„Pentru cei mai mulţi, a fi la biserică în contextul diasporei presupune un efort“

Interviu cu părintele Constantin Popescu, parohul comunităţii românilor ortodocşi din nordul Angliei

Petrecând o lună de zile pentru studii în Marea Britanie, la Mirfield, m-am bucurat să pot sluji în comunitatea ortodoxă română de acolo, condusă cu multă dăruire şi perseverenţă de preotul Constantin Popescu. Părintele Constantin, după absolvirea studiilor Politehnicii în 1996, a urmat Teologia, fiind licenţiat în anul 2000. A emigrat apoi în Anglia în 2002, lucrând în domeniul tehnic în care s-a specializat iniţial. Aşa a ajuns să facă parte din Consiliul Parohial al comunităţii ortodoxe româneşti conduse pe atunci de vrednicul ieromonah Macarie Drăgoi. La ardoarea slujirii împreună, părintele Constantin a adăugat şi amabilitatea de a ne oferi în exclusivitate un interviu.

Părinte Constantin, când a luat fiinţă parohia ortodoxă din Mirfield, în ce împrejurări?
Parohia Sf. Macarie cel Mare din Mirfield a fost înfiinţată în vara anului 2004, odată cu venirea la studii doctorale a părintelui ieromonah Macarie Drăgoi, actualmente episcop al recent înfiinţatei Episcopii a Europei de Nord. Canonic, parohia ţine de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale cu sediul la Paris, având ca şi chiriarh pe Î.P.S. Mitropolit Iosif, care, în luna decembrie a anului 2004, a şi făcut prima sa vizită la Mirfield. După încheierea studiilor la Mirfield, părintele ieromonah Macarie s-a întors în România.

Dumneavoastră, părinte, de când slujiţi în această parohie?
De patru ani. În vara anului 2004 m-am întâlnit cu Î.P.S. Mitropolit Iosif la Craiova, şi acolo am discutat despre viitorul parohiei de la Mirfield. Oarecum confuz, neştiind ce decizie să iau, dacă să mă înham la o astfel de responsabilitate sau nu, am lăsat totul în seama lui Dumnezeu.
Însă în anul următor (2005), lucrurile aveau să se lămurească. Aflat acasă la Craiova pentru Sfintele Paşti, la recomandarea Î.P.S. Mitropolit Iosif, am fost hirotonit diacon în Sâmbăta Mare şi, 14 ore mai târziu, în noaptea de Înviere, preot, de către Î.P.S Mitropolit Teofan al Olteniei, actualmente Mitropolitul Moldovei. Am fost transferat în cadrul Mitropoliei de la Paris, având ca loc de slujire şi misiune comunitatea de la Mirfield.

„Marea majoritate a parohiilor din diaspora au statut de chiriaş: nu au propriul locaş de rugăciune, totul se echipează şi se dezechipează.“

Care sunt provocările la care sunteţi supus ca preot slujitor în această parte a Angliei?
În diaspora, rolul Bisericii este multiplu; de aceea de aici vin şi multe provocări.
Dincolo de lucrarea sfinţitoare a Tainelor prin care Biserica, prin slujitorii ei, este prezentă în viaţa credincioşilor ei din leagăn şi până la mormânt, Bisericii îi revine şi sarcina de a fi centrul comunităţii. Lucrul acesta devine benefic – spiritual vorbind – numai atunci când ideea de comunitate nu este confundată cu aceea a unui "club" de duminică, ci când comunitatea este percepută ca o familie mai mare, grupată în jurul rugăciunii în comun din Biserică şi angajată într-o viaţă creştină cât se poate de serioasă.
Este cumva paradoxal să trăieşti în secolul XXI în Europa Occidentală, şi să trăieşti creştinismul în formula lui - îndrăznesc să zic - primară. Ştim că marea majoritate a parohiilor din diaspora au statut de chiriaş: nu au propriul locaş de rugăciune, totul se echipează şi se dezechipează. Sfinţia voastră aţi participat în câteva rânduri la astfel de exerciţii! Mai mult, câteodată sunt restricţii de ordin tehnic: alarme de foc montate în plafonul camerelor care se închiriază şi care pornesc atunci când preotul cădeşte. Sau constrângeri ale timpului: totul trebuie să fie strâns, împachetat, la o anume oră stabilită. Sau să slujeşti acatiste, paraclise şi alte slujbe la caselor oamenilor, când nu este posibil să ne întâlnim la biserică.
Indiferent de motivul care ne-a determinat să luăm crucea emigrării, sentimentul înstrăinării de pământul în care ne-am născut se poate naşte până şi în cea mai împietrită inimă, putând genera în timp sentimentul lipsei de identitate.
La acest moment de răscruce pentru cel care se simte fără identitate, rolul Bisericii poate fi unul major. Slujbele ţinute în limba maternă şi rugăciunea în comun cu cei de un neam îl poate conduce pe cel aflat într-o astfel de stare la descoperirea adevăratului rost a ceea ce ignorase atât de mult acasă: bisericuţa din cartier şi preotul ei, mănăstirea de la marginea oraşului, închinarea la icoane, cărţile cu conţinut duhovnicesc, clopotul şi toaca auzite în zi de duminică sau sărbătoare, spovedania din posturi... toate laolaltă.
Pentru cei mai mulţi, a fi la biserică în contextul diasporei presupune un efort: efortul de a o căuta, de a o găsi, efortul de a se integra în comunitate, efortul de a bate amar de drum, poate sute de kilometri, pentru a o cerceta cât mai des pentru propriul lui folos sufletesc. Dar şi bucuria adevăratului căutător este pe măsura lucrului căutat, lucru valabil oriunde în lumea aceasta!
Alte provocări vin de la cuplurile mixte: este greu să faci pastoraţie acolo unde doar unul dintre soţi este ortodox. Ca să nu mai vorbim de pastoraţia cuplurilor unde unul dintre soţi nici măcar nu este creştin, ci este musulman sau hindus!

„Aici familia unui creştin ortodox are un program special. Ce îl face special? În primul rând distanţele.“

Ştim că aveţi o familie frumoasă, cu două fete. Cum trăieşte o familie ortodoxă în Anglia? Are un anume program special?
Familia îmi este alături şi pot spune că nu numai preoteasa-i preoteasă, dar şi fetele!
Îmi amintesc atunci când Î.P.S. Mitropolit Iosif a venit la Mirfield pentru prima dată, mi-a spus că este bine să accept responsabilitatea slujirii preoţeşti, chiar dacă ar fi să slujesc Liturghia numai pentru familia mea. N-am priceput cuvântul acela. Însă un an mai târziu, în a treia zi de Crăciun, nu a mai venit nimeni la biserică, compatrioţii noştri alegând să plece acasă de Anul Nou. Am slujit Sf. Liturghie singuri: eu la Sf. Altar, preoteasa cu fiica cea mică, de numai 8 luni, pe braţe, ajutându-mă la strană, iar fiica cea mare, de patru ani şi jumătate, mă "ajuta" la altar şi îmi ieşea cu lumânarea! Abia atunci mi-am adus aminte de ce-mi spusese Î.P.S. Mitropolit Iosif!
Ca să vă răspund la întrebare, da, aici familia unui creştin ortodox are un program special. Ce îl face special? În primul rând distanţele. Eu vin de la 160 km sud de Mirfield şi mă întâlnesc la orele 10 cu familia celui care conduce strana, medic de profesie, care şi el vine tot de la 160 km, însă dinspre nord. La fel ca mine, vine cu doi copii după el, şi de multe ori se întâmplă chiar să fi fost de gardă în noaptea precedentă!
Nu pot să închei răspunsul la această serie de întrebări legate de viaţa de creştin-ortodox, fără a vă împărtăşi şi din experienţa altor preoţi din diaspora. Este vorba de un preot ortodox englez din Liverpool, aflat sub omoforul arhiepiscopului rus Mark, preot care numai ce s-a mutat cu comunitatea pe care o slujeşte într-o biserică de cimitir, după 11 ani de slujit în... propria casă!

Cum sunt priviţi/primiţi copiii în misiunea parohiei sfinţiei voastre?
Copiii sunt cei în care ne punem nădejdea că vor împlini ceea ce nu am putut face noi!
Am început de anul trecut o serie de întâlniri catehetice, unde preoteasa mă ajută cu pregătirea lor, fiind cadru didactic de specialitate.

„Societate britanică este una extrem de secularizată; în fiecare an, în jur de 30 de biserici anglicane se închid.“

Ce perspective sunt pentru vitalizarea ortodoxiei acolo?
Domnul ştie! Primii emigranţi de religie ortodoxă au fost grecii. Au urmat ruşii şi sârbii. Iar acum, românii. La aceste comunităţi ortodoxe grupate mai mult pe criterii etnice, se adaugă şi un însemnat număr de parohii de limba engleză, majoritatea convertiţi împreună cu preoţii lor la religia ortodoxă. Dinamica convertirilor nu ne prezintă însă o cifră care impresionează: sunt numai 15-17 parohii de acest fel, marea majoritate a lor aflate sub oblăduirea canonică a jurisdicţiilor "istorice" din Marea Britanie: cea greacă, cea rusă si cea antiohiană, cea din urmă fiind preferată de către convertiţi.
Din nefericire, societate britanică este una extrem de secularizată, iar consecinţele se văd la tot pasul: în fiecare an, în jur de 30 de biserici anglicane se închid, fiind ulterior convertite fie în apartamente de locuit, fie în depozite, fie în magazine, fie în săli de conferinţă, baruri, cluburi de noapte şi chiar în moschei sau temple hinduse. Altele – de preferat cele mai înalte - sunt convertite în centre de căţărat pentru alpinişti. Iar atunci când nu se mai justifică absolut deloc - chiar şi ca simple clădiri - sunt dărâmate. Se mai întâmplă ca aceste biserici "disponibilizate" să ajungă şi pe mâini bune, adică la comunităţile ortodoxe mai numeroase care îşi pot permite să le cumpere şi să le re-activeze pentru scopul pentru care au fost construite.
Sunt câteva voci puternice aici, în insulele britanice, prin care Ortodoxia este cunoscută, mai ales în spaţiile academice: este vorba de Mitropolitul Kallistos Ware al Diocleei, episcop auxiliar în dioceza greacă de aici, precum şi părintele profesor Andrew Louth de la Universitatea din Durham. Ambele nume nu mai au nevoie de nici o recomandare. Să nu uităm că în Anglia se află şi mănăstirea de la Essex, unde a trăit părintele Sofronie, care a lăsat o seama de ucenici, printre ei pe părintele Rafail Noica, care acum trăieşte în România.
Nu ştiu dacă v-am răspuns la întrebare. Ştiu însă că orice perspectivă descrisă prin prisma minţii noastre - evident judecând lucrurile pe care le vedem şi timpul pe care îl trăim - Domnul o poate întoarce, această perspectivă, în ceva cu totul opus. Poate, într-o zi, Domnul va rândui ca şi această parte de lume să fie creştină aşa cum a fost înainte, căci mulţi sfinţi au odrăslit pe aceste meleaguri.
Vă mulţumesc din toată inima, părinte, pentru dialogul sincer, deschis, constructiv, care ne obligă parcă mai mult pe noi, cei de acasă, la o mai vie identificare în şi cu Hristos. Dumnezeu să vă ajute în tot ceea ce faceţi, spre folosul mântuirii!

Interviu realizat de părintele Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009