După săvârşirea
cununiei, soţii trebuie să înceapă străduinţa lor de a se adapta diferenţelor
care există între ei şi de a dezvolta viaţa lor comună, descoperind zonele în
care există interese comune, precum şi zonele unde deosebirile îi pot îmbogăţi
şi le pot da posibilitatea de a se cunoaşte şi de a se bucura de lucruri noi.
Vechiul
Testament, recunoscând faptul că proaspeţii căsătoriţi trebuie să treacă
printr-o perioadă de acomodare, enunţă: „Dacă cineva şi-a luat femeie de
curând, să nu se ducă la război şi să nu i se pună nicio sarcină. Lasă-l să
rămănă slobod la casa sa timp de un an, să veselească pe femeia sa pe care a
luat-o” (Deuteronom 24, 5). Rigiditatea generează greutăţi în căsătorie, în
timp ce adaptabilitatea este o piatră de temelie sănătoasă a reuşitei vieţii
conjugale. (...)
Capacitatea
aceasta şi dorinţa de adaptare presupun, desigur, o maturitate şi o dezvoltare
duhovnicească semnificativă a soţilor. Doar persoanele care au reuşit să-şi
limiteze narcisismul şi egoismul şi să-şi dezvolte o sensibilitate faţă de
nevoile celuilalt pot avea această capacitate a adaptării.
Pr. Filoteu
Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăţi şi soluţii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu