Drumul prin Apuseni e o adevărată
desfătare. Obişnuită cu severitatea necruţătoare a
Făgăraşilor natali, mă simt îndulcită de linia molcomă a culmilor apusene, a pădurilor presărate pe alocuri cu
fâneţe şi case împrăştiate în văi sau pe vârfuri de munte.
Oricât ne-am strădui, ajungem la Lupşa
după lăsarea întunericului.
Apropierea. Intrarea pe poarta mare, de cetate – ca şi zidul – face
trecerea într-o altă lume. Aici, la ceas de seară, monahii stau la sfătuire în
curtea mănăstirii. Retrăiesc parcă prima întâlnire cu acest loc, care m-a marcat prin lumina şi bucuria celor care ostenesc aici. Duhul
acesta de liniştire mi-a săpat adânc în inimă dorinţa de a reveni. Şi iată că
Domnul, în necuprinsa Lui purtare de grijă, a rânduit şi această întoarcere binecuvântată. Abia aştept dimineaţa, să mă lepăd de
oboseala drumului şi să gust din închinarea Domnului cea bună foarte.
Bucuria. Uşa masivă, zăvorâtă, ca şi poarta mare a mănăstirii,
îmi face din nou o trecere spre mai
profund şi spre mai
aproape. Dacă în Rai e aşa, mie îmi e destul… Slujirea atât de delicată,
şoptită, a părintelui care este de rând, răspunsul la fel de trăit al stranei,
mă afundă în
Bucurie, într-o pregustare a Împărăţiei.
Nevrednicia mea este copleşită de harul celor prezenţi, atât de puternic încât se
dăruieşte darul lacrimilor şi celui prea necurat şi împietrit.
Spre
deosebire de ectenii, cântările sunt mai ferme, dar pline de
trăire şi de autentic. Nimeni nu mişcă fără rost, nimeni nu face un gest în
plus. Deşi partea din spate
a bisericii e plină de studenţi, încadrarea lor e
perfectă, liniştea deplină. Vorba
cuiva – parcă îţi e teamă să faci o
închinăciune, căci se aude foşnetul fustei. Sfânta Liturghie – cu adevărat o
trăire în Împărăţie. Împărtăşirea monahilor mă umple de Dor adânc.
Pomenirea morţilor, la fel de delicată
şi plină de rugăciune profundă pentru cei trecuţi deja dincolo, încheie
slujbele de dimineaţă.
Pangarul. Întâlnirea din curte cu ceilalţi pelerini se rezumă la câteva detalii
organizatorice; paşii se îndreaptă apoi către o altă „destinaţie”
de care mi-a fost dor: pangarul. Mi-a rămas la suflet de acum doi ani, când am
fost impresionată de bunul
gust cu care este aranjat şi autenticitatea obiectelor. O căldură
primitoare, un călugăr luminos însufleţit de o tainică sfătuire, cărţi bune, bune foarte, icoane
atent lucrate, metaniere de calitate. Şi cel mai important – ceva rar,
din păcate – nici
un kitsch, nimic fals nu întunecă liniştea.
Remarcarea acestei absenţe a
nepotrivitului şi a urâtului din pangarul de la Lupşa
am văzut-o la scurt timp aşezată în cuvinte de domnul Costion Nicolescu, într-un articol despre Pangarul de la Lupşa, rânduri care mi-au
întărit bucuria de a fi găsit un asemenea loc.
Intru cu dor şi nerăbdare – regăsesc
chipuri de sfinţi contemporani, surprinse în fotografii alb-
negru ce te întâmpină cum păşeşti înăuntru, măsuţa
unde te poţi rândui pentru lectură – dacă nu te poţi hotărî asupra cărţii sau
îţi e locul prea drag – şi cărţile care aşteaptă cuminţi pe rafturi, unde
Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, Părintele Rafail şi, dimpreună cu ei,
Părintele nostru Arsenie
au locuri rostuite special. Doar părintele care se ocupă de pangar
lipseşte, dar este înlocuit cu folos şi acelaşi duh luminos de un alt chip
monahal. Nu suntem singurii oaspeţi şi astfel şederea se prelungeşte, căci
dintr-un asemenea loc de îmbogăţire sufletească şi
comuniune nu poţi pleca uşor.
Comuniune şi cunoaştere.
Momentele de comuniune se prelungesc în
curtea mănăstirii, după ce ne desfătăm gustând
din atmosfera veche a bisericuţei de lemn, restaurată în
acelaşi bun gust specific locului. Şederea pe iarba răcoroasă, cu priviri
odihnite de culmile împădurite şi albastrul calm al cerului, departe de
canicula ce sfâşie ţara, nu te poate lăsa indiferent. Lumea aici are o altă
aşezare. În miez
de zi, la umbra brazilor, monahii se adâncesc în convorbiri
duhovniceşti; asta îmi aduce aminte de rânduiala de la Essex, când uneori, în
timpul citirii de la trapeză, Părintele Sofronie oprea lectura pentru lămurirea
şi întărirea cuvântului, iar conversaţiile se prelungeau ceasuri întregi, până
la masa următoare. Pentru că menirea călugăriei este cunoaşterea lui Dumnezeu şi trăirea în El – nu munca fizică până la
epuizare – şi această
prioritate ar trebui să călăuzească rânduirea
vieţii monahale cotidiene. Dar şi viaţa noastră de zi cu zi.
În
această bună
aşezare, remarc
din când în când – cu uimire, parcă – câte doi-trei turişti
rătăciţi, opriţi la o vizită; îi demască goliciunea trupului şi privirile
oarecum stinghere. Îmi aduc aminte cu tristeţe de vetrele monahale invadate în
timpul verii de un astfel de turism năucitor. Aici însă parcă lucrurile se
întâmplă altfel. Prezenţa străinilor rămâne străină;
urmele lăsate sunt ca cele prin apă, nu se vede nimic după
ele; doar poate cei care au trecut pe aici, chiar şi într-un scurt popas de dezmorţire a picioarelor, s-au udat puţin, măcar
puţin.
După două zile de respirare a atmosferei îndumnezeite de
aici, nu mai poţi fi acelaşi. Se deschid noi orizonturi de trăire şi de dor tainic.
Natalia
Corlean
Lupşa – întâlnirea cu sine
Am pornit spre
Apuseni cu şanţurile
minţii pline de ale lumii – ale agitaţiei
în care trăiesc, ale superficialităţii de fiecare zi. Nu îmi doream decât o
pauză de la ale mele, de la cele multe care îmi toacă mărunt timpul şi bucuria. Ştiam cât de greu e să îmi găsesc pacea,
dar speram să mă molipsesc de la a munţilor şi
mai ales a celor care se roagă acolo; să mi se impregneze în inimă, ca mirosul
în haine, duhul rugăciunii lor. Intrarea în spaţiul
şi
ritmul mănăstirii au fost o trezire la viaţă. În loc de pauza la care visam, m-am
pomenit la întâlnire cu mine. Dacă într-o biserică de oraş
se zbenguie gândurile celor adunaţi în grabă, liniştea slujbelor mănăstireşti te ruşinează. Te fereşti să slobozeşti
gânduri – s-ar ciocni de vitralii, de stranele goale, s-ar auzi ca ţipete în liniştea adâncă a rugăciunii. O altă faţă a monahismului – poate cea autentică: discreţia
căutării şi a cunoaşterii. Rugăciune multă şi meditaţie.
Cercetare, cunoaştere, comuniune, cuminecare. Şi
iar de la capăt. Luptă discretă, personală, sprijinită în metanier, dar şi
în aproapele, în împreuna călătorie. După ce intri în duhul mănăstirii, mintea se limpezeşte
uşor,
odată cu ceaţa dimineţii.
Dar numai viaţa
monahală ar trebui să curgă între slujbe şoptite, bucuria întâlnirii cu cel de
lângă tine şi a căutării pe Cale? Care e rostul vieţii dacă nu cunoaşterea
lui Dumnezeu şi
comuniunea cu El? Cum poate fi cunoscut dacă nu prin rugăciune susţinută,
căutare onestă şi meditaţie? Dacă ăsta e rostul vieţii,
de ce-l uităm? De ce nu-l plinim? De ce ne risipim atât de uşor în altele?
De la Lupşa pleci cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Şi
nu-i rău deloc. Măcar de vor rodi.
Oana Dobrin
Liniştea
de acolo încă respiră în mine...
Ideea descoperirii "de la sursă" a fenomenului
Essex – dacă pot să îi spun aşa – mi-a atras atenţia încă de la început.
Încă din facultate am auzit despre Sfântul Siluan, despre Părintele Sofronie şi
despre Părintele Rafail Noica, la a cărui ultimă conferinţă de la Alba m-a
ajutat Domnul, printr-un concurs de împrejurări, să ajung...
Recunosc sincer că deşi am terminat o facultate de Teologie,
nu am avut ambiţia să citesc niciodată nimic din acest curent duhovnicesc,
Essex. Mă refer la cărţile apărute în limba română cu autori precum Sfântul
Siluan sau Părintele Sofronie. În primăvară mi-am cumpărat şi eu "Celălalt
Noica",
dar nu i-a venit rândul la citit...
În schimb, i-am cunoscut prin prietenii care s-au dedicat
duhovniceşte acestui mod de a gândi şi practica Ortodoxia, prin cei care au
citit şi au popularizat pe părinţii din Essex. Mie ambiţia asta mi-a lipsit, probabil încă nu sunt vrednic. Dumnezeu ştie.
Cert este că pelerinajul la Mănăstirea Lupşa mi-a dat un nou îndemn şi o
siguranţă în a cunoaşte mai mult din ceea ce înseamnă Sfântul Siluan şi
Părintele Sofronie, mai mult decât mi s-a povestit de către cunoscuţi.
Liniştea de acolo încă respiră în mine şi îmi dă acea
siguranţă mântuitoare!
Nu e necesar, dar simt că trebuie să accentuez faptul că
dacă am câştigat ceva din călătoria spre cunoaşterea Părintelui Sofronie -
întemeietorul Mănăstirii de la Essex, este chiar liniştea şi siguranţa ce
trebuie să ne caracterizeze pe noi, creştinii.
Mărturisesc şi faptul că am să înmulţesc rugăciunea, cerând
să am liniştea şi timpul necesare descoperirii scrierilor ce ne-au rămas de la
Sfântul Siluan, Părintele Sofronie şi cei care i-au cunoscut. Călătoria la Lupşa
îmi hrăneşte încă sufletul cu bucurie!
Alexandru
Socaciu
Mănăstirea Lupşa
A fost reînfiinţată în 1994, pe o veche aşezare monahală întemeiată de pustnicii retraşi în această zonă. Biserica de lemn a acestui aşezământ, singura care a supravieţuit vitregiei istoriei, a fost ridicată în 1429 de cnejii Cândea din Lupşa. Acest locaş de cult cu hramul „Sf. Nicolae” este considerat cea mai veche biserică de lemn din Apuseni. În 1694 este restaurată, înălţându-i-se atunci pereţii; tot atunci, meşterii saşi care au lucrat aici au schimbat bolta ortodoxă cu un tavan casetat, de factură renascentistă.
Înscrisă pe lista neagră a mănăstirilor
ortodoxe care urmau să fie dărâmate de generalul Bukow, este cruţată la
intervenţia episcopului unit Petru Pavel Aron, urmând să fie dată
greco-catolicilor. În 1948 revine Bisericii Ortodoxe, intrând în administraţia
parohiei locale, care a efectuat aici între 1975-1978 lucrări de restaurare
menite a salva locaşul
de la ruinare. Biserica îşi păstrează încă icoanele
de pe vechea catapeteasmă, datând din sec. XVII. A fost resfinţită în 1980,
primind hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”.
În 1991 s-a aprobat redeschiderea
mănăstirii, iar în 1994 s-a aşezat aici o obşte de monahi de la Mănăstirea
Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus. Prin râvna lor, locul şi-a recăpătat frumuseţea
arhitecturală şi duhovnicească cuvenită. La o distanţă corespunzătoare de mica
bisericuţă a fost construit
un corp de chilii cu ateliere, apoi un alt corp
care cuprinde trapeza, stăreţia şi paraclisul închinat Adormirii
Maicii Domnului şi Sfântului
Siluan. Biserica veche a fost restaurată şi
decorată în frescă, oferind astăzi liniştea seculară a lăcaşurilor vechi
dimpreună cu aspectul îngrijit datorat dragostei pentru patrimoniu a obştii de
la Lupşa. Ansamblul
monahal a fost împrejmuit cu un zid de piatră care are la intrarea
principală un turn clopotniţă cu
elemente arhitecturale de la bisericuţa veche.
Datorită bunelor relaţii cu Muntele
Athos, mănăstirea a fost înzestrată în anul 2004, de către Stareţul Efrem,
egumenul Mănăstirii Vatoped, cu o icoană ferecată în argint, copie fidelă a
icoanei „Paramythia”, de la această mănăstire.
Călăuza pelerinului
Mănăstirea Lupşa se află în Munţii
Apuseni, în satul Mănăstire, com. Lupşa, jud. Alba. Obştea are în jur de 20 de
vieţuitori.
Se duce o viaţă de obşte, sub îndrumarea
părintelui stareţ Melhisedec Ungureanu.
Distanţa din Făgăraş la Lupşa este de
aproximativ 245 km. Se urmează drumul Făgăraş – Sibiu – Alba-Iulia – Zlatna –
Câmpeni – Lupşa. La sosirea în Câmpeni (nu se intră practic în oraş) se urmează
indicatorul de Turda (sau Baia de Arieş). De acolo mai sunt 10 km. Mănăstirea
se află în satul Mănăstire, pe partea stângă. O puteţi recunoaşte uşor după zidul înalt, ca de cetate, care o împrejmuieşte.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu