“Veniţi să plângem toţi înaintea Dumnezeului tuturor, cu umilinţă strigând:
treci, Iubitorule de oameni, greşalele noastre şi trimite din cer apă
pământului celui însetat, ca un mult-milostiv”. Cu astfel de cuvinte ne cheamă Biserica
pe fiecare dintre noi să ne rugăm lui Dumnezeu în aceste vremuri de arşiţă şi
secetă. Ele sunt în deplin acord cu înţelepciunea populară a înaintaşilor
noştri, care vedeau în toate calamităţile naturale semne de la Dumnezeu. Când
era secetă, spuneau că aceasta este semn de la Dumnezeu că poporul a părăsit
Legea, adică semn că Dumnezeu suferă pentru seceta Harului Duhului Sfânt din
sufletul omului. Când omul se îndepărtează de Dumnezeu, natura înconjurătoare
îi devine potrivnică. De aceea, bunicii noştri căutau în timp de secetă pocăinţa
profundă şi sinceră, însoţită de rugăciuni stăruitoare şi smerite pentru
iertarea păcatelor. Mai întâi căutau să se împace cu Dumnezeu cerându-şi
iertare pentru păcate şi abia apoi cereau ploaie pentru rodirea pământului sau
orice altceva. Ştiau că aceasta este rânduiala.
Şi pentru noi, cei de azi, seceta este un semn de la Dumnezeu. Prin secetă
Dumnezeu vrea să ne spună ceva. Mesajul Lui este în legătură cu sufletul
nostru, din care noi Îl alungăm mereu prin patimi şi indiferenţă. Principiile
evanghelice ale vieţuirii creştine sunt nesocotite, poruncile Domnului neîmplinite,
suntem mereu agitaţi, neobosiţi căutători de plăceri de tot felul, am pierdut
din vedere lucrarea duhovnicească la care suntem chemaţi, aceea de a ne asemăna
cu Dumnezeu în virtute. Nu mai oferim lui Dumnezeu timp din viaţa noastră,
începem ziua fără rugăciune, o petrecem fără Dumnezeu şi o sfârşim la fel.
Biserica, Spovedania, Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie cel puţin săptămânală sunt
multora noţiuni străine sau lipsite de orice importanţă. Dumnezeu este
înlăturat pe zi ce trece şi înlocuit cu idolii vremurilor de azi: puterea,
banul, mâncarea, plăcerea trupească ş.a.
Dorind ploaie pe pământ, mai întâi e necesar să refacem legătura noastră cu
Dumnezeu. Lucrarea aceasta o putem începe plecând de la conştientizarea stării
sufleteşti decăzute, aşa cum frumos se spune într-una din rugăciunile rânduite
la vreme de neplouare: „Nu numai dragostea Ta am lepădat, ci ca fiarele ne
purtăm şi unul pe altul ne mâncăm, prin uneltiri lacome şi prin nedreapta
noastră voinţă. Deci cum să fim vrednici de mila Ta şi să ne bucurăm de
binefacerile Tale? Tu eşti drept, noi nedrepţi; tu iubeşti, noi duşmănim; Tu
eşti îndurător, noi neîndurători; Tu făcător de bine, noi răpitori. Ce legătură
avem cu Tine, ca să ne împărtăşim de bunătăţile Tale?”.
Pocăinţa sinceră şi rugăciunea fierbinte – ale fiecăruia dintre noi, nu
numai ale preoţilor – pot îndupleca mila dumnezeiască, ce revarsă ploaia
Duhului Sfânt în inimă şi ploaia necesară pământului pentru rodire şi potolirea
setei. Rămâne valabilă şi pentru noi porunca regelui cetăţii Ninive, ai cărei
locuitori au oprit mânia lui Dumnezeu prin pocăinţa lor: oamenii „către
Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui
cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui”. (Iona 3, 8)
Pr. protopop Ion Tărcuţă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu