Poate aţi auzit deja multe povestiri despre vieţi ale unor apropiaţi de sufletul dumneavoastră, poate însăşi vieţile dumneavoastră sunt subiecte ale unor filme demne de toate oscarurile posibile şi imposibile. Ei bine, eu vă invit să gustaţi din frumuseţea uluitoare a unui munte foarte abrupt, numit preoţie în România de ieri şi de azi. Acest urcuş al nostru are o lungime de 36 de ani de slujire în aceeaşi parohie a unui OM printre oameni, a unui slujitor printre slujiţi.
Ortodox din familie de preoţi greco-catolici
Părintele Mircea Moldovan a văzut lumina zilei la 6 noiembrie 1945 în Sibiu, din părinţii Ioan şi Ana. Tatăl său era preot greco-catolic, urmaş al unor generaţii de bunici şi străbunici tot preoţi slujitori ai altarelor transilvane.
Copilăria o petrece la Slimnic, lângă Sibiu, apoi în satul Veştem, unde tatăl său continuă opera de păstorire a sufletelor începută de bunicul dumnealui. Şcoala elementară o termină la Sibiu, însă dorul de slujire a lui Hristos încolţeşte din fragedă vârstă şi se va hotărî să urmeze cursurile Seminarului Teologic din Cluj, promoţia 1960-1965. Seminarul teologic în acea vreme avea regimul unei adevărate cazarme militare, care pe părintele l-a format şi maturizat foarte repede, în ciuda obstacolelor întâmpinate din partea autorităţilor de atunci, care nu-l priveau cu ochi buni pentru că descindea dintr-un şir lung de preoţi. Încă de mic copil era întrebat ce fel de preot doreşte să ajungă, iar el răspundea că ortodox, deşi fusese crescut în familie de greco-catolici.
Încercări, lipsuri şi nevoi
În toamna lui 1965, absolvind seminarul şi şcoala de cântăreţi la Cluj, se va înscrie la cursurile Institutului Teologic de la Sibiu, iar în 1968 se căsătoreşte cu Valeria Nicălău din Perşani, judeţul Braşov. În urma căsătoriei Dumnezeu le hărăzeşte 4 copii, un băiat şi 3 fete, de la care în prezent are 7 nepoţi.
În 26 octombrie 1968 primeşte preoţia, prin mâinile vrednicului de pomenire mitropolit Nicolae Mladin al Ardealului şi este numit în parohia Ohaba.
Viaţa sa de preot a fost una foarte încărcată de încercări, lipsuri şi nevoi, având o familie numeroasă. O nouă încercare, de data aceasta de ordin sufletesc, a trecut prin foc credinţa părintelui: singurul băiat pe care l-a avut a trecut la Domnul la o vârstă fragedă.
Cu toate greutăţile nu şi-a predat comunitatea restrânsă de oameni timp de 36 de ani, deşi au existat momente de trădare din partea unor apropiaţi ai săi, însoţite de reclamaţii inventate şi fierte în sosul urii şi al invidiei, pe care unii au avut-o faţă de corectitudinea şi blândeţea acestui om. Prea multe bucurii, în special bucurii maxime atât cât este posibil pământeşte, nu a avut… A ţinut însă bine cârma Bisericii în furtunosul port al parohiei.
Tăcere jertfitoare şi iubitoare
În zilele noastre se promovează mult tipul de preot care se distinge prin numeroase realizări în plan arhitectonic şi administrativ, unde de multe ori discreţia mărturisirii lui Hristos, tăcerea jertfitoare şi iubitoare în nedreptăţiri şi necazuri trece pe locul doi. Cu toate acestea, la părintele am observat un suflet răbdător dominat de o emotivitate nativă, dar peste toate un om generos, care în momentul în care îi ceri ajutorul nu apuci bine să termini de explicat pentru ce şi cum, că deja este cu mâna pe haina din cui şi cu cealaltă pe geanta de servici, iar mai apoi abia îţi confirmă şi verbal că vine să te ajute.
Acest om a dovedit că se poate răbda până la capăt în aceeaşi comunitate vreme de 36 de ani, că dincolo de acest capăt este Hristos, care a fost încă de la început la fel de dornic să transfere gratis tuturor bucuria Învierii, a vieţii însăşi, la care ajungi prin credinţă şi prin mărturisiri.
În anul 2004, pe motiv de sănătate, părintele s-a retras în pensie, lăsându-l pe Dumnezeu să judece cât de bun şi de folositor a fost exemplul personal, cât de mult sau puţin a reuşit să înveţe pe ceilalţi ce înseamnă dragostea de Hristos când toţi ceilalţi îşi dau cu părerea că ar putea fi şi altfel, dar când numai tu singur ştii cât de mult te sileşti şi cât de neputincios eşti şi că nu-i smerenie mai mare înaintea lui Hristos decât a-ţi răbda neputinţa şi a te lupta cu ea.
Pr. Ionuţ Ilea
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu