O ofertă ispititoare: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea…”

Acestea sunt cuvintele cu care diavolul îl momeşte pe Iisus în cea de-a doua din cele trei celebre ispitiri din pustie. Bunurile, de oricare ar fi ele, materiale, intelectuale, spirituale sau sociale, au făcut întotdeauna parte din „pachetul” de aspiraţii la care oamenii au visat întotdeauna. Din şcoală copilul este învăţat şi stimulat să se înscrie în competiţia pentru dobândirea unui statut social cât mai bun, care ar aduce după sine şi consecinţele: satisfacţie materială, recunoaştere şi respect din partea celorlalţi, premii, celebritate etc. Cu toţii suntem martori la aceste concepţii pe care se clădeşte stilul de viaţă al societăţii moderne. Însă ne întrebăm vreodată… ce se ascunde dincolo de strălucirea ofertei? În demersul nostru suntem ajutaţi, ca şi în episoadele trecute, de teologul Jean-Claude Larchet.

O patimă subtilă şi vicleană. Despre patimile care se ascund în spatele dorinţei de a poseda bunuri materiale am vorbit numărul trecut. Bunurile nu sunt însă doar materiale. Fiecare dintre noi îşi doreşte să fie apreciat şi respectat, bine văzut în societate. Iar dacă la ceva material am renunţa până la urmă, mai greu sau mai uşor, cine renunţă de bună-voie la admiraţia celorlalţi, la un statut bine văzut în societate, la celebritate şi succes? Fiecare dintre noi a fost pus măcar o dată în situaţia de a fi admirat şi respectat pentru ceva, sau şi-a dorit foarte tare acest lucru. Şi atunci când ne-a fost împlinită această dorinţă am simţit o plăcere sufletească deosebită şi puternică. Această plăcere este cea care face foarte grea renunţarea la cele care o provoacă. Din păcate, nu mulţi din cei care trăiesc astăzi în vârtejul ameţitor al societăţii îşi dau seama că în spatele acestei dorinţe de a fi admiraţi şi lăudaţi, de a avea statut social, de a fi cineva, stă ascunsă o patimă subtilă şi vicleană: patima slavei deşarte. Iar societatea, după cum am arătat în numerele trecute, se mişcă şi funcţionează în baza acestor patimi: mândria, slava deşartă şi lăcomia.

Când sufletul este bolnav… de vanitate. Aşa mai este numită slava deşartă printr-un cuvânt mai comun. Sfinţii Părinţi au identificat în esenţă două tipuri de slavă deşartă: cea care îl atacă pe omul căzut şi cea care îl corupe pe cel care lucrează deja la îmbunătăţirea sufletului său.
Primul fel de slavă deşartă este cel mai întâlnit şi constă în a se arăta cineva mândru şi a se lăuda cu bunurile pe care le are sau pe care crede că le are, a fi văzut, apreciat, admirat, lăudat sau, într-un cuvânt, a fi slăvit de ceilalţi. Astfel că vanitosul, aşteptând laude şi aprecieri, caută să se laude fie cu bunuri dobândite, fie cu daruri naturale, ca: frumuseţea trupului (reală sau închipuită) şi a glasului, sau tot ceea ce contribuie la o înfăţişare frumoasă (haine, parfumuri, podoabe, aranjamente fie de coafură, fie de îngrijire a tenului şi a pielii etc.) puterea, priceperea, îndemânarea, poziţia înaltă în societate. Ceva mai subtilă, dar la fel de răspândită, este îngâmfarea cu calităţi intelectuale (inteligenţa, imaginaţia, memoria, cunoştinţele dobândite, buna stăpânire a limbilor, talentul de a vorbi şi scrie bine etc.). Ambiţiile în domeniul intelectual, cultural ca şi în cel politic şi financiar sunt cel mai adesea produse de această patimă.
A doua formă a vanităţii este cea prin care omul se mândreşte pentru virtuţile şi viaţa sa spirituală, aşteptând admiraţie şi laude. Sfinţii Părinţi ne avertizează că atunci când scăpăm de o patimă grea, îndată suntem atacaţi de vanitate, aceasta luând adesea locul celorlalte patimi, de care am scăpat doar pentru moment.

Origini sănătoase. Slava deşartă este o boală bazată pe plăcerea puternică pe care o resimte sufletul atunci când caută satisfacţie în laudele şi aprecierile celorlalţi, boală care îl face să sufere orice pentru a se bucura de această plăcere. Caracterul patologic constă în faptul că ea este pervertirea unei atitudini fireşti, aceea de a dori slava pe ne-o dăruieşte Dumnezeu, singura reală, veritabilă, deplină şi eternă. Dorinţa sănătoasă de a o dobândi este înlocuită cu dorinţa de a primi slavă de la oameni, nu de la Dumnezeu.

Efecte devastatoare. Patima, în lucrarea ei, nimiceşte pacea lăuntrică, pentru că cel stăpânit de ea doreşte să facă tot ce poate pentru a găsi admiraţie, preţuire şi laude, iar atunci când nu le găseşte sau când în loc de acestea va găsi indiferenţă, ură, gelozie, invidie, critici, agresivitate, se va tulbura şi mai tare. Consecinţele ei sunt devastatoare, pentru că omul se lasă cuprins de reverie, imaginându-şi mereu cum va fi admirat de ceilalţi, îşi pierde toate roadele duhovniceşti, ajungând să se simtă gol sufleteşte, în nelinişte şi tulburare. În plus, ea nimiceşte toate celelalte virtuţi ale omului, făcând să (re)apară patimile. Sfântul Marcu Ascetul o numeşte maică a relelor, pentru că ea aduce în suflet alte patimi precum: mândria, hula, judecata, defăimarea aproapelui, iubirea de stăpânire, împietrirea inimii, neascultarea, mânia, ţinerea de minte a răului, minciuna, făţărnicia, iubirea de bani şi avuţie, tristeţea, certurile.

Remedii. Fiind o patimă subtilă, greu de sesizat, omul are nevoie de multă atenţie la ceea ce se întâmplă în sufletul său, la dorinţele sale şi motivaţiile faptelor pe care le săvârşeşte.
Atenţia sporită se exersează şi se deprinde cu ajutorul duhovnicului, căruia trebuie să îi spunem tot ceea ce se întâmplă în sufletul şi în mintea noastră.
Pentru că slava deşartă înseamnă căutarea slavei omeneşti, cel care vrea să o biruiască trebuie să înţeleagă cât de deşartă şi nestatornică este aceasta. Cea care ne descoperă cel mai bine acest lucru este moartea, care ne dovedeşte cât de amăgitoare este slava lumii şi cât de lipsite de preţ şi trecătoare sunt lucrurile după care aleargă omul mânat de ea. De aceea gândul la moarte ne este de mare folos în lupta cu această patimă.
Un alt lucru important este ascunderea din faţa oamenilor a nevoinţei şi a faptelor bune: Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Mt. 6, 3)
Rugăciunea are un rol esenţial în biruirea oricărei patimi, în cazul slavei deşarte omul primind prin ea de la Dumnezeu discernământul de a observa capcanele.
Slava care vine de la oameni şi slava lui Dumnezeu sunt cu totul opuse una alteia şi una o scoate pe cealaltă din sufletul omului; de aceea trebuie să căutăm să fim slăviţi de Dumnezeu, nu de oameni. Cu cât doreşte omul mai mult slava dumnezeiască, cu atât mai de nimic i se pare cinstea care vine de la oameni.
Leacul cel mai potrivit împotriva slavei deşarte rămâne dobândirea smereniei. Smerenia este, cum spune Mitropolitul Antonie de Suroj, condiţia pământului: pământul este prezent mereu sub noi, toată lumea îl calcă în picioare, el primeşte toate deşeurile şi mizeriile şi cu toate acestea nu se mânie şi nu spune nimic ci, tăcut, transformă miraculos într-o bogăţie nouă toate aceste reziduuri în descompunere, punând în ele fermentul vieţii. Primeşte soarele, ploaia şi este gata pentru orice sămânţă, fiind capabil să producă şi de o sută de ori mai mult decât a primit, fără a aştepta lauda nimănui.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009