Părintele Daniel Dogariu este preot paroh în satul natal, Şercăiţa, de 8 luni. Ne cunoaştem de câţiva ani, pentru că a fost înainte de hirotonie cântăreţ la această biserică şi profesor de religie şi la noi, în satul vecin. Un om bun, liniştit şi modest, care nu caută să iasă în evidenţă. Aceleaşi calităţi le-am găsit şi la preotul de acum, dornic să facă lucrurile bine, să îşi îndeplinească misiunea „cum trebuie”, după cum însuşi ne mărturiseşte. Ne-a primit cu drag şi multă căldură, împreună cu doamna preoteasă, în frumoasa bisericuţă – monument istoric, aflată în restaurare, unde am stat de vorbă despre slujirea preoţească şi viaţa creştină.
Părinte, când v-a încolţit în suflet dorinţa de a deveni preot?
Acest gând l-am avut încă din şcoala generală. La ora de religie părintele ne învăţa cântări religioase, ne punea să facem lectură biblică, făceam serbări la biserică, în care întotdeauna aveam şi eu câte ceva de spus. Am simţit astfel că îmi place. După ce am terminat liceul n-am mai stat prea mult pe gânduri şi m-am hotărât să mă pregătesc pentru acest domeniu, chiar dacă mi-a fost greu la început, pentru că nu făcusem seminarul.
Cu ce gânduri aţi început slujirea preoţească?
Cu gândul de a-mi face misiunea cum trebuie. Avem datoria ca şi preoţi să fim „lumina lumii”, deci mi-am pus pe primul plan zidirea duhovnicească a enoriaşilor şi bineînţeles să le fiu aproape în toate momentele din viaţă, şi în biserică şi la casele lor.
Îmi doresc apoi să continuăm lucrarea începută de părintele Emil Popa, de restaurare a picturii şi după aceea ar fi ridicarea unei case parohiale. Sigur că acum sătenii nu se gândesc la asta, pentru că ei contribuie la pictură şi este greu, dar acesta ar fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, următorul pas. Şi părintele Emil, şi eu suntem fii ai satului, dar Şercăiţa trebuie să aibă o casă parohială, ca şi celelalte sate.
Cum este să fii preot în satul natal, e un avantaj sau un dezavantaj?
Ar fi un avantaj faptul că ştii omul, ştii fiecare „cât poate să ducă”. Un dezavantaj… cei care până acum te-au văzut ca pe „fiul lui cutare” nu te văd chiar toţi ca şi preot, ci rămâi tot „fiul lui cutare”. Nu am însă de ce să mă plâng, pentru că lumea mă respectă. Şi până la urmă poţi să fii străin într-un sat şi să nu fi respectat ca şi preot.
În satul natal cred că este important ce imagine ai avut înainte să fii preot. Pentru că dacă ai avut o imagine bună, adică nu ai colindat nu ştiu ce locuri unde să-ţi pierzi vremea, nu ai umblat prin baruri şi discoteci, ci ai avut o imagine exemplară, nu are nimeni ce să îţi reproşeze şi eşti respectat ca şi preot al satului.
Cum vă vedeţi acum, la ceva mai mult de o jumătate de an de când aţi fost hirotonit, vi s-au schimbat gândurile şi intenţiile de la început?
Nu, aceleaşi gânduri le am. Sunt încă la început, nu mi-am pierdut din entuziasm şi sper că nu îmi voi pierde, pentru că trebuie să ai ca preot curaj de a face lucrurile bine.
Spuneţi-ne un gând pe care ar trebui să îl aibă la inimă creştinul în aceste vremuri tot mai grele.
În primul rând să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu şi de Biserică. Să fim cât mai des prezenţi la biserică, iar după ce plecăm de aici să continuăm să trăim în rugăciune. Să nu mai fim învrăjbiţi şi să nu uităm porunca de a ne iubi aproapele.
Din păcate mulţi oameni vin la Sfânta Liturghie, dar când ies e ca şi când nu ar fi fost la biserică. Ne numim creştini dar nu trăim creştineşte, de aceea mergem la biserică mai mult ca o tradiţie, că aşa ne-am pomenit, dar când plecăm de la biserică uităm că am fost să ne rugăm, să iertăm şi să cerem iertare de la Dumnezeu.
Din păcate societatea ne îndreaptă atenţia doar spre cele materiale, iar acestui lucru i-au căzut pradă în primul rând tinerii, care ştiu de biserică doar la marile sărbători.
De ce credeţi că nu vin tinerii la biserică?
Pentru că îşi aleg alt mod de a petrece sfârşitul de săptămână şi uită care este alternativa cea bună. Asta învaţă din păcate şi din familie, din educaţia primită, pentru că perioada de comunism i-a îndepărtat pe oameni de credinţa autentică, practicată în viaţa de zi cu zi. Mulţi vin la biserică doar când au un necaz sau o bucurie în familie şi au nevoie de serviciile preotului. Sperăm ca prezenţa religiei în şcoli să schimbe ceva. Mă bucur că la noi în sat există tradiţia de a-i aduce pe copii la biserică în timpul orei de religie din zilele de sărbătoare de peste săptămână. A făcut acest lucru şi părintele Emil, l-am făcut şi eu, iar acum este continuat obiceiul şi de profesorul actual. Sperăm să se continue, pentru că este un lucru foarte bun. Dar să nu uităm însă că a fi adus copilul la biserică de către profesorul de religie nu este suficient. Cel mai important este exemplul pe care îl au în familie. Dacă părinţii îşi trăiesc credinţa în viaţa de zi cu zi, nu doar duminica, merg la biserică cu drag şi bucurie, nu doar pentru că aşa se face, şi trăiesc creştineşte, copiii vor putea vedea în ei un model de viaţă adevărat. Acest model va rămâne mereu în inima lor, şi chiar dacă poate nebunia tinereţii îi va face să se îndepărteze pentru moment de el, mai târziu, la maturitate, se vor întoarce la valorile din familie, dacă acestea au fost autentice.
Interviu realizat de Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu