O revenire în fire: Duminica Mironosiţelor, Ziua femeii creştine

Hristos a înviat! - iată strigătul care a izbucnit din inima femeilor mironosiţe când s-au întors de la mormântul Domnului, împărtăşindu-le ucenicilor vestea cea mare a Învierii! Astfel, cum auzim în slujbele Bisericii: „firea cea slabă a biruit pe cea bărbătească, deoarece gândul cel plin de milă a plăcut lui Dumnezeu.” Pentru că atitudinea femeilor mironosiţe, care L-au urmat şi L-au slujit pe Hristos pline de credinţă, dragoste şi curaj, este model de urmat pentru femeile creştine, Duminica Femeilor Mironosiţe este considerată Ziua femeii creştine.



Credinţă şi curaj, în ciuda barierelor

Femeile mironosiţe reprezintă întruchiparea sufletului omului care, deşi slăbit de păcat, caută de bună credinţă să împlinească în legea strămoşească voia lui Dumnezeu, constituind astfel prototipul celui ce nu încetează a-şi urma vocaţia împlinirii faptei de credinţă în pofida piedicilor lumeşti. Căci ele se temeau: erau femei singure, fără putere, iar la mormânt iudeii puseseră o piatră care „era foarte mare” şi intrarea era păzită de soldaţi romani. Iată ce ni se revelează a fi, de la început, barierele înaintea efortului depus de om în căutarea lui Hristos cel răstignit şi a cinstirii Acestuia: frica de sine, de neputinţa proprie şi frica de lume.

Mergând astfel pe cale, femeile mironosiţe se întrebau “cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Faţă de temerile interioare, de frica de cele din afară, faţă de logica lumească necruţătoare care le spunea implacabil că nu vor putea să facă nimic, chiar dacă vor ajunge până la mormânt, ce ne arată sfintele femei? Soluţia păstrării “pe cale”, credinţa; iar ca şi corolar al acesteia – curajul! Căci ele au mers mai departe...


Piatra de la mormântul inimii

Şi astfel Dumnezeu, faţă de credinţa şi curajul femeilor mironosiţe, le dă şi răspunsul la întrebările temătoare ale acestora, rostite ori nerostite. Nu un răspuns intelectual, alambicat ori genial după norme omeneşti, ci un răspuns în Duhul Sfânt, adică o minune. Căci, îngerul, la porunca Domnului, le deschide calea: piatra de la mormânt zace răsturnată, iar străjerii mormântului de frica îngerului s-au cutremurat şi zac ca morţi.

După Sf. Ignatie Briancianinov, mormântul reprezintă inima omului. De la Botez, Hristos este pus în inima omului ca într-un mormânt, răscumpărând deja păcatele celui botezat. Nu mai rămâne decât ca voia libera a celui renăscut din apă şi din Duh (femeile mironosiţe) să-şi ducă mai departe cu curaj zelul căutării şi cinstirii după lege a lui Dumnezeu pentru ca Acesta, în conlucrarea lui cu omul, să prăvălească piatra (vălul negru al păcatelor) de la mormântul inimii. Astfel, Hristos va putea învia în fiinţa celui rezidit ca icoană a lui Dumnezeu împlinindu-Şi opera mântuitoare. Sunt sensuri profunde pe care Sfinţii Părinţi, de ieri şi de azi, le scot la iveală din adâncul fără de sfârşit al Ortodoxiei, iar împlinirea condiţiei umane prin asimilarea acestor comori duhovniceşti ar trebui să fie preocuparea de căpătâi a oricărui creştin.


Ideologie otrăvitoare sau sfinţenie, credinţă şi curaj?

Dar iată, miasma desacralizată până la măduvă a lumii de azi ocultează aceste splendide comori de înţelepciune dumnezeiască. Iar noi, creştini numindu-ne, omorâţi în cea mai mare parte de duhul lumesc, sărbătorim femeia, dar nu prin arhetipul ei duhovnicesc plenar (Maica Domnului) şi nici prin arhetipul ei pe calea spre desăvârşire (Femeile Mironosiţe), ci prin aderarea la lucioasele simboluri ale noii “religii” lumeşti desacralizate, aşa cum este şi ziua de 8 martie. Nu femeia-tractorist, nici femeia-halterofil, nici femeia-politolog ori alte întruchipări feminine(iste) ale oricărei ideologii actuale materialist-otrăvitoare de suflet şi trup nu constituie un model de urmat, ci Maica Domnului şi Femeile Mironosiţe sunt cele care ne arată cu adevărat ce înseamnă sfinţenie, credinţă şi curaj.

Vă spunem aşadar, vouă, dragi femei date nouă (ca şi lui Adam) ca ajutor spre mântuire, un cald La mulţi ani! în Duminica Mironosiţelor, zi a femeii creştine, pentru ca astfel, împreună cu voi, să ne bucurăm împreună de darurile pe care, în blânda Sa milostivire şi înţelepciune fără de sfârşit, Bunul Dumnezeu le face lucrătoare prin cele pe care lumea le consideră mai slabe şi mai de lepădat ale sale. Să ne trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani!

Alexei Burlacu

Spune-mi ce sărbătoreşti, ca să-ţi spun cine eşti !

Comunismul a trecut, sărbătorile i-au rămas! Nu ştiu dacă e vorba de inerţiile româneşti (“Aşa am apucat”) sau faptul se constată şi la alte meridiane. Cert este că la noi, cu complicitatea populistă a autorităţilor, 8 Martie sau 1 Mai se ţin ca nişte sărbători nevinovate şi vechi de când lumea. Mai nimeni nu pare să se sinchisească de originile şi de înţelesurile lor propagandistice, moştenite din recuzita ideologică a celui mai criminal şi mai anti-creştin regim din istorie! Dacă-i vorba de o zi liberă în plus, adică de încă un prilej de “chiul” îngăduit, “uşurătatea” naţională exultă fără scrupule, mereu gata să mai pună de-un “chef”. Ce-i drept, mulţi o fac şi din totala ignorare a substratului acestor “sărbători” (care s-ar fi cuvenit să iasă din istorie pe uşa din dos, o dată cu revoluţionarismul ateu şi materialist, dacă noi nu ne-am fi pervertit şi descreştinat în ultima jumătate de secol mai mult decât vrem s-o recunoaştem).

Răzvan Codrescu

De ce ar trebui să sărbătorim Ziua Femeii Creştine, şi nu 8 martie?

Biserica Ortodoxă a stabilit că sărbătoarea femeilor creştine se face în Duminica mironosiţelor. Aşa cum femeile mironosiţe L-au urmat şi L-au slujit pe Hristos în perioada activităţii Sale mesianice, până la moarte şi după Înviere, la fel şi femeile creştine îşi regăsesc menirea adevărată în Biserică, prin slujirea lui Hristos şi a familiilor lor. Nu există pentru femeile creştine o sărbătoare şi o bucurie mai mare decât bucuria pascală ce decurge din această slujire.

De ziua internaţională a femeii nu se pomenesc nici sfinţenia, nici virtuţile femeii creştine, ci se serbează umanismul descreştinat al zilelor noastre prin educaţia modernă, idolatrizarea omului, divertisment, petreceri, consumism şi erotism. Astfel, se încalcă şi rânduiala Postului Mare. Cu alte cuvinte, în centrul zilei de 8 martie este serbată vechea Evă, cea ruptă şi opusă lui Hristos.

Eufemia Toma

Femeile creştine, candelele credinţei

Astăzi este ziua femeilor creştine. Ele sunt urmaşele femeilor mironosiţe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinţei, sufletul familiei. Femeile creştine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, menţin, mai mult decât bărbaţii, flacăra credinţei şi tradiţiile străbune, focul sfânt al rugăciunii şi evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sunt şi mame bune, creştine devotate, soţii cinstite şi ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sunt întâi la biserică, întâi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărţilor bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele menţin căldura duhovnicească a credinţei, a dragostei, a răbdării şi a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

Părintele Cleopa Ilie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Căsuţa copiilor: Duminica Femeilor Mironosiţe

După Răstignirea Domnului Hristos, Iosif din Arimateea, un prieten al Lui, a cerut voie lui Pilat să ia trupul de pe cruce, pentru a-L înmormânta. Împreună cu Nicodim, L-au înfăşurat pe Domnul într-un giulgiu cu miresme, apoi L-au pus în mormânt, peste care au prăvălit o piatră grea.
Maria Magdalena şi celelalte femei, care Îl urmaseră tot timpul pe Iisus, au stat lângă El şi când era pe cruce, deşi toţi ucenicii, în afară de Ioan, s-au speriat şi au fugit. Ele au rămas până la sfârşit, când au mers să vadă şi unde este îngropat Domnul. Duminică, dis de dimineaţă, au pornit din nou spre mormânt, pentru a aduce mirul pregătit de ele pentru îmbălsămare, aşa cum era obiceiul la evrei.
Pe drum, îngrijorate, ele se întrebau:
- Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?
Era o piatră foarte mare şi grea, iar ele ştiau că nu erau destul de puternice pentru a o mişca de acolo. Însă când au ajuns, au văzut că piatra fusese dată la o parte, iar un înger le-a spus că Domnul Hristos nu mai este acolo, pentru că a înviat. Foarte bucuroase, femeile au alergat să le spună şi ucenicilor vestea celei mai mari minuni, care ne-a schimbat viaţa tuturor!
Iată cum, pentru dragostea cu care au stat lângă Cruce cu Domnul Hristos şi curajul cu care L-au însoţit tot timpul, ele au primit marea binecuvântare de a fi primele care au aflat vestea cea bună a Învierii, pe care au dus-o mai departe, spunând tuturor: Hristos a înviat!
Pentru exemplul de iubire şi curaj pe care l-au dat femeile pe care le numim mironosiţe (de la cuvântul „mir”), Duminica Mironosiţelor este considerată şi Ziua Femeii Creştine, o zi în care ne rugăm să avem şi noi dragostea şi curajul femeilor mironosiţe.

Activităţi:

1. Coloraţi planşa de mai sus.

2. Duceţi şi voi mai departe vestea Învierii, aşa cum au făcut femeile mironosiţe. Timp de 40 de zile, de la Paşti şi până la Înălţarea Domnului, salutul nostru, al creştinilor, este „Hristos a înviat!”, la care răspundem: „Adevărat a înviat!”

3. Spuneţi “La mulţi ani!” de Ziua Femeii Creştine tuturor femeilor din familie sau cu care vă întâlniţi în această zi!

4. Pregătiţi un mic cadou pentru mama, un bucheţel mic de flori, o planşă de colorat cu flori sau un desen pe care să scrieţi:
Dragă mami,
De Ziua Femeii Creştine îţi doresc
…………………………… (aici completaţi voi)
La mulţi ani!
Cu drag, …………. (numele)

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Apostolat nr. 38

Editorial: Noroiul din noi

„Luxul” Bisericii Ortodoxe - răspunsuri la întrebările unei cititoare

Trecând pe lângă moarte…
Foloasele bolii

Catehism: Nădejdea creştină

Jurnal de pelerin: Mănăstirea Sfântului Efrem Sirul

Fii tânăr cu Hristos:

• Trup frumos şi suflet mort
• Pot orice în Hristos
• Despre gândurile deşarte privind căsătoria

Pas în doi:

• Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 1. căsătoria = cale a durerii
• Dragostea se arată prin lucruri mărunte

Educaţie:

• Ascultă ce vrea să-ţi spună copilul tău!
• Datoria mamei este să se împărtăşească împreună cu copilul!

Căsuţa copiilor: Cum ne spovedim?

Cu dragoste, despre Mama
Dăruind vei Dobândi şi Dobândind vei Dărui!

Psihoterapie ortodoxă: Mânia noastră cea de toate zilele şi tămăduirea ei (2)

Cu Dumnezeu în casă:

• La gura sobei: Mâhnire...
• Regulile de aur ale unui somn bun
• Mâncărurile de Paşti
• Colivă athonită
• Chiftele de legume

Noroiul din noi

«Era un împărat în vârstă de 30 de ani, care era nemulţumit de răul din lume. Şi-a spus că până la 40 de ani va încerca să-i schimbe pe toţi supuşii săi, pentru ca să nu mai existe răutăţi. Dar la 40 de ani, după ce şi-a “admirat” eşecul – şi-a propus ca măcar curtenii să-i schimbe. Termen: până la 50 de ani. După trecerea a încă 10 ani cu acelaşi eşec şi-a propus ca până la 60 de ani să-şi schimbe măcar familia. Când a împlinit 60 de ani şi-a spus mâhnit: „Măcar pe mine să mă schimb!”»

Maica Domnului ne priveşte înlăcrimată, iar sufletul nostru slăbănogit de atâtea păcate plânge şi el când întâlneşte atâta curăţie ce transpare din sfânta icoană. Ne frământam adesea că viaţa noastră e mereu aceeaşi, că nu reuşim să schimbăm mare lucru, că zăcem în aceleaşi neputinţe. Dar ce facem noi, ca să schimbăm cu adevărat ceva? A ne conştientiza neputinţele e un prim pas, însă nu putem rămâne la simplul stadiu de conştientizare, căci asta ar însemna să rămânem în noroi. O tânără deznădăjduită a mers la Părintele Sofronie Saharov şi i-a cerut cu durere: “Părinte, rugaţi-vă pentru mine, că sunt în noroi!” Părintele i-a răspuns cu blândeţe: “Nu-i nimic, soră, din noroi cresc nuferii!”

Cât de puţină importanţă acordăm gândurilor noastre! Fără să ne dăm seama că de la gânduri pleacă totul, ele fac să încolţească în inimă sentimente de ură, deznădejde, mândrie, invidie. Cu câtă uşurinţă dăm frâu liber buzelor pentru a rosti cuvinte deşarte şi de clevetire la adresa aproapelui! Patericul ne spune că s-a dus cineva la Cuviosul Pimen şi l-a întrebat: “Părinte, cum se răsplăteşte răul cu rău?”, la care bătrânul a răspuns: “Frate, răul cu rău se răsplăteşte întâi în gând, după aceea în priviri şi apoi în cuvânt şi la urmă în faptă. Dacă înlături însă răul din gând, la celelalte nu mai ajungi.”

Este esenţial să ne păzim simţurile! Să nu uităm că în societatea actuală, atât de informatizată, mult rău vine de la informaţia pasivă: de la gândurile şi imaginile pe care nu le analizăm critic înainte de a le primi. Să ne păzim ochii, pentru că nu degeaba se spune: “Ochii sunt oglinda sufletului!” Auzul, dacă nu este păzit, provoacă mari patimi! Cine e sătul de răutatea lumii în care trăieşte, poate începe să o oprească, începând cu nedreptatea din el. Pentru că cel mai mare rău din lume nu este cel pe care îl văd în aproapele, ci răul din mine, în care mă complac mereu.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

„Luxul” Bisericii Ortodoxe

„Ar fi interesant să dezbateţi într-un articol ideea de strălucire, de aur şi grandoare a Bisericii Ortodoxe, şi vă spun şi de ce... Uneori vorbesc cu colegii sau prietenii mei despre Biserica Ortodoxă, de care aparţinem cu toţii, şi părerea majorităţii e clară: se îndepărtează de BISERICĂ (nu de credinţă) şi o resping într-un fel datorită bogăţiei ei exagerate... Nu le plac aurul şi veşmintele strălucitoare a preoţilor, nu le văd rostul! Când Domnul ne îndeamnă să fim smeriţi şi să nu ne facem casteluri pe pământ, ci bogăţia să ne fie în Ceruri... Toţi sunt tineri inteligenţi, buni, poate rătăciţi printre teorii şi frustrări – care, până la urmă, ar avea nevoie de Biserică, de slujbele profunde, dar această bogăţie excesiva îi dezgustă şi îi aud mereu şi mereu criticând acest aspect, cu multe argumente. Dau mereu exemple de alte religii, ai căror preoţi sunt simpli, într-o robă neagră sau chiar în costum.... Oare Dumnezeu trebuie să fie venerat prin strălucirea Casei Lui sau prin strălucirea sufletului nostru? Poate că există nişte tradiţii vechi, nişte simboluri şi ritualuri, însă tinerii şi lumea asta văd şi... nu cu ochi buni, mai ales când vedem o mulţime de cazuri triste în jurul nostru, când vedem atâţia copii săraci sau bătrâni abandonaţi.

Liliana (18 ani)”

Preotul în afara săvârşirii serviciului liturgic este îmbrăcat simplu. Într-o haină neagră, numită reverendă. În momentul în care păşeşte în faţa Sfintei Mese a altarului, el se transformă. Îmbrăcămintea sa devine una deosebită, specială şi frumoasă. Pentru că el, preotul, nu mai este un om obişnuit, ci instrumentul lucrării lui Dumnezeu între oameni. Din punct de vedere cronologic, veşmintele preoţeşti de astăzi au un corespondent în veşmintele din cultul Vechiului Testament, pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii, confecţionate nu după mintea omenească, ci urmând indicaţiile prescrise chiar de Dumnezeu, prin Moise (Ieşire 28, 1-43; 39, 1-31; Levitic 8, 7-9 etc.). Pe de altă parte, a existat o evoluţie până la stabilizarea unui anumit port în biserică pentru cler. Din primele secole creştine îmbrăcămintea folosită de preoţi, purtând semnul Sfintei Cruci, era utilizată doar în timpul slujbelor, urmând ca mai apoi, treptat, să fie stabilite veşminte pentru fiecare treaptă a clerului. Iată deci că încă de la început slujitorii lui Dumnezeu au avut, pentru a sluji, veşminte deosebite de cele obişnuite. Şi nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de aşa ceva, aşa cum nu are nevoie de nimic din cele ale lumii, dar El, Împăratul şi Stăpânul a toate, se cuvine să fie cinstit prin toate.

În ceea ce priveşte strălucirea Casei Domnului şi strălucirea sufletului, problema nu se pune disjunct, sau-sau. Dumnezeu este venerat şi prin cele exterioare şi prin strălucirea sufletului nostru. Să nu uităm faptul că Iisus nu a condamnat-o pe femeia care a venit şi a spălat picioarele Lui cu un mir care valora o avere. Din contră, a apreciat gestul ei în faţa ucenicilor contrariaţi că s-a făcut o aşa mare risipă de bani care, în viziunea lor, mai degrabă ar fi putut fi de folos săracilor. (Matei 26, Marcu 14).

Să nu uităm că în Ortodoxie, în timpul slujbelor, preotul Îl reprezintă pe Hristos. Iar Hristos S-a arătat apostolilor la Schimbarea la Faţă în slava Lui. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că: „se cuvine ca veşmintele Bisericii să se facă din materii scumpe”. De ce? „Căci Dumnezeu S-a îmbrăcat în bunăcuviinţă şi în chipul Dumnezeieştii Bunătăţi şi Slăvi. Şi la Biserică sunt podoabe scumpe pentru că El are Slavă, Frumuseţe, Cuviinţă şi multă bogăţie a Darurilor Lui şi tot locul este plin de bună mireasmă…”. Şi ne aducem astfel aminte şi de momentul istoric al convertirii poporului rus, ai cărui trimişi la Constantinopol, după ce au fost în biserica Sf. Sofia, au relatat cneazului Vladimir: „n-am mai ştiut dacă eram în cer sau pe pământ. Că nu se mai află pe pământ asemenea vedere ori frumuseţe şi nici nu ştim cum s-o înfăţişăm. Ştim numai că acolo Dumnezeu sălăşluieşte între oameni.”

Aşadar, să căutăm dreapta socotinţă în toate şi mai ales să avem dorinţa curată să înţelegem toate aspectele credinţei noastre.

Pr. Marius Corlean

Dragă Liliana,

sunt o altă tânără cititoare a Apostolatului şi mă alătur dezbaterii legate de aşa-numitul lux al Bisericii Ortodoxe. E o întrebare care ştiu că stăruie şi în mintea altor creştini - mai mult sau mai puţin practicanţi. Iată ce gândesc eu:

Cred că oamenii împodobesc ceea ce iubesc şi îi reprezintă - deci împodobim casa sufletească (biserica) aşa cum ne împodobim casele în care locuim. Împodobirea îmbracă multe forme - găsim catedrale poleite în aur, dar şi schituri sărăcăcioase, de lemn; vedem uneori candelabre strălucitoare, dar alteori sfeşnice de lut; în faţa altarelor ard pe alocuri beculeţe colorate, dar şi simple lumânări de ceară. Poate poleiala iese mai repede în evidenţă, dar există şi locaşe nepoleite, care ţin de aceeaşi Biserică. Nu ştiu dacă cele luxoase sunt mai multe, dar ştiu că suntem liberi să le căutăm pe cele în care ne găsim liniştea, în care ne simţim acasă. Nu ştiu dacă luxul ortodox e mai opulent decât grandoarea catedralelor catolice sau a unor biserici protestante, dar nu căutăm a justifica o eventuală greşeală cu alta. Ştiu doar că cei care îşi găsesc liniştea în catedrale, sunt liberi să intre în ele, iar dacă ele ne tulbură, nu avem decât să ne alegem duhovnici şi biserici potrivit cu nevoile noastre.

Revenind, totuşi, la grandoare. Ştiu că fiecare obiect, element şi moment are o însemnătate aparte în biserică. Cum ar arăta nişte "uşi împărăteşti" din fier forjat? Sau o biserică goală? Poate la fel cu o mireasă în pijamale, de ziua nunţii. Vă imaginaţi o biserică-hală cu un altar fără iconostas? Sau un preot slujitor în trening? Frumuseţea Ortodoxiei stă şi în aceste simboluri, în această solemnitate a manifestării. Sunt şi exagerări grandomane, desigur, făcute, însă, de unii oameni - deci să nu le punem pe seama întregii Biserici.

Mai cred, pe de altă parte, că cei care nu practică Ortodoxia vor găsi întotdeauna ceva de reproşat. Şi bine fac, o revoltă cinstită e mai bună decât nepăsarea. Va primi fiecare răspuns, pe măsura căutării sale. Dar tocmai de asta sunt de părere că nimeni nu poate fi convins, iar discuţiile contradictorii cu cei revoltaţi nu duc departe. Niciun răspuns nu cred că va convinge pe nimeni. Dar e important ca noi, fiecare, să avem răspunsurile noastre, pentru a nu ne clătina în faţa neîncrederii celor din jur.

Şi mai e important să îi primim cu dragoste pe cei care nu înţeleg.

Te îmbrăţişez,

Ioana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010