Minunea ne taie respiraţia şi ne umple de
spaimă. În astfel de momente, nu putem decât să spunem în şoaptă:
„Extraordinar! Aici, în sufletul meu, s-a întâmplat ceva! Nu voi mai fi
niciodată acelaşi om şi nu am cuvinte pentru a descrie acest mare şi misterios
eveniment care are loc în inima mea.”
Frumuseţea lumii descoperă frumuseţea
Creatorului
A păşi pe tărâmul minunilor înseamnă a ne
opri, a privi şi a observa cu atenţie tot ce e frumos în lumea pe care ne-a
dăruit-o Dumnezeu şi a şti că, făcând acest lucru, vom percepe o fărâmă din
frumuseţea divină. Înseamnă a ne găsi timp să atingem, să ascultăm, să simţim
şi să gustăm „că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Numai cei ce sunt în stare să
reflecteze la frumuseţile din jurul lor şi să-şi odihnească mintea în aceste
frumuseţi vor putea să se închine, din adâncul inimii, în duh şi-n adevăr,
supremului Artist şi Arhitect al universului. Numai unii ca aceştia vor putea
să înţeleagă că o astfel de închinare ne poartă spre comuniunea a cărei
frumuseţe întrece orice măreţie: comuniunea cu Dumnezeu Însuşi.
A păşi pe tărâmul minunilor înseamnă a ne
pregăti pentru închinare şi slujire, fiindcă numai atunci când ne vom minuna
vom putea intra în lumea realităţilor mistice, care nu pot fi explicate pe
calea experienţei umane, şi vom putea înţelege Scripturile, care proclamă
revelaţia dumnezeiască în natură: „Ridicaţi ochii în sus şi priviţi: Cine le-a zidit
pe toate acestea? – Cel ce scoate oştirea lor cu număr şi pe toate pe nume le
cheamă! Celui Atotputernic şi cu mare vârtute nici una nu-I scapă!” (Isaia 40,
26) (…)
E mai lesne a simţi frumuseţea decât a o
defini, a o admira decât a o explica. Spiritul omului este impresionat de
frumuseţe prin interacţiunea cu tot ceea ce vădeşte perfecţiunea divină
reflectată în natură. Uimirea pe care o simțim în prezenţa frumuseţii nu ne
este impusă din afara noastră, ci se revarsă din adâncul fiinţei noastre – ea fiind
răspunsul sufletului nostru la o chemare misterioasă, irezistibilă.
Exersaţi zilnic darul înnăscut al
sensibilităţii
Aşa stând lucrurile, adulţii pot face multe
pentru a educa sensibilitatea nativă faţă de frumos a copiilor. Pentru a-şi
păstra acest dar intact, ei au nevoie de experienţe zilnice care să le arate
frumuseţile naturii şi ale artei. Spre pildă, orăşenii pot cumpăra scoici pe
care să le admire şi să le examineze îndeaproape, cei care locuiesc la bloc pot
cerceta norii, căutând asemănări între formele acestora şi diferite obiecte sau
figuri, sau pot privi păsările cerului, pe care nu le deranjează absolut deloc
să împartă spaţii aglomerate cu oamenii. Putem avea plante în apartamentele
noastre, iar pereţii ni-i putem împodobi cu frumoase reproduceri de artă.
Copiii sunt foarte receptivi la muzica clasică (îndeosebi înainte de a li se
spune că „nu mai e la modă”!). Luaţi-vă familia la munte, pe plajă, în deşert
sau în alte locuri unde frumuseţile naturii vorbesc, în chipuri de neuitat,
despre ordinea şi armonia divină. Citiţi poezii emoţionante, pline de
sensibilitate şi intuiţie artistică. Bibliotecile au multe cărţi despre
frumuseţile naturii şi ale artei, despre insecte şi animale – însoţite de
ilustraţii minunate.
Căutaţi frumuseţea în jurul dumneavoastră. Ea
este pretutindeni, dar trebuie să o lăsaţi să vă pătrundă în suflet şi s-o
priviţi cu alţi ochi decât cei obişnuiţi şi cu inima deschisă. Puteţi afla
frumuseţea în picăturile de ploaie de pe stradă, într-o plasă de păianjen sau
în alte locuri cu totul surprinzătoare. Sfântul Vasile cel Mare spunea:
„Uitaţi-vă la o piatră şi observaţi că până şi ea poartă un semn distinctiv al
Creatorului. Tot aşa şi furnica, albina sau ţânţarul. Înţelepciunea Creatorului
se vădeşte în cele mai mici făpturi (…). Toate lucrurile din lume sunt o
invitaţie la credinţă, nu la necredinţă.”
Creaţi prilejuri de minunare
Deşi studiul poeziei, al istoriei, al artei şi
literaturii şi, în general, căutarea a ceea e frumos şi ziditor sunt
considerate lucruri „primitive”, trebuie să ne străduim să nu renunţăm la ele.
Gândiţi-vă cât de frecvent ignorăm minunile pe care le vedem în fiecare zi în
propriile noastre curţi sau grădini. Ce pierdere imensă pentru copiii noştri!
A păşi pe tărâmul minunilor înseamnă a ne
deschide inima lui Dumnezeu. Pe copii nu-i nevoie să-i înveţe nimeni nimic
despre minuni, e nevoie doar de a le crea prilejuri de a păşi pe tărâmul
minunilor – întrucât paşii îi vor face ei înşişi. A admira este o atitudine de
viaţă care ne va ajuta să ne îndreptăm cu mai mult discernământ şi subtilitate
spre credinţă.
„Observaţi marea felurime a păsărilor,
varietatea formelor şi culorilor lor (…). Pe mine mă bucură să vorbesc despre
aceste lucruri pentru că ele ne dezvăluie măreţia lui Dumnezeu.” (Sf. Grigorie de
Nazianz)
Elizabeth White – Tărâmul minunilor. Cum sădim
virtuţile creştine ortodoxe în sufletele copiilor noştri
Un suflet care nu se hrăneşte cu frumuseţe
devine bădăran
Omul occidental modern e ca o plantă cu
rădăcinile cele mai superficiale cu putinţă. Spiritul lui nu mai este capabil
să se înalţe, deoarece un spirit nobil trebuie să se ridice dintr-un suflet
ales, care are maturitatea şi sensibilitatea de a simţi lucrurile măreţe şi de
a se înălţa prin ele. Fără aceasta, e dificil de obţinut echilibrul,
autenticitatea, creativitatea, profunzimea în viaţa duhovnicească, pur şi
simplu, pentru că un suflet nedisciplinat, necultivat, neformat, are rareori
discernământul şi echilibrul de a vedea limpede şi cinstit, sensibilitatea de a
simţi din adânc sau intensitatea de a se strădui din toată inima sau forţa de a
atinge un ideal fără a recurge la compromisuri. (…)
Dacă refuzăm să ne hrănim duhovniceşte cu ceea
ce este ziditor şi înălţător, vom sfârşi prin a ne hrăni cu ceea ce nu e
ziditor şi înălţător, aşa cum se întâmplă în cultura contemporană, în care se
infiltrează zilnic doze masive de superficialitate şi falsitate în sufletele
lipsite de pază. Dacă nu rezistăm, dacă nu ne propunem să neutralizăm efectele
nocive realizând lucruri nespus de înălţătoare, sufletele noastre se vor
sufoca, în mod inevitabil, din cauza artificialităţii şi vulgarităţii. Ne vom
împotmoli în grosolănia fatală a lumii şi a noastră, şi nu vom fi în stare nici
să atingem profunzimile propriilor noastre suflete, nici să fim receptivi la
nevoile semenilor noştri.
Obştea Schitului Sf. Xenia – „Forming the
Soul”
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu