Poate că aţi
descoperit că de multe ori nu sunteţi înţeles de persoana cu care vorbiţi. Sau
poate vă daţi seama că dumneavoastră înşivă nu v-aţi exprimat pe înţeles
gândurile. Uneori neînţelegerea dintre oameni vine de la diferite zgomote din
jur sau chiar de la telefonul mobil care nu recepţionează destul de bine
semnalul. Toate aceste situaţii şi multe altele se întâmplă deoarece există
numeroase bariere de comunicare. Astfel că de cele mai multe ori comunicarea este
marcată de imperfecţiune.
Dar din cele de
mai sus nu trebuie să rezulte că nu există metode prin care se poate îmbunătăţi
dialogul între oameni. Deşi sunt numeroase variante de îmbunătăţire a relaţiilor
de comunicare, voi aborda acum ceea ce Jean-Claude Abric numeşte “atitudini de
comunicare”. Aceste atitudini sunt feluri în care abordăm dialogul cu ceilalţi
oameni, de multe ori făcând aceasta în mod inconştient şi micşorând astfel
eficienţa comunicării. Există, de asemenea, şi reciproca: dacă aceste atitudini
de comunicare sunt folosite la timpul potrivit, într-un climat relaţional bine
construit, ele pot creşte eficienţa şi reuşita actului de comunicare. Să le
luam pe rând:
1)
Atitudinea de interpretare;
Imaginaţi-vă că la
o petrecere de nuntă veţi nimeri la masă lângă o persoană pe care nu aţi mai
întâlnit-o până atunci. Dacă această persoană vă va spune, printre altele, că
tocmai ieri i s-a întâmplat să se fâstâcească într-un discurs public, iar
dumneavoastră veţi concluziona pe seama acestui incident că interlocutorul vrea
să vă spună că de fapt nu se pricepe să vorbească în public, atunci comunicarea
are toate şansele să se întrerupă brusc.
Cu alte cuvinte, e
ca şi cum aţi spune cuiva “ştiu eu ce se ascunde în spatele a ceea ce mi-aţi
spus”. Interpretarea vorbelor celuilalt poate avea două semnificaţii:
a) dacă
interpretarea este corectă, conversaţia se poate opri aici pentru că
subiectul discuţiei a fost înţeles în profunzime şi epuizat. Aceasta se
întâmplă doar dacă interlocutorul este sincer cu sine însuşi şi cu partenerul
de dialog. În caz contrar, se poate supăra pe “atotştiinţa” partenerului şi
aceasta mai ales dacă interpretarea vizează aspecte negative ale
comportamentului celui interpretat.
b) dacă
interpretarea este greşită, cel cu care vorbim poate considera că nu
este înţeles şi atunci poate decide să întrerupă discuţia. Şi asta mai ales
dacă interpretarea este una negativă. Iar dacă interpretarea este una pozitivă
şi interlocutorul nu se cunoaşte suficient de bine pe sine, poate considera că
într-adevăr aşa este şi, în acest caz, se pot deschide larg uşile manipulării
prin linguşire.
În general, se
recomandă non-interpretarea.
În cazul în care
relaţia între persoanele care comunică este una destul de matură, interpretarea
poate avea un sens pozitiv, descoperind un lucru de care interlocutorul nu este
conştient şi care îi foloseşte dacă este adus în lumina conştiinţei. De
exemplu, cineva ar putea gândi că se mai încurcă în discursurile publice pentru
că nu-şi poate stăpâni emoţiile. Dar un prieten îi poate sugera că poate e
vorba despre o oarecare netemeinicie în pregătirea discursului şi asta îi dă
senzaţia de disconfort emoţional. Dacă într-adevăr aceasta este interpretarea
corectă şi dacă persoana cu problema discursului public dispune de suficientă
inteligenţă relaţională ca să primească această idee de la prietenul său şi mai
are şi puterea de a o aplica, lucrurile se pot îndrepta fără ca relaţia să aibă
de suferit. Dimpotrivă, prietenia se consolidează.
2)
Atitudinea de chestionare;
În anumite
conjuncturi, m-am simţit incomod când persoane pe care abia le cunoscusem mi-au
adresat o mulţime de întrebări mai mult sau mai puţin personale. M-am simţit
anchetat, motiv pentru care ori de câte ori am avut ocazia am evitat să devin
“anchetator”. Acesta nu este singurul motiv pentru care atitudinea de
chestionare aduce deservicii.
Pentru a înţelege manipularea
pe care ordinea întrebărilor o poate exercita asupra partenerului de dialog,
voi apela la un alt exemplu. Să zicem că eu vreau să te fac să mergi mai des la
biserică. La un moment dat în discuţie, când socotesc potrivit, o să te întreb
ceva ce ştiu despre tine şi la care, în mod sigur, îmi vei răspunde afirmativ:
“Eşti creştin?”. După ce mai discutăm un pic despre ce înseamnă a fi creştin
practicant, adică despre iertare, despre post şi alte lucruri de acest fel la
care orice creştin s-a raportat, cât de puţin, măcar de câteva ori în viaţă,
vine următoarea întrebare la care răspunsul va fi după toate aparenţele unul
pozitiv: “Eşti, măcar câte o dată, creştin practicant?” Admiţând, aşadar, că
este şi creştin practicant şi apoi, prin conversaţie dirijată, că un creştin
practicant mai merge măcar din când în când la biserică, la următoarea
întrebare răspunsul va fi, de asemenea, tot afirmativ: “Mergi din când în când
la biserică?” Şi iată că obiectivul conversaţiei noastre şi-a atins obiectivul
de a-ţi crea disponibilitate pentru mersul la biserică.
Pentru aceasta se
recomandă, în general, non-chestionarea.
În numărul următor
al publicaţiei voi adăuga şi alte atitudini care, în cazul imaturităţii
emoţional-relaţionale ale utilizatorului, pot aduce serioase deservicii
comunicării şi relaţiilor umane. Dar, în egală măsură, fiind evitate sau fiind
folosite la momentul potrivit, pot aduce beneficii.
Pr. Ciprian Bîlbă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu