Părintele Arsenie Boca: De ce avem necazuri?

Trăim vremuri în care nimic parcă nu mai e firesc, de la răutatea oamenilor până la clima haotică şi tot mai agresivă. Ne plângem mereu, pe drept sau pe nedrept, şi nu înţelegem de ce ni se întâmplă toate acestea. Ba, mai rău, fugim mereu de răspundere, aruncând vina pe alţii. O lămurire a suferinţei care ne vine prin necazuri ne dă, cum nu se poate mai bine, Părintele Arsenie Boca, cel care schimba vieţile oamenilor prin puterea cuvântului.

Sensul vieţii
Ca să trăim împreună cu Dumnezeu în viaţa veşnică (căci asta este mântuirea), trebuie să învăţăm să trăim cu El încă din viaţa aceasta. Fiul lui Dumnezeu, Împăratul, a venit tocmai ca să ne înveţe cum să facem acest lucru. Oamenii însă pricep greu:
„Împărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe Împărat Îl cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii însă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supuşii Împărăţiei.
N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi Îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa. (…) Trebuie să ştim toţi supuşii Împărăţiei că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit.(…) La această trăire a vieţii veşnice, cu începere de aici, Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle.”
Chemarea începe cu glasul interior al conştiinţei, continuă cu glasul din afară pe care îl auzim de la alţii şi, dacă rămânem surzi, vin necazurile vieţii şi ale morţii.

Chemarea delicată a conştiinţei
Chemarea plină de dragoste a lui Dumnezeu începe delicat, prin glasul pe care l-a lăsat în noi: conştiinţa. Acest glas este însă tainic, ca o chemare lină, pe care omul poate să ajungă să nu o mai audă:
„Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la “adevăr”.
Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, punându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute (…).
Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năprasnică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea.”

Un glas mai puternic
Glasul lumii este însă adesea mai uşor de ascultat decât glasul conştiinţei; omul cade uşor în capcană şi devine tot mai surd la glasul conştiinţei:
„Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude.
Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieşte şi chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strâmbau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii Însuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înşişi ca fii şi fraţi ai Săi?”
Cei datori să transmită această chemare sunt preoţii. „Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvântul îi ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare. Dar, cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare.”

Chemarea care ustură: necazurile
Dumnezeu nu îl pedepseşte pe om prin suferinţă. Dar, aşa cum face un tată, îngăduie ca omul să suporte consecinţele faptelor sale, pentru a se înţelepţi şi a învăţa ceva din greşelile lui.
„Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii, însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.
Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire, unde i se fură şi-şi pierde multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei – bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru când nu-l mai ai.
Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale, decât să-şi îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci «când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci întreabă-te: pentru ce a venit? Şi vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu.» (Sf. Maxim Mărturisitorul)
Pe pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte intre Dumnezeu şi om: Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întâi?
Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, strâmtorări şi năpaste, vrajbe între oameni, bătaie între părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sânge, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit: toate, urmări şi plată îndesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să înţeleagă la ce îmblăteală de necazuri îi duce iubirea de păcate.”

Singura scăpare: schimbarea vieţii
Părintele Arsenie explică astfel că necazurile sunt un glas mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte şi ne aduce mărturie Sf. Scriptură, cu fragmente din capitolul 26 al cărţii Levitic. Aici vedem clar cum Dumnezeu ne spune că, atâta timp cât vom umbla după legile Lui, acestea se vor răsfrânge şi asupra vieţii noastre, adică vom avea toate după rânduială: ploi la vreme, roade bogate, pace şi mulţumire. În schimb, dacă noi alegem să trăim după voia noastră, ieşim de sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a legilor Lui, iar lumea în care trăim va fi după chipul nostru: haos, răutate, războaie, foamete, lucruri pe care le vedem perfect astăzi:
„…vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea şi oamenii tot nu se îndreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greşească, învrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască. Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă luptându-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii.”
Pentru a ne arăta cum poate schimba pocăinţa omului mersul lucrurilor, Părintele aduce tot exemple din Sfânta Scriptură. Atunci când oamenii s-au pocăit de păcatele lor, au recunoscut dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi s-au hotărât să îşi schimbe viaţa, Dumnezeu a ridicat suferinţa de la ei.

Şi mai dureros: necazurile morţii
„Mulţime de oameni însă nici grijă n-au de cuvintele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se întorc spre Dumnezeu, viaţa începe să fie în primejdie: încep necazurile morţii, surlele chemării a patra.
Viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul, şi trupul, şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeala noastră, ci rabdă o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, în tot chipul chemându-l.
Iar moartea o avem de la ucigaşul. Deci, când oamenii se leagă cu totul de voile dracilor, le este în primejdie viaţa şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu inima de lumea aceasta şi de voile trupului cele împotriva firii, mintea li se strâmbă, încât nu mai deosebeşte adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se-ntunecă din mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai ştie de Dumnezeu şi aşa vine osânda la moarte, aşa vine prăpădul în vremea fiecărui rând de oameni. Întâi e moartea sufletească a ateismului, a necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului, după vrednicie şi spre înţelepţirea multora. (…)
Dacă nepriceputul de om se ţine împotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cadre din har sub lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se împlineşte prin războaie şi nenorociri, întocmai cum scrie la lege.”

Ce urmăreşte Dumnezeu?
Rostul necazurilor este, deci, înţelepţirea noastră. Soluţia suferinţei nu stă în fugă, ci în schimbarea vieţii şi întoarcerea către Dumnezeu.
„Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli... (…)
Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul e mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii însă legaţi în neştiinţă, scurţi la minte şi slabi în credinţă urmăresc viaţa pământească şi toată mâhnirea lor e pentru trupuri. (…)
…Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.
Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmăreşte înţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.”

Din: Părintele Arsenie Boca, “Cărarea Împărăţiei”
A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011