Ascultă-ţi copilul!

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune. De aceea, nimic nu doare mai mult decât sentimentul că oamenii la care ţinem nu ne ascultă cu adevărat. Ascultatul (sau lipsa lui) ne modelează (sau ne deformează) încă din primele zile de viaţă – despre acest lucru ne vorbeşte Michael P. Nichols, profesor de psihologie şi terapeut:

Nu mai ascultăm cu adevărat
Lipsa disponibilităţii de a asculta este foarte răspândită şi ea este cauza unei mari părţi din conflictele şi problemele din viaţa noastră. Am câştigat un acces nemaipomenit la informaţie, dar am pierdut ceva foarte important: obiceiul de a ne concentra atenţia. De la muzica ascultată pe autobuz la televizorul care ne însoţeşte permanent în timpul petrecut acasă, suntem atacaţi de atât de mult zgomot, încât am devenit experţi în ignorarea acestuia. Dacă o emisiune nu ne atrage atenţia în primele două minute, schimbăm programul; dacă auzim o persoană vorbind despre ceva ce nu ne interesează, o ignorăm. În timpul scurt pe care îl petrecem cu familia sau cu prietenii, conversaţia este adesea înlocuită cu distracţii pasive şi liniştitoare. Prea obosiţi pentru a vorbi şi a asculta, ne mulţumim cu acalmia oferită de aparatele electronice care proiectează imagini, fac muzică sau scot zgomote şi nu mai comunicăm între noi, nu mai împărtăşim sentimente, idei, dorinţe.

Ascultarea = nevoie de bază
Să fim ascultaţi înseamnă că suntem luaţi în serios, că sentimentele şi ideile ne sunt recunoscute. În plus, în prezenţa unui ascultător receptiv suntem capabili să clarificăm ceea ce gândim şi să descoperim ceea ce simţim. De aceea, pentru a dezvolta o personalitate sănătoasă, oamenii au nevoie să fie ascultaţi. Ascultatul este esenţial pentru formarea unui sine puternic şi sănătos şi pentru formarea unor relaţii puternice şi sănătoase.
Seminţele ascultatului sunt înrădăcinate în copilărie, în calitatea relaţiei dintre părinţi şi copii. Părinţii care ascultă îşi fac copiii să se simtă valoroşi şi apreciaţi. A fi ascultat ajută la clădirea unui sine solid, înzestrând copilul cu suficient respect de sine pentru a-şi dezvolta propriile talente şi idealuri şi a aborda relaţiile cu încredere. Copilul care este ascultat creşte cu un sentiment de împlinire şi siguranţă. Copilului care nu este ascultat îi lipseşte înţelegerea care consolidează acceptarea de sine şi este deformat de dorinţele şi neliniştea celorlalţi.
Ascultatul este atât de important în dezvoltarea copilului pentru că el împlineşte una din nevoile de bază. Pe locul doi, după nevoia de mâncare şi adăpost, se află nevoia de înţelegere, pe care o au chiar şi pruncii. Nevoia nou-născutului de a fi ascultat este simplă, dar imperioasă, de aceea comunicarea cu el este foarte importantă, chiar dacă celui mic îi lipseşte limbajul vorbit. Şi atmosfera din jurul lui este un factor de comunicare. Pentru că cei mici sunt absolut dependenţi de părinţi, atunci când aceştia lipsesc, se ceartă sau nu reacţionează, copilul este singur şi terifiat. Pentru un copil, să fie ascultat înseamnă să primească o confirmare că există.

A fi ascultat = a fi înţeles şi luat în serios
Pe măsură ce copilul creşte, devine sociabil, apare zâmbetul social, începe să articuleze şi să stabilească contactul vizual. Din păcate, unii părinţi sunt atât de preocupaţi, de deprimaţi sau de zăpăciţi, încât îşi ignoră copiii. Atunci când vezi un părinte insensibil ignorând veselia unui copil, eşti martor la începutul unui proces lung şi trist prin care părinţii apatici veştejesc entuziasmul copiilor ca pe nişte flori lipsite de apă.
Însă nici entuziasmul excesiv nu este recomandat. El poate fi mai puţin deprimant, dar nu înseamnă că dacă foloseşti dulcegăria în voce, cuvintele de alint şi nesfârşita admiraţie şi uimire – eşti un ascultător mai bun. Copilul ai cărui părinţi îl gâdilă, îl înghiontesc şi îl zguduie atunci când nu este cazul se simte la fel de singur ca şi cel ignorat de părinţi.
Nu exuberanţa sau altă emoţie transmite aprecierea plină de iubire, ci a fi înţeles şi luat în serios. Ascultarea copilului înseamnă armonizare, adică capacitatea părintelui de a împărtăşi starea afectivă a copilului. Un exemplu: copilul se întinde entuziasmat şi apucă o jucărie. Atunci când o prinde, scoate un „aah!” fericit şi se uită spre mamă. Mama îi răspunde binevoitoare, împărtăşindu-i fericirea şi arătându-i acest fapt zâmbind şi spunându-i „Da!”. Mama a înţeles şi a împărtăşit starea copilului, iar aceasta înseamnă armonizare. Pe de altă parte, lipsa răspunsului emoţional duce la închiderea copilului. Un copil ale cărui spuse nu sunt apreciate şi nu li se răspunde, în final va renunţa şi se va întoarce în sine însuşi.

Copiii ascultaţi sunt, la rândul lor, mai buni ascultători
Până să ajungă la vârsta de 4-5 ani, ascultarea sau lipsa ei a modelat deja în mod evident personalitatea unui copil. Copilul înţeles creşte aşteptându-se ca şi ceilalţi să fie disponibili şi receptivi. De exemplu, atunci când el se îmbolnăveşte sau se loveşte la grădiniţă, va căuta sprijin în educatoare. În schimb, exact în astfel de momente, copilul neascultat eşuează în a cere ajutor.
Câteva exemple: un băiat este dezamăgit, îşi încrucişează braţele şi se îmbufnează; o fată se loveşte cu capul de masă şi se retrage să plângă singură; un copil este trist în ultima zi de şcoală şi stă îngheţat pe canapea, fără nicio expresie pe faţă – acest gen de reacţii sunt tipice şi nu se schimbă prea mult pe măsură ce acest copil creşte.
Preşcolarii care sunt ascultaţi de părinţii lor sunt mai implicaţi în social şi se simt mai confortabil cu colegii lor. Se aşteaptă ca relaţiile cu ceilalţi să fie plăcute şi de aceea sunt nerăbdători să le aibă. De aceea, sunt mai capabili să îşi facă prieteni şi sunt mai fericiţi. Sunt, de asemenea, şi mai buni ascultători. Până la vârsta de 4-5 ani, lipsa ascultării (nu abuzul sau cruzimea, ci simpla lipsă de înţelegere) creează un copil izolat şi nesigur, vulnerabil în faţa respingerilor.
Michael P. Nichols, în volumul „Ascultă-mă ca să te ascult”

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011