Lumea e aceeaşi, noi suntem altfel
Câtă mirare din partea psalmistului, şi cât adevăr. Câtă ignoranţă din partea mea şi câtă indiferenţă. Lumea, această frumoasă comoară, plămădită de mâinile Marelui Bijutier, nu-mi mai atrăsese atenţia în ziua aceea cu nimic. Nu pentru că ea ar fi fost altfel decât altă dată, ci pentru că eu uitasem să fiu aşa cum ar fi trebuit să fiu. Atent şi delicat cu această bijuterie superbă pe care Marele Bijutier mi-o oferise în dar, absolut gratuit, pentru ca eu să pot să-mi desfăt simţurile şi să pot zâmbi în fiecare secundă.
Şi m-am întrebat atunci: de ce am uitat să văd frumuseţea lumii în ziua aceea? De ce lumea îmi fusese indiferentă în ziua aceea? Se schimbase ceva în lume sau schimbarea era în mine, doar în mine? Şi atunci glasul rugăciunii m-a trezit dintr-un vis nedorit, iar ecourile psalmului au început să bată ca un ciocan de forjă din ce în ce mai apăsat în mintea mea, coborând apoi reverberaţiile zguduitoare înspre sufletul meu: „cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”. Cu adevărat, cât de minunată este lumea Ta, Doamne, şi cât de delicat mi-ai oferit-o, şi cât de orb am putut să fiu, nebăgându-o în seamă…
Lumea e ca lumea şi ca lumea suntem noi
Mi-a venit atunci în minte un cuvânt, pe care l-am auzit pe când eram copil şi care spunea aşa: „lumea e ca lumea şi ca lumea suntem noi”. Cât adevăr transmit aceste cuvinte? Paradoxul iese însă din tiparul logicii. Pentru că noi ca şi oameni suntem şi buni şi răi, şi de multe ori chiar în acelaşi timp. Iar lumea în sine nu poate fi decât bună, aşa cum a văzut-o însuşi Dumnezeu după ce a creat-o, observând că este „bună foarte”. Şi da. În esenţa ei lumea este minunată. Dar paradoxal oamenii nu sunt întotdeauna minunaţi. Deci dacă lumea în esenţa ei este bună, de ce noi nu sesizăm în fiecare moment misterul frumuseţii ei? De ce nu o vedem în fiecare moment atât de frumoasă?
Nu lumea are o problemă, ci noi
Răspunsul l-am primit în seara aceea. Când spre apusul soarelui, psalmistul se mira, în timp ce eu eram indiferent: ”cât de minunate sunt lucrurile tale, Doamne!”. Abia atunci am înţeles că nu lumea avea o problemă, ci eu. Ochii mei. Mintea mea. Atitudinea mea. Modalitatea mea de a percepe frumuseţea lumii.
Atunci mi-au venit în minte cuvintele pe care Dumnezeu le semăna în sufletele celor care stăteau uimiţi şi îi sorbeau cuvintele acolo „in illo tempore” pe Muntele Fericirilor, spălându-le raţiunile murdare de tină, ridicând jaluzelele de pe ochii lor obosiţi, care uitaseră să mai vadă frumosul lumii, şi spunându-le simplu ca un Dumnezeu: lumea este bună sau rea, frumoasă sau urâtă, curată sau murdară nu pentru că ea este aşa, ci pentru că ochii voştri aşa o privesc. Lumea este reflexia a ceea ce sunteţi voi. Lumea este bună, curată şi frumoasă dacă voi sunteţi buni, curaţi şi frumoşi. Dar în acelaşi timp lumea poate fi rea, murdară şi urâtă, pentru că voi sunteţi aşa atunci când o vedeţi astfel.
Este evident că vedem aşa cum suntem. Pictorul vede lumea în culori, sculptorul în forme; muzicianul percepe lumea în sunete şi economistul în mărfuri. Arătaţi la doi oameni exact aceeaşi imagine şi fiecare va vedea ceva diferit în ea. Doi oameni privesc pe aceeaşi fereastră: unul vede noroiul de pe jos, celălalt vede stelele de pe cer.
Avem tendinţa de a vedea şi auzi lucrurile nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum suntem noi. Cel care este plin de ură vede doar răul lumii. Dacă ne simţim nesiguri pe noi înşine, ni se va părea că lumea este ameninţătoare. În mod constant judecăm lumea după noi
înşine.
Ochii sunt ferestre spre lume
George Bernard Shaw spunea: “tu eşti fereastra prin care priveşti lumea”. O fereastră murdară poate să îţi deformeze realitatea lumii şi implicit percepţia asupra acestei realităţi atât de frumoase. Şi atunci pentru ca percepţia realităţii lumii să fie reală, trebuie să încercăm să curăţim ferestrele noastre care nu sunt altceva decât ochii noştri. Dacă ochiul tău va fi curat, întreaga lume va fi luminată. Şi ştim că o fereastră se spală cu apă, iar ochii se spală cu lacrimi. Lacrimi de fericire sau de necaz. Dar cât de frumos vezi lumea apoi, după ce ochii au devenit curaţi!
Cred că este vremea să ridicăm privirea din tina pământului şi să nu mai vedem doar colbul drumurilor, răvăşit de picioarele celor care îşi târăsc papucii găuriţi, trădându-le resemnarea în faţa unei lumi urâte create de ei. Este vremea să privim în sus, spre stelele cerului, să vedem măreţia şi frumuseţea creaţiei Marelui Bijutier şi să ne simţim nu întinaţi, ci spălaţi, curaţi şi frumoşi ca şi lumea minunată pe care am primit-o în dar.
O lume care păstrează ecoul nesfârşit al psalmului de seară : „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!”, toate pentru mine le-ai făcut…
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu