luni, 21 iunie 2010

Frica, între virtute şi patimă (1)


Frica este o stare binecunoscută tuturor; am simţit-o cu toţii, unii mai des sau chiar permanent, alţii mai rar. Frica cunoaşte forme sau intensităţi precum: teama, groaza, spaima, panica dar şi anxietatea, angoasa, disperarea. În acelaşi timp însă, frica poate fi definită şi ca o virtute. Aceste aspecte sunt lămurite de către Sfinţii Părinţi, glasul acestora fiind sintetizat foarte bine de către teologul Jean-Claude Larchet, de care ne vom folosi şi în acest episod al rubricii Psihoterapie ortodoxă.

Virtutea fricii
Putem vorbi despre două feluri de frică. Cel dintâi fel a fost sădit de Dumnezeu în om la crearea lui şi are, la rândul lui, două forme.

- Prima formă reprezintă o forţă care-l ţine pe om atent la sine însuşi şi care-l face să se teamă de a nu-şi pierde sufletul şi trupul. Omul se alipeşte de viaţă, de existenţă şi se teme de tot ceea ce i-ar putea-o răpi sau distruge. Acest fel de frică îl numim şi instinct de conservare, tendinţa înnăscută a omului de a se menţine în viaţă şi de a-şi perpetua existenţa. Se manifestă ca frică de moarte, tendinţa firească de a păstra viaţa dăruită, stricăciunea şi moartea fiind fenomene contrare firii.

- A doua formă este frica de Dumnezeu, care în primă fază se manifestă ca frică de pedeapsa dumnezeiască, iar pe o treaptă duhovnicească superioară se arată ca frică de a nu fi despărţit de Dumnezeu.

Omul care înţelege faptul că viaţa sa îşi are temeiul în Dumnezeu va putea învinge orice fel de frică pătimaşă, dorind să aibă doar frica de Dumnezeu, adică frica de ceea ce l-ar putea despărţi de El: păcatul şi răutatea. În concluzie, acest prim fel de frică – de a muri şi de a fi despărţit de Dumnezeu – a fost unul din mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta să fie atent la viaţa sa şi să rămână aproape de El.

Patima fricii
Al doilea fel de frică, pe care Sfinţii Părinţi îl privesc ca patimă, este o urmare a păcatului strămoşesc şi se manifestă ca o teamă a omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat în lume. Adică omului îi este frică de a nu îi fi distruse mijloacele sau obiectele prin care obţine o plăcere. Ideea sau sentimentul că îl poate pierde naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare.
Teama ca patimă arată alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea şi de desfătarea simţuală de ele, şi iubirea vieţii pământeşti. Patericul ne dezvăluie un astfel de exemplu, când un ucenic şi-a întrebat stareţul de ce atunci când iese noaptea afară îi este frică. Răspunsul stareţului a fost: „pentru că încă pui preţ pe viaţa în această lume.”.

Cine se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic
Frica de Dumnezeu şi frica de pierderea plăcerilor lumeşti nu sunt două atitudini diferite prin natura lor, ci sunt doar îndreptate spre ţeluri diferite. Însă ele se exclud una pe alta: dacă ţi-e teamă că vei pierde ceva din lumea aceasta înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic.

Acest tip de frică patologică, legată de posibilitatea pierderii bunurilor, îşi arată gravitatea prin faptul că în această stare îl uităm pe Dumnezeu ca fundament al existenţei noastre, îl ignorăm îl respingem ca Proniator şi Păzitor plin de bunătate al fiecărei făpturi. Omul se amăgeşte crezând că a fost părăsit şi socoteşte că nu se mai poate baza decât pe propriile puteri.

Iraţională şi dominată de imaginaţie
O altă caracteristică a patologiei fricii, este că se dovedeşte de cele mai multe ori iraţională. Omul nu va putea împiedeca prin ea nimic din ceea ce i se pot întâmpla pentru că niciodată nu va putea controla totul în viaţa sa „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Mt. 6,27). În această dimensiune patologică a fricii este implicată de asemenea şi imaginaţia omului, mai mult sau mai puţin intensă, prin care omul deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. În imaginaţia sa pot apărea pericole exagerat de mari, sau pierderea unui lucru oarecare ce urmează să se petreacă. Îşi poate închipui lucruri care nici nu există, creând scenarii în prezent sau în viitor, care de cele mai multe ori sunt false. Astfel imaginaţia ajunge să domine raţiunea şi să-i impună scenariile, iar puterile sufletului care-i îngăduie omului să vadă dimensiunile reale ale lucrurilor sunt paralizate sub stăpânirea fricii.

Frica de nereuşită
Un alt soi de frica bolnăvicioasă este identificată de Sfinţii Părinţi ca fiind frica de a nu izbuti, frica de nereuşită. Se caracterizează prin slăbiciune, lipsă de curaj în faţa unui lucru şi îl face pe om slab şi parcă fără putere în faţa a ceea ce are de făcut. Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Tim. 1,7). Or acest gen de frică este chiar un semn al lipsei de credinţă. A fi lipsit de curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu, în puterea Sfântului Duh, Care pururi îl sprijină pe cel care-L cheamă pe Domnul în ajutor. Unit cu puterea lui Dumnezeu, primind harul Său, omul nu are a se teme de nimic atunci când vrea să facă ceva. Atunci când se teme să acţioneze, omul este dominat de imaginaţia sa. Şi în acest caz, imaginaţia poate deforma realitatea, prezentând acţiunea pe care o are omul de îndeplinit ca foarte grea, plină de primejdii sau cu totul imposibilă, în timp ce în realitatea nu este deloc aşa. Omul lipsit de curaj de cele mai multe ori este victima unei amăgiri.
Acest gen de frică pătimaşă este şi ea foarte periculoasă, fiindcă blochează dinamismul omului, îi frânează elanurile spre desăvârşire, îi încetineşte sau chiar îi paralizează activitatea. Se dovedeşte în mod special dăunătoare pentru lucrarea duhovnicească.
Despre vindecarea fricii vom vorbi numărul viitor.
A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

2 comentarii:

adriana spunea...

Astept cu interes continuarea articolului; pana atunci preiau fragmente pe blogul meu

Ana Maria spunea...

Frica in viata laica cred ca reprezinta mai degraba lipsa de incredere in Dumnezeu, in puterea si dragostea Sa nemarginita fata de oameni! Frica in sens pozitiv, ca un stres usor, poate sa il impulsioneze pe om sa ia actiune, sa intreprinda ceva in sens constructiv!
Insa in legatura cu stresul zilnic, cu intristarea si lipsa de speranta care este atat de prezenta in sufletul si in viata oamenilor de astazi, cred ca este in conjunctie directa cu o lipsa a participarii omului la viata crestina a comunitatii din care face parte.
Numai bine!