Pe 25 decembrie lumea în care trăim sărbătoreşte Crăciunul. Cu mai bine de o lună înainte, „spiritul Crăciunului” începe să se facă simţit pretutindeni: în primul rând la televizor, unde apar oferte îmbietoare spre a cumpăra şi consuma, apoi pe stradă şi în casele noastre. Lumini strălucitoare, globuri, moşi crăciuni, toate sunt menite să ne creeze o atmosferă aparte. O atmosferă care ne vorbeşte despre belşug în casă şi pe masă, despre a arunca un ban şi celui sărac, dar nimic despre Evenimentul Evenimentelor: Naşterea Domnului. Despre toate acestea vorbim cu părintele Marius Demeter, preotul paroh al comunităţii ortodoxe din Felmer.
Părinte, ce mai sărbătoreşte lumea de Crăciun?
Eu unul cred încă cu tărie că lumea sărbătoreşte Naşterea lui Hristos. Cel puţin noi, românii, încă o mai facem şi asta o simţi mai ales dacă te duci la sat. Chiar dacă suntem agresaţi cu tot felul de luminiţe multicolore, globuri, reni zburători ce trag sania în care tronează sacul ceva mai pântecos decât moşul, noi, românii, încă ne adunăm să colindăm „De Naşterea lui Hristos”, nu de venirea cu daruri a moşului. E drept că am mai pierdut ceva din fondul sărbătorii în sine şi trăirile sunt oarecum diminuate, lucru datorat tocmai formei în care ne este prezentat Crăciunul pe sticla televizorului şi în vitrinele magazinelor, unde „Moşul” e mediatizat în toate formele posibile, pe când despre Naşterea Domnului se vorbeşte mult mai puţin.
Zorica Laţcu are o poezie tare frumoasă, referitoare la aşteptarea Naşterii Domnului Hristos, unde remarcă: „în iesle nu e nici un fir de pai,/ E numai piatră goală, numai tină./ În tainiţe de inimi nu e pace, / Şi frig ca-n duhuri nici în peşteri nu-i.” Mai este vreun loc, vreo iesle în care să vină Hristos?
Eu cred că încă mai sunt suflete destule care să-L primească pe Iisus să se nască. Nu ne aşternem noi foarte bine, cu „fân curat”, sufletele, şi de multe ori mai şi scârţâie uşa când o deschidem, dar încă o deschidem. Trebuie însă să reînvăţăm cum să ne aşternem sufletele când primim pe Hristos, şi asta învăţăm în Biserică, dar să nu uităm că trebuie să reînvăţăm şi cum să-L păstrăm pe Hristos înlăuntrul nostru.
Ne-a cam dat peste cap „ajutorul” venit din partea Europei - şi nu numai de la ei. Am ajuns să ne „îmbogăţim” cu lucruri de nimic şi să ne risipim valorile. Noi, însă, ne încăpăţânam să rămânem în Biserică, chiar dacă puternicii lumii acesteia - şi chiar parlamentarii de la noi - ne aduc în „dar” păcate legiferate. Nu cred că ne-am pierdut de tot bunul-simţ. Încă mai simţim creştineşte, chiar dacă uneori uităm să ne purtăm creştineşte, sau măcar cu bun-simţ. E clar că nu putem rezista aşa la nesfârşit şi trebuie să ne redresăm spiritual cât mai repede cu putinţă. Ne-au şubrezit ei uşa sufletului de-a ajuns să scârţâie, ne-au răvăşit „fânul curat” aşternut acolo şi ne-au cam stricat pacea sufletească, însă nu au reuşit să ne facă să uităm colindele străbune.
Există foarte multe contradicţii între modul în care sărbătoreşte „lumea” şi modul creştinesc de a trăi Naşterea Domnului. Un simplu exemplu ar fi bucatele copioase care se servesc de Ajun, în timp ce pentru ortodocşi Ajunul Crăciunului este zi de post negru. Ce poate face creştinul în faţa acestor presiuni constante din partea lumii, care îi spune că pentru a fi în rândul ei trebuie să facă ce face ea?
Păi Hristos ne-a luat din lume, deci nu văd de ce ne-am întoarce. Poate lumea să vină la noi... Hristos ne-a luat din lume pentru că trebuia să ne „osebim”. Tocmai obiceiurile „lumii”, neconforme cu voia Domnului, L-au determinat să facă asta. Creştinii trebuie să rămână pe calea lui Hristos, pe calea iubirii şi a înfrânării, iar „lumea”, văzând faptele noastre cele bune, să aleagă dacă e bună calea lor sau calea lui Hristos. Eliade spunea că „nu te poţi face frate cu dracul până treci puntea, că te bate în dialectică” - asta ca răspuns la celebra zicală cu puntea şi la posibilele înfrăţiri (sau alianţe, că sună mai actual). Eu sunt de ceva ani la Felmer şi ştiu sigur că acolo sunt oameni „osebiţi”, adică sunt creştini. Nu zic că nu calcă unii postul - şi nu mă refer aici doar la postul alimentar, dar eu văd că oamenii se silesc de la an la an să fie mai atenţi şi la ce duc la gură şi la ce scot pe gură. Şi am avut bucuria să văd oameni care au îndreptat multe din slăbiciunile ce le aveau. Şi cine nu are până la urmă de îndreptat câte ceva? Ce mi-aş dori să înţeleagă fiecare este că, atunci când vorbeşti de îndreptare şi timpul îndreptării, trebuie să pui început îndreptării de „ieri” - adică să nu mai amâni, pentru că Mâine Nu Vine Niciodată.
Din păcate, uneori noi ne „osebim” de „lume” numai prin strădaniile noastre, nu şi prin fapte. Adică sunt situaţii în care, în loc să ne purtăm creştineşte, ajungem să ne purtăm „ca lumea”. Şi ca să dau un exemplu concludent, vă îndrept atenţia spre prunci. Nu mai sunt prea mulţi astăzi, pentru că nu-i mai naştem. Am început să ne occidentalizăm în gândire - nu mai vrem să avem copii decât după ce ne realizăm social şi financiar; nu mai privim copilul ca pe darul lui Dumnezeu, ci ca pe cireaşa de pe tort. Ştiu că vor fi unii care bombăne acum şi sunt convins că pot să aducă şi argumente pentru bombăneala lor, în încercarea de a justifica această atitudine, însă noi suntem capabili să ne justificăm orice slăbiciune sau păcat. Sunt şi familii care nu primesc acest dar al naşterii de prunci, asta fiziologic vorbind, şi această încercare îi descumpăneşte, însă nu trebuie să uităm că de Crăciun Pruncul este al nostru, al tuturor. Fiul Sfânt se naşte pe pământ „pentru noi şi pentru a noastră mântuire.”
Ce putem face noi, creştinii? Trebuie să devenim ceea ce suntem deja, adică să devenim creştini, deşi, paradoxal, suntem creştini încă de la Botezul în numele Sfintei Treimi. Nu ne putem întoarce în lume câtă vreme faptele lumii vin în contradicţie cu ce trebuie să fim noi, ca şi creştini.
Interviu realizat de Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu