Trepte spre mântuire

Înainte de a pleca la Domnul, la rugămintea fierbinte a obştii sale, Sfântul Naum al Ohridei le-a lăsat acestora patru „aşezăminte”, trepte spre mântuire pe care cel care vrea să se mântuiască trebuie să le urce. Ele au fost transmise nouă de Sfântul Nicolae Velimirovici, care le-a preluat „după o predanie străveche din Makedonia“; versiunea românească a apărut la editura Predania. Iată îndemnul Sfântului Naum pentru noi: „Ascultaţi, dar şi ţineţi minte, fraţilor, aceste patru cuvinte: Trezirea, Pocăinţa, Curăţirea, Împărtăşirea. Acestea sunt cele patru trepte pe calea mântuirii!” În acest număr, despre primele două: trezirea şi pocăinţa.

1. Trezirea – „Unde suntem? Cine ne-a trimis, şi de ce am ajuns aici?”

Câtă vreme păcătuieşte în trup, sufletul este adormit, aşa că nu se cunoaşte nici pe sine, nici pe Ziditorul său. Este îmbătat de păcat ca de o băutură tare şi îmbătat zace în trup ca într-un pat pentru bolnavi. Adormit şi îmbătat, sufletul nu cunoaşte altă plăcere decât cea care vine prin trup. Ce îi place trupului îi place şi lui, iar ce nu îi place trupului nici lui nu îi place.
Un astfel de suflet nu este călăuzit de minte, ci de trup - iar trupul este în sine ţărână oarbă. Şi, aşa, orb pe orb călăuzeşte, până ce se prăbuşesc amândoi în prăpastia morţii.
Trezirea sufletului este început al mântuirii! Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, de aceea El lucrează mai întâi ca sufletul cel adormit să se trezească. La Dumnezeu multe sunt chipurile în care se deşteaptă sufletul omenesc. Pe unii Dumnezeu îi trezeşte printr-o minune, aşa cum a făcut cu Saul, pe unii printr-un vis, aşa cum a făcut cu dreptul Iosif, pe unii prin cutremur de boală şi moarte în familie, aşa cum a făcut cu David împăratul. Pe unii îi trezeşte prin izbăvirea din nenorociri, când de niciunde nu este scăpare. Unii se trezesc când le cade în mâini Sfânta Scriptură şi încep să o citească. Iar unii se trezesc când aud din întâmplare un cuvânt despre Dumnezeu, despre suflet şi despre înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu ce va să vină. Unii se trezesc privind făpturile din jur şi toate minunile naturii la lucrarea lui Dumnezeu.
Unii se trezesc în tinereţe, alţii în floarea vârstei, alţii la bătrâneţe. Se întâmplă ca unii să se trezească sufleteşte abia în ceasul morţii, când sufletul se simte slobozit de greutatea şi tirania trupului. Fericiţi cei ce degrabă se trezesc! Aceştia sunt asemenea oamenilor ce se scoală devreme în zori şi ziua întreagă cugetă, privesc şi lucrează cu trezvie. Iar cei ce se trezesc la ceasul morţii sunt precum cei trândavi, care întreaga zi au dormit şi abia la apusul soarelui deschid ochii şi se întreabă: „Unde suntem? Cine ne-a trimis, şi de ce am ajuns aici?”
Trezirea este cea dintâi pravilă a vieţii, cea dintâi treaptă pe calea mântuirii.

2. Pocăinţa – „Cum voi strivi ceva mai curat decât mine?”

Pocăinţa vine după trezire. Câtă vreme omul nu se trezeşte din somnul păcatului, nici nu se poate pocăi, după cum un călător nu poate face al doilea pas dacă nu îl face pe cel dintâi. Oare îi poate părea rău cuiva care doarme până la amiază că s-a culcat şi a dormit atâta vreme, până ce nu se trezeşte? Nu cel ce doarme se căieşte, ci cel ce s-a trezit. Asemenea şi în viaţa duhovnicească, pocăinţa vine după trezire.
Pocăinţa are patru trepte. Ea poate fi mică, mijlocie, mare şi desăvârşită sau evanghelică. Nemulţumirea de sine este mică pocăinţă. Ruşinea de sine pricinuită de fărădelegi şi păcate este o pocăinţă de mijloc. Mânia de sine din pricina nelegiuirilor şi păcatelor avute este o mare pocăinţă. Iar ura de sine este pocăinţa desăvârşită sau evanghelică.
Nicodim era nemulţumit de sine. Păcătosul vameş Zaheu se ruşina de sine. Apostolul Petru, lepădându-se de Domnul, s-a mâniat pe sine. Iar femeia desfrânată, care cu lacrimile sale a spălat picioarele Mântuitorului, se ura pe sine.
Ascultaţi, fraţilor, şi ţineţi minte: dacă păcătosul ce s-a trezit nu suie degrabă de la mica pocăinţă la cea mare, lesne o va uita pe cea dintâi şi iarăşi se va îmbăta de păcat şi va adormi. El se aseamănă omului ce urcă un povârniş, care, dacă nu merge iute, ci stă locului, alunecă îndărăt şi cade. De aceea, de îndată ce purcede pe calea pocăinţei, omul trebuie să meargă până la capăt grabnic, să nu rămână pe loc şi să nu se uite înapoi.
Pocăitul nefăţarnic este cel ce îşi cercetează întreaga viaţă şi îşi caută într-însa păcatele, le recunoaşte, le mărturiseşte şi le leapădă. Precum vânătorul vânează fiarele, aşa şi cel ce se pocăieşte aleargă neobosit după păcatele sale, ca să le afle şi să le nimicească. Sau precum un om desculţ care aleargă mult pe câmp, când se va aşeza şi va începe a-şi smulge ţepii din picioare, oare îi va scoate doar pe unii şi îi va lăsa pe alţii, sau îi va smulge pe toţi? Negreşit, îi va smulge pe toţi.
Pocăinţa face sufletul să ardă, să tremure, să plângă, să suspine şi să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi a întregii Sale zidiri. Şi se socoteşte pe sine necurat, iar pe toate celelalte făpturi mai curate decât el. Nu aţi citit oare despre cel ce se pocăia, căruia cineva i-a cerut să strivească un vierme, iar el a răspuns: „Cum voi strivi ceva mai curat decât mine?”
Fericiţi cei treziţi, şi îndoit fericiţi cei ce se pocăiesc!
Însă nu vă opriţi, nici vă istoviţi puterile până ce nu aţi desăvârşit pocăinţa voastră. Şi oriunde veţi întâlni un suflet trezit, care întreabă: „Şi acum ce voi face?”, arătaţi-i dragostea voastră şi pe sfânta cale a pocăinţei îndrumaţi-l.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Vedeţi şi:
Trepte spre mântuire (2)