Credinţa şi mărturisirea ei

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă despre credinţă că este “adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 1, 1) Credinţa este o putere sufletească şi pentru a nu rămâne teorie sterilă trebuie exprimată prin fapte.

Credinţa este capacitatea de a primi ca adevăr incontestabil tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfânta Biserică, pentru mântuirea noastră. Ea deschide omului perspectiva de a vedea ceea ce nu se vede şi de a accepta tainele Dumnezeirii fără a încerca să le trecem prin filtrul raţiunii noastre, deoarece raţiunea umană nu este absolută, ci este inferioară raţiunii lui Dumnezeu.

Credinţa este un act de încredere în Dumnezeu
Prin credinţă avem încredere că Dumnezeu ne ocroteşte, ne ajută, ne îmbogăţeşte cu daruri duhovniceşti, ne fereşte de primejdii, ne ajută să depăşim situaţiile-limită din viaţă, ne dă putere să ne asumăm un mod de viaţă superior, potrivit învăţăturii Lui şi chiar să-L mărturisim pe Dumnezeu celorlalţi oameni.

Act de libertate
Primul act de libertate în relaţia noastră cu Dumnezeu este cel de a spune “cred, Doamne”, fără a fi constrâns de ceva sau de cineva. Credinţa nu este un act de supunere iresponsabilă, ci unul de aderare la adevărul revelat de către Dumnezeu, adevăr mai presus de orice experienţă pe care o poate avea omul în afara lui Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel ne spune că în om se naşte credinţa prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, Care ne vorbeşte. Cum ne vorbeşte Dumnezeu? În primul rând prin Sfânta Scriptură, apoi prin duhovnici, prin glasul conştiinţei din noi, prin experienţele din fiecare zi, prin natură (privită ca şi creaţie a Lui), prin cei din jurul nostru etc.

Pentru a-L auzi pe Dumnezeu trebuie să taci
Dacă vrem să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească pentru a se naşte în noi credinţa şi celelalte daruri duhovniceşti pe care aceasta le aduce cu sine, trebuie să ne obişnuim să tăcem, să facem linişte în viaţa noastră. Dumnezeu este atât de discret atunci când comunică cu noi, încât nu vrea să ne deranjeze. Nu intră abuziv în viaţa noastră. De aceea trebuie să învăţăm tăcerea, ca mod de a vorbi cu Dumnezeu. În ortodoxie aceasta se numeşte ascultare. Profeţii Vechiului Testament, atunci când vorbeau cu Dumnezeu, spuneau: “grăieşte, Doamne, robul Tău ascultă”. Ascultarea are şi sensul de a împlini un lucru fără a-l înţelege aprioric (dinainte), înţelegerea vine pe măsură ce omul face ascultare şi împlineşte voia lui Dumnezeu. Pentru a putea ajunge aici trebuie să ai încredere (credinţă) în El.

Credinţa presupune mărturisire
Prin mărturisirea credinţei, se nasc apostolii. Apostol înseamnă trimis. Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel care va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16, 15-16). Aşadar, oricine Îl propovăduieşte pe Dumnezeu face muncă de apostol. De aceea, dacă privim în calendar vedem că pe lângă cei 12 Apostoli mai sunt enumeraţi şi alţi sfinţi ca fiind apostoli sau “întocmai cu apostolii”.

Credinţa se mărturiseşte prin viaţă
Orice învăţătură care rămâne la stadiul de teorie este simplă ideologie, înşiruire de idei. Ea poate fi deosebit de frumos ticluită, machiată cu tot felul de “intenţii bune”, (un proverb englezesc spune: “iadul e plin de gânduri şi dorinţe bune”), dar tot teorie rămâne. Credinţa creştină a depăşit pragul teoriei încă de la început, pentru că martirii nu doar şi-au împărtăşit altora credinţa şi experienţele lor duhovniceşti, dar au fost în stare chiar să moară pentru credinţa lor. Mărturisim credinţa prin viaţă atunci când faptele noastre sunt expresia convingerilor noastre.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008