Sfinţenia este o însuşire a lui Dumnezeu. De aceea,
nu întâmplător, oamenii care au ajuns la asemănarea cu El se numesc sfinţi. Chemarea la sfinţenie este
sădită în fiinţa umană încă de la crearea primilor oameni făcuţi după chipul
lui Dumnezeu cu posibilitatea asemănării cu El. Dedicarea unui obiect, a unei
fapte sau a unei vieţi lui Dumnezeu o numim sfinţire.
Astfel, se sfinţesc troiţe, biserici, preoţi, iar rugăciunea o considerăm sfântă. Totul se sfinţeşte atunci când
Îi este dăruit lui Dumnezeu, iar când darul nostru pentru El este viaţa
noastră, înseamnă că am devenit sfinţi.
Mulţi creştini consideră sfinţenia un scop aşa de
greu de atins – un ideal utopic –, încât l-au înlăturat din sfera preocupărilor
lor. Ne uităm la icoanele sfinţilor cerând ajutor în diverse probleme, dar nu
ne preocupă să dobândim şi noi măcar puţin din sfinţenia lor. Citim vieţile lor
şi ne descurajăm, îngenunchiaţi de ispitele în faţa cărora ne dovedim mereu
învinşi. Alergăm la moaştele lor şi le aşternem înainte durerile, dorinţele sau
mulţumirile, făcându-ne un scop din a-i venera şi atât. Am ajuns să ne pregătim
pentru întâlnirea cu sfintele moaşte mai mult şi mai des decât ne pregătim
pentru întâlnirea directă cu Însuşi Hristos în Sfânta Euharistie.
Nu vreau să se înţeleagă că este greşit să-i
cinstim pe sfinţi, pe aceşti atleţi ai lui Hristos, să-i rugăm spre mijlocire către
Dumnezeu sau să facem pelerinaje la sfintele moaşte unde suntem îndulciţi de
har. Pe acestea trebuie să le facem cu toată dragostea, dar nu trebuie lăsate
nici plânsul pentru păcatele noastre, participarea la sfintele slujbe,
rugăciunea zilnică, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus
Hristos şi ajutorarea semenilor. Căci, atâta timp cât rugăciunea publică nu
este susţinută de rugăciunea personală, cădem în formalism şi, renunţând la
lupta cu păcatul, uităm că scopul pentru care am fost creaţi este dobândirea
sfinţeniei, a asemănării cu Dumnezeu, Tatăl nostru.
Sfinţii ne-au fost dăruiţi de către Dumnezeu
pentru a ne încuraja pe drumul spre Împărăţia Sa, pentru a ne dovedi că oameni
ca şi noi, care au trăit pe aceleaşi meleaguri pământene, şi-au dorit
asemănarea cu Dumnezeu şi au primit-o. Îi luăm mijlocitori în primul rând în
lupta noastră pentru dobândirea Împărăţiei cerurilor şi abia apoi pentru
împlinirea pământească. Cinstindu-i astfel pe sfinţi, Îl cinstim pe Dumnezeu, Care
le-a dăruit sfinţenia. Privind la sfinţi, le cinstim puterea de dăruire şi
darul primit, însă şi pe Dăruitor, pe Cel ce desăvârşeşte. Sfinţenia vieţii
lor, ca şi Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, ne cheamă şi pe noi la sfinţire –
adică la dăruirea vieţii noastre lui.
Căci tot ceea ce Dumnezeu a sfinţit cheamă la sfinţenie.
Pr. Ioan Paroş
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 - octombrie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu