Foarte
puţini dintre noi (o, mult prea puţini!) au auzit de Daniel Turcea. Cel mai bun
mod de a-l cunoaşte este citirea poeziei lui. O simplitate plină de har, o
poezie extraordinară, o introducere copleşitoare în taine dumnezeieşti. Rubrica
„Credinţă şi cultură” vă oferă o incursiune într-o viaţă uimitoare, în care
nici inteligenţa, nici alcoolul, nici desfrâul, nici diavolii nu l-au putut
despărţi pe tânărul Daniel de infinitul dragostei lui Dumnezeu.
Copilăria, între talent şi boală
Daniel
Ilie Turcea s-a născut în 22 iulie 1945 la Tg. Jiu, unde părinţii s-au cunoscut
şi s-au căsătorit, în timpul războiului. Este al doilea din cei patru copii ai
familiei. A fost înzestrat cu multe daruri de mic, moştenind-o pe mama sa,
Maria, care avea o cultură şi o capacitate intelectuală deosebită. Bunicul său
a fost preot, din familie de preoţi cu tradiţie de sute de ani.
Daniel
Turcea a scris prima poezie la şapte ani, Corabia. Alături de talentul
literar a început să se vădească şi cel artistic: ajungând acasă după ce a
văzut piesa de teatru Vlaicu-Vodă, a decorat mobila şi pereţii casei cu
scene din piesă. Acest lucru se întâmpla când avea doar şase ani.
Mediul
în care a crescut poetul a fost profund religios, Daniel Turcea va şi mărturisi
că pentru rugăciunile mamei lui a fost întors de la moarte la viaţa biologică şi
Viaţa cea adevărată. Copilăria poetului a fost marcată nu doar de înzestrarea
artistică, ci şi de boală. S-a îmbolnăvit de astmă, dar într-o formă foarte
gravă, motiv pentru care a şi fost despărţit de familie, fiind crescut de o soră
a tatălui său. Nu mai exista nicio speranţă să scape cu viaţă, însă pentru
rugăciunile mamei lui Dumnezeu l-a vindecat, aşa cum face El, fără zgomot,
dintr-o dată, când Daniel Turcea avea 15 ani.
O inteligenţă ieşită din comun
Starea
duhovnicească a poetului începe să ia o turnură periculoasă datorită
inteligenţei ieşite din comun a acestuia. Avea întrebări cărora profesorii nu
le puteau da răspuns, spunea că nu are cu cine discuta, aluneca deci foarte
tare pe panta mândriei. La Bacalaureat a rezolvat problemele de matematică în
peste şapte modalităţi, impresionându-i pe profesori. Când a fost întrebat ce
va urma după liceu, a spus că vrea să devină sculptor ca Michelangelo. A fost
admis cu uşurinţă la Institutul de arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Noul
mediu i-a înlesnit căderea în păcat, colegii invitându-l necontenit la băut, la
fumat, la femei. Aproape de facultate se afla o cârciumă a Uniunii
Scriitorilor, Albina, scena pe care evolua Daniel. Acolo îşi expunea cu
măiestrie ideile filosofice şi toată ştiinţa pe care o stăpânea (putea vorbi
despre toate ştiinţele, toate artele, toate culturile, era excepţional).
Petrecea nopţi întregi povestind, străbătea domenii întregi prin cuvânt, cel
mai adesea însoţindu-şi discursul cu lăzi de bere, însă păstrându-şi nealterată
luciditatea. Din dorinţa de a vedea până unde se întind limitele cunoaşterii
umane, a calculat (prin studii de chimie organică, anorganică, fizică cuantică şi
alte ştiinţe adiacente) formula vieţii din atom. A numit această particulă neutrină.
A distrus apoi tot ce a lucrat, urmele acestei descoperiri păstrându-se doar în
câteva versuri:
„O, dac-aţi şti ce-nseamnă neutrina
ce-nseamnă transparenţa vieţii”.
Entropia
– între demonic şi darul milosteniei
Poeziile
lui Daniel Turcea sunt pline de durerea căutării lui Dumnezeu în locuri în care
nu e: în filosofiile orientale, între chipurile zeilor… În mintea poetului, în
materie de religie, era, după cum spune sora lui, „un amalgam de neînchipuit”.
Volumul
de debut al poetului este Entropia, un volum care îl situează pe Daniel
Turcea între poeţii de vârf ai lumii literare. Acest volum are valenţe
panteiste, simboliste, parnasiene, ermetiste, e o poezie abstractă. Poetul
mărturiseşte surorii ca aceste versuri stau sub incidenţă demonică, de fapt
spune că diavolii îi dictau ce să scrie şi că ar fi putut scrie şi zece
Entropii într-o după-amiază. Dacă venea cumva vreun prieten la Daniel în timp
ce scria la Entropia, poetul îl punea pe acesta să-l lege de scaun cu lanţuri
sau cu funii ca să stea să scrie. Când s-a întors la Dumnezeu, mult a plâns că şi-a
bătut joc de viaţa lui.
Daniel
Turcea era înzestrat cu un mare dar al milosteniei. Sora poetului povesteşte un
episod în acest sens: în vremea studenţiei poetul trăia în condiţii precare,
aproape de mizerie (locuia în subsoluri, balcoane amenajate), însă nu spunea
acest lucru. În apropierea iernii, cineva îi furase lui Daniel toate lucrurile,
rămânând doar cu ce avea pe el. A trecut iarna, a trecut aproape un an, şi la uşa
casei lor a bătut un poliţist care a spus că a prins un tânăr care, printre
altele, a furat şi hainele fiului lor, iar dacă vor da o declaraţie, îl vor
putea închide sau îl vor pune să plătească despăgubiri. Daniel, care atunci
apăruse, a zis: „Vai de mine, nu dau nicio declaraţie, n-aţi înţeles bine, eu i
le-am dăruit!” Toate acestea se întâmplau în vremea Entropiei.
Minunea
Începutul
convertirii poetului a fost marcat de o perioadă de două săptămâni în care
acesta a dispărut. Toată lumea era alarmată, disperată. A apărut într-o
dimineaţă, „era terminat, descompus la faţă, arăta ca de sute de ani, (…), nu
mai avea nimic omenesc în el”. După ce a dormit două zile, a povestit ce s-a
întâmplat. S-a înfundat într-o cârciumă de cea mai joasă speţă, a băut vreme
îndelungată, timp în care auzea pe cineva şoptindu-i: „Omoară-te!”. A încercat
de câteva ori să o facă, dar ceva îl oprea. Erau rugăciunile mamei, care în
acele două săptămâni se rugase neobosit pentru el. A simţit că se sufocă, că nu
mai poate sta în acea cârciumă. Ieşind, n-a mai văzut încotro merge, dar s-a
pomenit în faţa unei biserici. De câte ori încerca să pună piciorul pe prima
treaptă, era împins cu putere înapoi. Simţea o durere sfâşietoare în tot
trupul, ca şi când căngi înroşite în foc îi sfâşiau carnea. A început să se
roage la Buddha, Allah, Confucius, Mahomed, însă nimic nu se schimba. „Nu mai ştiam
pe cine să strig când, deodată, în întunericul în care mă aflam, a apărut o
lumină în care am văzut-o pe mama mea rugându-se pentru mine… Şi mi-am adus
aminte de Dumnezeu.” A strigat: „Mântuitorule, ajută-mi!” şi, ridicându-se, a
văzut doi tineri venind spre el, care s-au dovedit a fi Sf. Gheorghe şi Sf.
Elefterie. A fost dus în biserică, unde a simţit o dragoste şi o pace fără
margini. Pentru că nu ştia dacă acest vis a fost de la Dumnezeu, a hotărât să
caute biserica pe care a văzut-o, cu promisiunea că se va întoarce la Dumnezeu
dacă o va găsi. După o căutare de un an de zile, ajunsese la capătul puterilor,
la deznădejde, hotărât să se lepede definitiv de Dumnezeu dacă nu va găsi
biserica chiar în ziua aceea. Şi chiar în ziua aceea a găsit-o.
Oprire
de la Împărtăşire pentru 360 de ani
Apropierea
de Dumnezeu cel adevărat n-a fost întru totul lină. O singură nemulţumire avea
Daniel Turcea: că nu găsea un duhovnic care să-i răspundă la întrebările lui
legate de ştiinţă. Dumnezeu însă îi scoate în cale un duhovnic, pe Părintele
Arsenie Papacioc, care a reuşit să-i arate că Dumnezeu e mai mare decât ştiinţa
şi i-a demolat toţi zeii şi toate filosofiile. Socotindu-i pentru fiecare păcat
anii de canon, i-a zis că n-ar mai trebui să se împărtăşească trei sute şaizeci
de ani: „Uite, tată, cât ţi-a iertat Hristos! (…) De acum să nu mai greşeşti.”
Părintele l-a împărtăşit, iar o săptămână întreagă Daniel Turcea nu a mâncat
nimic. A făcut apoi canoane grele şi multă pocăinţă. Mai târziu l-a avut
duhovnic pe Părintele Sofian.
După
întoarcerea la Dumnezeu, cea mai mare dorinţă a poetului a fost să fie preot. S-ar
fi dus în vârful muntelui, oriunde l-ar fi trimis, spunea că le-ar face el case
oamenilor, ar construi şi biserica, aşa fierbinte era dorinţa lui. Dumnezeu
însă ne ia uneori lucrurile pe care le iubim cel mai mult. La fel s-a întâmplat
şi acum. Deşi a luat 9,95 la examenul de admitere la teologie, dosarul lui
Daniel Turcea a fost respins pentru că, fiind arhitect, spuneau că statul are
nevoie de el.
„Am
scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult…”
La
un moment dat, Daniel Turcea s-a îmbolnăvit. Medicii n-au ştiut niciodată ce a
avut, analizele ieşeau de fiecare dată perfecte. I-au pus un diagnostic ca să
poată ieşi din spital, leucemie în stadiul III B; însă era fericit, spunea: „Sunt
fericit, am simţit blândeţea lui Dumnezeu”. Durerile din timpul bolii erau greu
de imaginat, Daniel însă nu le trăda nici printr-un geamăt, chipul său era
mereu luminos. În aceste ultime luni a regretat mereu Entropia, spunea
că o să-i atârne de gât ca o piatră de moară. Poeziile din volumul Epifania,
care străjuiesc calea cunoaşterii lui Dumnezeu, sunt dedicate scriitorilor:
„Eu am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult, pentru că pe ei
nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu. Ce folos că sunt aşa
culţi dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu? De aceea am scris aşa învăluit, cum le
place lor, (…) măcar aşa să-i atrag cu ceva. (…) Fraţilor din Biserică ce le-aş
mai putea spune? Ei au Evanghelia. […] Eu am vrut să scriu numai despre
Dumnezeu. Ce bucurie mai mare ar putea exista? Ce n-a făcut pentru noi
Dumnezeu? Cu ce ne-a greşit de nu vrem să ştim de El? […] Ce adevăr ne-a
ascuns?”
Daniel
Turcea se temea cel mai tare ca nu cumva să creeze confuzie în inimile celor ce
vor citi poeziile lui din ambele volume (apariţia Epifaniei a fost
condiţionată de apariţia volumului Entropia). Ar fi preferat să nu apară
nici un volum, decât ambele volume în aceeaşi carte.
Vedea
Duhul Sfânt la Epicleză
În
săptămânile dinainte de a muri, vizita nişte copilaşi de la un spital de boli
psihice, copii nebăgaţi în seamă de nimeni. Le ducea bomboane şi le povestea
despre Dumnezeu. Cu trei zile înainte de a muri, în ziua de Bunavestire a
anului 1979, în timp ce era în spital, a fost împărtăşit de Părintele Sofian,
care s-a îmbrăcat pentru el în toate veşmintele. O altă frică a lui Daniel
Turcea era să nu se deranjeze perfuzia şi să creadă cineva că s-a sinucis, „ar
fi cea mai mare nenorocire”. Ştia că Dumnezeu face minuni, însă nu voia să
schimbe nimic: „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o
asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?” Se simţea
nevrednic să mai răsară soarele deasupra lui, însă vedea Duhul Sfânt când se
cobora la Epicleză. Ultimul cuvânt pe care l-a rostit, repetat lin de trei ori,
a fost: „Rugaţi-vă.” Daniel Turcea a murit la 33 de ani, probabil după
toată plinirea suferinţei care se cuvine fiecărui om. E aşa o adâncă smerenie
în toate cuvintele lui: „fie-mi pământul ochilor iertat” (Iubire,
împărăteasă).
Din conferinţa Istoria unei
convertiri, susţinută în 2001 de
Lucia Turcea, sora poetului, la
Cluj-Napoca
A consemnat Oana Alexandra Luca
„Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii şi de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleşit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară şi cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu (…). Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă.”Părintele Dumitru Stăniloae, prefaţă la volumul Epifania
„Deşi era slăbit la trup şi la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puţin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu ştiu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuţie, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în fiinţa noastră, ne lamentăm, cerem vrute şi ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-L putem auzi pe Domnul.»“Poetul Aurel Sibiceanu
Poezia lui Daniel Turcea mi-a devenit cunoscută datorită Părintelui Ioan Pintea când, prin `93, a vorbit într-o seară studenţilor despre poezia creştină. Pe departe, versurile lui m-au atras. Poezia lui e de o frumuseţe aparte, ea nu se recomandă prin estetica cuvântului sau cochetăria unei idei, sau al unui sentiment transpus într-o plastică a vorbirii. Versul alb pare simplu dar nu e deloc facil. El exprimă o chintesenţă a cunoaşterii marii culturi dar mai ales a filosofiei creştine şi teologiei mistice. E greu să treci peste cuvântul lumină des invocat în poemele sale fără să nu te gândeşti, de exemplu, la zilele Facerii, la Hristos Lumina cea Adevărată, la Teologia dogmatică şi mistică a Sf. Grigorie Palama, la Sf. Simion Noul Teolog etc. (…) Prin primăvara lui 95, o mână de prieteni plecam spre Cernica ca să-i găsim mormântul celui ce a vorbit atât de sublim prin versurile sale despre Înviere. A cărui poveste de viaţă ne copleşise . Şi l-am găsit, după ceva ore de căutare. Un mormânt simplu, ascundea rămăşiţele unui om căruia i s-a dat să trăiască bucuria unei lumini negrăite. Mormântul celui ce scria: ,,ştiu, voi muri/ dar câtă splendoare", sau ,, îngropaţi morţii/ ca pe seminţe".Corina Negreanu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 - octombrie 2012
Cerul pogorât pe pământ
(Daniel Turcea)
Hristos este cu noi,
Hristos Cel înviat,
La fiecare Liturghie este
aici, în altar,
în toată lumina
Dumnezeirii
Sale
Cutremuraţi-vă!
Nu este gând,
nu
este dor,
este cerul pogorât pe pământ,
cu îngerii
mai mulţi decât stelele
înconjurându-L
o, cristale
prin care inundă
o, vuiet de aripi
neauzit!
Iată, suntem orbi, suntem
surzi,
Inimile s-au făcut cum e smoala
–
piatra Bisericii e sfântă şi cântă
văzându-L
masa, mormânt
Îi cuprinde
înfricoşată vedere.
Iar noi nu
ştim, noi ne amintim
De zilele
noastre ca sticla pisată,
de spaimele
noastre
şi nu ştim.
Mirul este Numele Lui revărsat,
inundând universul
şi noi
nu ştim.
Fiţi Teofori,
fiţi Hristofori,
purtaţi-L, purtaţi-L în inimă
cum porţi lumânarea de Paşti
între
palme!
El este Aerul,
El este Viaţa,
El este Sângele,
îndumnezeindu-ne.
El ne vrea
pe toţi
asemenea Lui.
Înfricoşaţi-vă,
inimi de oameni,
cutremuraţi-vă,
inimi de îngeri,
pe noi ne
cheamă,
pe noi,
cei ce L-am
răstignit!
În fiecare
Duminică este Paşti
o, de L-am
duce acasă
Lumină aprinsă,
în inima
inimii,
peste adânc!
Cum nu vom fi
vrednici de iad,
când Sângele
Lui a curs pentru noi,
iar, şi iar
răstignindu-Se,
în toate Liturghiile anului…
şi nu L-am vrut
şi nu L-am crezut
şi nu L-am urmat
şi n-am vrut să fim
fără moarte?
Cerurile se
deschid înaintea noastră
şi vine
potopul de raze
şi vine
Dumnezeu, ca roua
în potir!
IERTARE
(Daniel
Turcea)
Acestei Lumini
acestei
iertări
plecaţi
genunchii inimii
numai Lumina
poate ierta
îndumnezeind
numai omul se
poate ridica
din mâl şi din
moarte
din cumplita
sa vină
pentru că el
poate plânge
-Căinţa-
adevărata sa
naştere
poate începe
în rănile sale
el se poate
întoarce din moarte
cu faţa
sufletului scăldată în lacrimi
el poate fi
iertat
de Lumină
el poate fi
vas
acestei Lumini
aşa cum nici
cerul
nu poate fi
prin iubire şi
jertfă
DORUL
(Daniel
Turcea)
Dumnezeu
ce se pogoară
face inima uşoară,
ţese, din har,
ca o boare
sufletul ce
numai moare
trup
neputincios,
trup ce te
frângi,
trup de
ţărână,
trup ce mori,
lasă pasărea
să zboare
pasărea
nemuritoare.
La limanul
fără vină
să se facă din
lumină
rugaţi-vă
ceruri,
rupeţi-vă lacăte,
rugul
suferinţei, dorul
fie
binecuvântat
să înviu
nevinovat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu