Editorial: Sfinţenia cheamă la sfinţenie

Sfinţenia este o însuşire a lui Dumnezeu. De aceea, nu întâmplător, oamenii care au ajuns la asemănarea cu El se numesc sfinţi. Chemarea la sfinţenie este sădită în fiinţa umană încă de la crearea primilor oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu cu posibilitatea asemănării cu El. Dedicarea unui obiect, a unei fapte sau a unei vieţi lui Dumnezeu o numim sfinţire. Astfel, se sfinţesc troiţe, biserici, preoţi, iar rugăciunea o considerăm sfântă. Totul se sfinţeşte atunci când Îi este dăruit lui Dumnezeu, iar când darul nostru pentru El este viaţa noastră, înseamnă că am devenit sfinţi.

Mulţi creştini consideră sfinţenia un scop aşa de greu de atins – un ideal utopic –, încât l-au înlăturat din sfera preocupărilor lor. Ne uităm la icoanele sfinţilor cerând ajutor în diverse probleme, dar nu ne preocupă să dobândim şi noi măcar puţin din sfinţenia lor. Citim vieţile lor şi ne descurajăm, îngenunchiaţi de ispitele în faţa cărora ne dovedim mereu învinşi. Alergăm la moaştele lor şi le aşternem înainte durerile, dorinţele sau mulţumirile, făcându-ne un scop din a-i venera şi atât. Am ajuns să ne pregătim pentru întâlnirea cu sfintele moaşte mai mult şi mai des decât ne pregătim pentru întâlnirea directă cu Însuşi Hristos în Sfânta Euharistie.

Nu vreau să se înţeleagă că este greşit să-i cinstim pe sfinţi, pe aceşti atleţi ai lui Hristos, să-i rugăm spre mijlocire către Dumnezeu sau să facem pelerinaje la sfintele moaşte unde suntem îndulciţi de har. Pe acestea trebuie să le facem cu toată dragostea, dar nu trebuie lăsate nici plânsul pentru păcatele noastre, participarea la sfintele slujbe, rugăciunea zilnică, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos şi ajutorarea semenilor. Căci, atâta timp cât rugăciunea publică nu este susţinută de rugăciunea personală, cădem în formalism şi, renunţând la lupta cu păcatul, uităm că scopul pentru care am fost creaţi este dobândirea sfinţeniei, a asemănării cu Dumnezeu, Tatăl nostru.

Sfinţii ne-au fost dăruiţi de către Dumnezeu pentru a ne încuraja pe drumul spre Împărăţia Sa, pentru a ne dovedi că oameni ca şi noi, care au trăit pe aceleaşi meleaguri pământene, şi-au dorit asemănarea cu Dumnezeu şi au primit-o. Îi luăm mijlocitori în primul rând în lupta noastră pentru dobândirea Împărăţiei cerurilor şi abia apoi pentru împlinirea pământească. Cinstindu-i astfel pe sfinţi, Îl cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dăruit sfinţenia. Privind la sfinţi, le cinstim puterea de dăruire şi darul primit, însă şi pe Dăruitor, pe Cel ce desăvârşeşte. Sfinţenia vieţii lor, ca şi Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, ne cheamă şi pe noi la sfinţire – adică la dăruirea vieţii noastre lui.  Căci tot ceea ce Dumnezeu a sfinţit cheamă la sfinţenie.

Pr. Ioan Paroş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 - octombrie 2012