"Poţi să ai orice în această lume, dar întotdeauna va fi ceva nemulţumit în tine". Drumul unui bancher de la ateism la călugărie

Părintele Ilarion Dan este duhovnicul Mănăstirii Crucea, din judeţul Constanţa, şi a fost bancher. A absolvit în 1980 Facultatea de Comerţ din capitală, a lucrat la ONT, apoi la Direcţia generală a Vămilor, iar în 1990 a intrat în mediul bancar, fiind, pe rând, directorul unor filiale din Constanţa. Ateu prin educaţie, tot în anii 90’ a început să se apropie de Biserică. În 1999 a rămas văduv, şi-a crescut singur cei doi copii, iar când aceştia au devenit independenţi, le-a cerut permisiunea să îşi îndeplinească un dor mai vechi: călugăria. A intrat în mănăstire în 2008 şi crede că abia acum, în monahism, a găsit adevărata libertate. Vă prezentăm câteva fragmente dintr-un interviu realizat pentru publicaţia „Lumea monahilor”:

 

M-am gândit că într-adevăr există Dumnezeu

Vine un moment în care omul începe să-şi pună întrebări. Şi aşa, la acest moment am ajuns şi eu. Acum vreo treizeci Şi ceva de ani am început să-mi pun şi eu întrebări cu adevărat, pentru că la vârsta adolescenţei eram un pic cam necopt ca să înţeleg ce e cu viaţa: Cine sunt eu? Ce se întâmplă cu mine? Ce-i cu lumea asta? (…) Eu primisem, normal, o educaţie ateistă, sunt născut în 1956 şi am fost educat în anii ’60-’70. Deşi mi-aduc aminte că mer­geam cu părinţii în concedii, în vacanţe, pe la mănăstiri, la biserică nu mergeam şi nici ai mei nu mergeau. A fost o perioadă în care îndepărtarea de Dumnezeu şi de Biserică s-a manifestat cu toată puterea.

În cartea „Spirit şi materie”, a marelui fizician Erwin Schrodinger, era un capitol în care el spunea, pur şi sim­plu, într-un mod inteligibil pentru mine, care aveam acea educaţie materialistă, că există o diferenţă netă, clară, între ceea ce înseamnă materie şi ceea ce înseamnă spirit. Citeam pentru prima dată aşa ceva. Şi a fost un lucru la care eu am rezonat imediat, adică mi-a trezit imediat intere­sul. Şi de acolo, încet-încet, am început să citesc mai mult în domeniul ăsta şi la un moment dat am devenit aşa, să zic, nu creştin, dar măcar teist, adică m-am gân­dit că într-adevăr există Dumnezeu.

Trezirea

Şi după aceea, încet-încet, am început să frecventez Biserica, imediat după ce m-am căsătorit. M-am apropiat destul de mult de Biseri­că, dar tot aşa, fără să am nişte convingeri foarte profunde. Nu se întâmplă brusc lu­crurile astea. E o trecere treptată, o desco­perire treptată. Şi încet-încet, încet-încet, am început să aprofundez, să citesc mai mult. Mai ales după revoluţie au început să apară atâtea cărţi din domeniul teologi­ei… Atunci am început să merg la Părintele Arsenie Papacioc, din ’91. A fost un mo­ment de cotitură în viaţa mea. Din mo­mentul ăla, lucrurile au mers din aproape în aproape, până când viaţa m-a pus în nişte situaţii dramatice. Soţia mi s-a îmbolnăvit şi în ’99 a plecat la Domnul. Eu am rămas cu copiii. Şi atunci m-am gândit: probabil, dacă nu aş fi avut copiii, m-aş fi lăsat de toate, aş fi abandonat totul şi aş fi plecat la mănăstire. Dar era un gând, îmi dau seama că nu eram pregătit. Acuma, când îmi privesc viaţa retrospec­tiv, îmi dau seama că Dumnezeu a rându­it lucrurile aşa cum este bine. Indiferent ce ţi se întâmplă şi oricât de dureros este, toate ne sunt date spre mântuire, pentru a ne întoarce spre El cu toată fiinţa noastră. Dumnezeu ne pregăteşte. (…)

— Înţeleg că aveaţi o familie, copii, eraţi chiar director al unei bănci…

— Da, da, am fost la mai multe bănci…

— Şi cu toate acestea simţeaţi că vă lipseşte ceva, căutaţi ceva.

— Eu cred că fiecare dintre noi sim­te acest lucru, nu numai eu. Nu sunt o excepţie. Cred că noi toţi simţim că ne lipseşte ceva, orice am avea şi oricât de împliniţi suntem în lume. Poţi să ai o carieră extraordinară, o familie extraordinară, material poţi să fii oricât de împlinit, să dispui de nu ştiu ce patrimoniu, să ai la dis­poziţia ta resurse materiale, băneşti…, dar întotdeauna va fi ceva nemulţumit în tine, vei simţi că ceva lipseşte. Este partea sufletească din om, care nu se poate hrăni cu lucrurile din lume – ea are nevoie de Dumnezeu! Ajungi, la un moment dat, să te saturi de toate. Şi atunci vrei altce­va. Şi cauţi altceva. De fapt, de abia atunci te întorci şi cauţi ceea ce-ţi trebuie.

Omul decuplat de Dumnezeu e nimic

— Aţi spus că v-a fost de folos ex­perienţa acumulată. Ce anume v-a fost de folos?

— M-am maturizat. Mi-a luat cam mult timp… De foarte multe ori cre­dem că tot ce zboară se mănâncă. Şi până nu-ţi dai seama că nu-i aşa, că nu tot ce zboară se mănâncă, trebuie să dai cu capul de nişte greutăţi, să vezi într-adevăr cum se mişcă lucru­rile. Şi, mai ales, să te vezi pe tine la măsura ta, să nu crezi că eşti mai mult decât eşti cu adevărat. Ei, lucrurile astea se învaţă greu, pentru că avem mândria asta în noi şi credem că noi suntem cineva sau suntem ceva. Şi nu suntem nimic. Dacă suntem ceva, doar întru Hristos putem fi ceva. Omul auto­nom nu e nimic. E o creaţie, e ca un aparat care, dacă nu-l bagi în priză, nu funcţionează. Dacă ne decuplăm de la Dumnezeu şi nu mai avem sursa vieţii, suntem un boţ de materie care se stinge imediat, se preface în nimic, în cenuşă. Asta suntem noi. Ei, lucrul asta se învaţă greu. Şi Dumnezeu a îngăduit atâţia ani să mă perind prin viaţă ca să înţeleg lucrul ăsta. Pentru că eu am fost un tip foarte voluntar, îmi plăcea să cred că pot să mut munţii din loc.

În 1994, am fost cu o bursă în America, tot în sistemul bancar. Şi acolo mi s-a oferit ocazia să rămân. Dacă aş fi rămas, probabil că aş fi avut o situaţie materială bună sau foarte bună şi atât. Este o societate care este foarte depar­te de Dumnezeu – societatea asta de tip american, de tip occidental. Din păcate, şi la noi se întâmplă acest lu­cru. La noi, din cauza sărăciei, o bună parte se apropie de Biserică, altă parte se îndepărtează de Biserică. Ce să zic? Trăim nişte vremuri în care apele se cam aleg. Şi probabil că în vremurile următoare viaţa nu va fi mai uşoară pentru om. Şi atunci, acest proces de alegere a apelor se va amplifica, se va accelera. Criza aceasta nu e numai o criză economică, e o criză totală: e o criză socială, o criză cultu­rală, o criză a omului. E criza omului care trăieşte fără Dumnezeu şi care a încercat să aducă paradisul aici, pe pământ, prin mijloace materiale, şi care eşuează. 

Fragmente din interviul realizat de Isabela Aivăncesei, 

apărut în Lumea monahilor, nr. 62/2012