Începutul călătoriei Postului: Canonul cel Mare

Postul este ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta. Marea majoritate a creştinilor de astăzi neglijează acest scop al Postului şi îl privesc doar ca pe o perioadă în timpul căreia “trebuie” să-şi împlinească obligaţia religioasă – împărtăşania “o dată pe an” – şi să se supună unor restricţii alimentare ce urmează a fi înlocuite curând cu dezlegarea de după Paşte.

Evenimentele biblice – evenimente ale vieţii mele
La începutul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” înainte de “armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sf. Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală. Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.

Cultura materialistă exclude pocăinţa
Astfel, timp de patru seri, cântările Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc – unic şi de neînlocuit – se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple “parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: “Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul “modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a “chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această “mare înălţime” şi această “chemare” – o cultură care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală?

Omul „modern” se mărturiseşte formal
Azi, păcatul este gândit întâi de toate ca o “slăbiciune” firească, datorată de obicei unei “neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul “modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte “problemele” sale cu duhovnicul – aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi “în rânduială”. În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine “imaginea” slavei celei de negrăit, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa; pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui “Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Canonul Mare face pocăinţa posibilă
Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei.
Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.
Fragmente din Pr. Alexander Schmemann – Postul cel Mare

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012