În acest an, părintele
Romul Poparad, paroh la biserica Sfânta Treime de pe strada Ion Codru
Drăguşanu, a ieşit la pensie. În sufletul şi conştiinţa mea părintele Romul locuieşte
de aproape douăzeci de ani. Prin urmare, în continuare va fi vorba de ceea ce îndeobşte
este numit şi acceptat ca autobiografie, ca mărturisire a sinelui meu despre
altcineva, care nu va mai pleca din mine niciodată, pentru că este el însuşi o
parte din mine. E vorba despre stropi de suflet ce răsar din adâncuri şi
oglindesc chipul hieratic al duhovnicului.
Taină şi duhovnicie
Scriu aceste
lucruri în primul rând pentru mine, ca un exerciţiu al asumării o dată în plus
a recunoştinţei duhovniceşti faţă de cel care a lăsat să curgă de atâtea ori
“pe marginea veşmintelor lui” harul iertării. De-atâtea ori am simţit
patrafirul părintelui ca pe un acoperământ al sufletului meu aflat în bătaia
rece a crivăţului ispitelor… Iar când mâna lui pogora Sfânta Cruce pe creştetul
meu, se topeau în mine legăturile păcatelor, căci mâna lui e prelungirea mâinii
lui Dumnezeu. “Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta cea
dreaptă a sfărâmat pe vrăşmaşi şi cu puterea slavei Tale ai zdrobit pe cei
potrivnici”. Nu vreau aşadar să mă înţeleagă nimeni, ci pur şi simplu să
accepte că în spatele acestor cuvinte se ascunde taina unei relaţii personale
iubitoare şi eliberatoare, aşa cum fiecare are o astfel de relaţie cu
duhovnicul său.
Nimeni nu poate
înlocui mâna care mă moşeşte iară şi iară, cu timp şi fără timp, renăscându-mă
într-un nou început bun. Această mână care spală şi cârpeşte de câte ori e
nevoie haina pe care am primit-o la Sfântul Botez. An de an mi-am furat
mântuirea aşa cum un copil fură mângâieri de la mama sa, aşa cum femeia cu
scurgerea de sânge de optsprezece ani şi-a furat mântuirea de la Domnul Hristos,
aşa cum tâlharul cel de-a dreapta Crucii a săvârşit cel mai important furt al
vieţii lui, furtul Raiului. Şi toate acestea din partea unui om în coasta
vieţii căruia a stat cu încăpăţânare ghimpele bolii ca o mărturie că Dumnezeu
îşi alege pe cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele tari. Calităţile
fizice şi căutătura părintelui nu sunt dintr-acelea care prin iradierea lor
dominantă să umple spaţiul din jur, căci preocuparea lui este de-a lăsa loc
lucrării lui Dumnezeu, preocupare rodind direct din asumarea în atmosfera
conştiinţei înalte a responsabilităţii preoţeşti ca investit şi mandatat de sus
prin puterea Marelui Arhiereu Care aduce jertfa şi El Însuşi Se jertfeşte. Nu
l-am văzut niciodată să facă rabat de la împlinirea slujirii preoţeşti, în
sensul punerii în evidenţă nu a lui, ca individ înzestrat cu anumite calităţii
de care, slavă Domnului, nu duce lipsă, cât a lui Hristos Însuşi.
Cuvânt şi discernământ
Astfel, predica e
exact ceea ce trebuia să fie, adică propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu
prezentare verbală de sine. Sentimentalismul nu e niciodată exacerbat în
defavoarea tradiţiei şi dogmei creştine şi pentru acest motiv îl socotesc
preferenţial în zona teologiei sistematice. Moralismul direct şi jenant prin concreteţea
şi particularismul lui este înlocuit astfel de neutralitatea binevoitoare a
părintelui, care mai închide ochii câteodată la năzbâtiile şi obrăzniciile copilului,
tocmai pentru a nu-l întărâta şi mai tare. Nu predică scurt, dar de fiecare
dată o face bine. Căci criteriul lui nu este răbdarea decapitată de stres a
omului preocupat de materie şi cele ale ei, ci îndoita plată pe care ştie că o
va primi dacă se va osteni cu cuvântul şi cu învăţătura. A fi pe placul celui
căldicel nu e pentru cel care înţelege fericirea în Hristos: “Fericiţi veţi fi
când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră minţind pentru Mine”. Şi tocmai pentru acest duh al
verticalităţii şi necompromisului nu e o persoană comodă pentru unii. Dar lumea
şi chipul ei înfumurat trec şi veşnicia bate la porţile timpului…
Disciplină şi îndrumare
Că are această tărie
de caracter, nelăsându-se tras spre pământ, îl arată odată mai mult ca fiind
conştient de ţinta misiunii şi pastoraţiei lui, care alături de actele
sfinţitoare şi aruncarea seminţei Cuvântului este şi conducerea credincioşilor
spre Împărăţia lui Dumnezeu care nu-i mâncare şi băutură sau orice altceva ce
ţine de comoditatea delăsătoare a pământului. Reflex al disciplinei pe care a
apreciat-o atât de mult, rânduiala slujbei trebuia păstrată după consemnele
marilor liturgişti care de-a lungul timpului au precizat semnificaţia teologică
şi spirituală a fiecărui act, gest sau imn liturgic. Pentru părintele Romul
acest lucru este o formă de menţinere pe făgaşul descendenţei tradiţiei
creştine autentice de slujire în care nimic nu este întâmplător.
Aprig mai mult cu
sine decât cu alţii, părintele este o torţă care luminează, încălzeşte. Şi
arde. Este tuturor toate. Mă bucur că deşi s-a pensionat încă mai slujeşte
alături de preoţii mai tineri. E bine să fie astfel, pentru că nu poţi ţine
făclia sub obroc. Rostul ei e să lumineze până la capăt. Şi după aceea în
veşnicie. Căci din slujirea lui Hristos nu te poţi pensiona în vecii vecilor.
Pr. Ciprian Bîlbă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu