O
noapte de linişte, o noapte de pace, aşa poate fi caracterizată noaptea de 7-8
octombrie, petrecută de pelerinii din localităţile făgărăşene Părău şi Perşani
la Mănăstirea Putna. Nici nu putea fi altfel. Cu siguranţă că Sfântul Voievod
Ştefan cel Mare, care-şi are mormântul aici, şi Sfântul Ierarh Ghenadie, ale
cărui moaşte se găsesc spre închinare în pridvorul mănăstirii, răspândesc pace
şi linişte în jurul lor.
În
1871, Mihai Eminescu definea Mănăstirea
Putna ca fiind “Ierusalimul Neamului
Românesc”, iar mormântul lui Ştefan cel Mare ca „altar al credinţei strămoşeşti”. Cea mai importantă ctitorie a
domnitorului Ştefan, Mănăstirea Putna a fost construită în anul 1466 pe
locul unde s-a înfipt săgeata domnitorului moldovean, aşa după cum afirmă
cronicarul Ion Neculce. Slujbele de dimineaţă au început la ora 4.00. După puteri, am încercat şi noi să participăm la rânduielile dumnezeieşti în sfânta biserică, nu înainte de a ne închina la moaştele Sfântului Ierarh Ghenadie şi la mormântul Sfântului Voievod Ştefan. În faţa mormântului ne-am adus aminte de minunatele versuri ale lui Ştefan Octavian Iosif din poezia Când era să moară Ştefan: “Când era să
moară Ştefan/
Multă jale-a fost în ţară/
Şi
la patul lui de moarte/ Ţoţi boierii s-adunară/ Plânge
dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Şi poporu-n hohot plânge:/ -Cui ne laşi pe noi, stăpâne?/ -Eu vă las
în grija mare/ A lui Dumnezeu cel Sfânt,/ Să stea strajă la hotare,/ Să păziţi acest pământ!/ Şi de veţi vedea că vine/ Vreun duşman nesăbuit,/ Să strigaţi atunci la mine,/ Voi sări şi din mormânt.” După participarea la Sfânta Liturghie, am plecat mai
departe, făgăduind că nu vom uita niciodată că în vreme ce noi, în fiecare
dimineaţă, la ora 4.00,
avem somnul liniştit, călugării
se roagă pentru toţi creştinii de pe pământ.
Cu
regretul că n-am putut ajunge la Mănăstirea Moldoviţa din cauza timpului limitat, următorul popas duhovnicesc
a fost Mănăstirea Suceviţa. Situată în satul cu acelaşi nume, pe malul pârâului
Suceviţa, la o distanţă de 18 km sud-vest de Rădăuţi, Mănăstirea Suceviţa este construită către sfârşitul sec. XVI de către
familiile de boieri Movilă, cu hramul Învierea Domnului. Înconjurată de ziduri
de apărare, mănăstirea impresionează prin pictura interioară şi exterioară a zidurilor bisericii. Este ultima
biserică din Bucovina cu faţada zugrăvită, în imagini dominând culoarea verde. Ghidul mănăstirii, o măicuţă foarte documentată, ne-a explicat scena numită Scara lui Ioan Climax, pictată pe
peretele exterior de nord.
Deşi ziua de 8 octombrie fusese prognozată de meteorologi ca
fiind o zi ploioasă, nici măcar o picătură de ploaie nu a atins creştetul vreunui pelerin. Cei dragi, rămaşi acasă, ne transmiteau pe calea undelor mobile că în Ţara Făgăraşului plouă din abundenţă. Bucuria noastră, a celor adăpaţi cu atâta apă vie izvorâtă din oazele spirituale moldoveneşti, se împletea
cu bucuria pământului făgărăşean, adăpat după luni de secetă de apa cea dătătoare de viaţă.
Mănăstirea Voroneţ, ctitoria
domnitorului Ştefan cel Mare
în timpul vestitului duhovnic Daniil Sihastru, ne-a impresionat prin minunata
ei pictură, vestită în toată lumea prin fondul albastru de Voroneţ. Judecata de Apoi, pictată pe peretele exterior din
partea de vest, este unică în tot orientul creştin.
Următoarea
oprire a fost la Mănăstirea Dragomirna. Cea
mai înaltă biserica mănăstirească din Moldova – 42 m – se afla în proces de
renovare interioară şi exterioară şi din acest motiv interiorul bisericii nu era deschis
pelerinilor. La început am fost dezamăgiţi. Acest măreţ edificiu se
înfăţişa pelerinului ca “o
uriaşă
stâncă seculară”, fără viaţă. Un mire şi o mireasă care aleseseră să imortalizeze cel mai important moment din viaţa lor în curtea acestei legendare mănăstiri contraziceau
părerea superficială pe care ne-o făcusem noi, desigur din cauza lucrărilor de
renovare. Când alţi miri din
zilele noastre aleg ca să aibă ca şi amintire a zilei de nuntă scene imortalizate pe malul unui lac, la umbra
unui copac sau în faţa unei statui
din mijlocul vreunui parc, iată că această tânără familie alesese să-şi lege începuturile de istoria acestei mănăstiri. Un
argument puternic că Mănăstirea Dragomirna era plină de viaţă, o viaţă a pietrei pe care noi n-am surprins-o pe moment.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava a fost mănăstirea în care am păşit cu multă emoţie. Scopul ridicării bisericii a fost de a permite creştinilor din toate
colţurile ţării să se închine la moaştele făcătoare de minuni ale Sf. Ioan cel
Nou. Întâlnirea cu Sfântul a fost una deosebit de emoţionantă. Arhitectura mănăstirii este o împletitură de
stiluri şi ctitorii din epoci diferite, de la racla de argint din vremea lui
Alexandru cel Bun, la noul paraclis sfinţit în 1998, ctitorie a ÎPS Pimen,
arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor.
În
drumul nostru spre Părău şi Perşani, ne-am mai
oprit încă o dată la Mănăstirea
Cămârzani, despre care v-am vorbit în numărul trecut, pentru a o vizita şi ziua. Măicuţele de aici au fost foarte ospitaliere şi ne-au aşezat la masă.
După
ce ne-am îndestulat şi de hrană
spirituală, şi de hrană
materială, am plecat spre casă. Se făcuse seară şi începuse să plouă. O ploaie
binecuvântată, mult aşteptată. Am
ajuns acasă, bucuroşi şi mult mai bogaţi, în jurul orei 2 noaptea, făgăduind că
la primăvară vom merge în Maramureşul Voievodal. Până atunci, în dimineaţa zilei următoare, duminică, ne aştepta un nou pelerinaj: pelerinajul cu Domnul Iisus Hristos spre Împărăţia cerurilor. Sfânta
Liturghie, cel mai important pelerinaj al întregii existenţe.
Pr.
Laurenţiu Urian, Părău
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011
Vezi şi Jurnal de pelerin:
Vezi şi Jurnal de pelerin:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu