Omul a ajuns să valoreze mai puţin decât un câine sau un vrej

Auzim tot mai des şi în România de drepturile animalelor. Şi e un lucru bun, pentru că omul, căruia i-au fost încredinţate animalele spre a se folosi de ele, dar şi a le îngriji ca un părinte, abuzează adesea de calitatea sa de „stăpân”. Pornind de la o premisă bună, ajungem însă parcă tot mai des să iubim mai mult animalele decât oamenii. Nenumărate familii cresc în locuinţele lor animale domestice, cu o alimentaţie şi îngrijire de invidiat pentru mulţi săraci, dar dacă e vorba de a creşte un copil găsesc multe motive pentru a nu o face. Nenumărate doamne retrase la pensie îşi iubesc la nebunie animăluţele de apartament, dar când e vorba de a avea puţină înţelegere şi acceptare pentru un vecin, sursa de iubire seacă instantaneu. Poate că nu ar trebui să ne mire aceste tendinţe de depreciere galopantă a omului, din moment ce şi mai marii lumii desconsideră tot mai mult persoana umană, lucru foarte vizibil din războaie, industrializare şi poluare sau chimicalizarea alimentelor. Despre această devalorizare tot mai accentuată a persoanei umane ne-au vorbit acum multă vreme şi Cuviosul Paisie Aghioritul (în anii 1990), dar şi Episcopul Nicolae Velimirovici, în contextul primelor două războaie mondiale. Cuvintele lor, chiar dacă adresate altor popoare ortodoxe (grecii şi sârbii) sunt mai actuale ca niciodată.

În vremea noastră, omul valorează mai puţin decât un câine

Cuviosul Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit la Sfântul Munte Athos. A fost un foarte bun cunoscător al problemelor lumii contemporane, de-a lungul timpului sfaturile sale înţelepte fiind căutate de nenumăraţi oameni care i-au cerut ajutorul.

Programarea copiilor
De multe ori, destule perechi de soţi îmi destăinuiesc neliniştea lor cu privire la naşterea de prunci şi îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulţi. Însă ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dumnezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încredinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii. Era un marinar care s-a căsătorit la vârsta de 28 de ani. Sărac şi el, săracă şi fata pe care a luat-o, au închiriat un subsol în care să locuiască. Tânăra a găsit ceva de lucru şi trăiau foarte cumpătat. Închipuiţi-vă, drept masă aveau o ladă de fructe. După aceea au dobândit şi copii şi făceau mari economii ca să-i crească. Şi cu toate acestea, încet-încet s-au căpătuit.

Nu creştem copii, dar creştem animale
Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: “Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate”, şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii. Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici…
Mi-au spus unii că acum (1990) în America, unii oameni ţin în casele lor în loc de câini, un fel de purceluşi, care sunt foarte scumpi şi nu cresc repede. Au fost făcuţi în aşa fel, încât să-i poată ţine în apartamentele lor. Nu vor să aibă copii, pentru că le vine greu să-i spele etc., dar să spele porci, nu. Câinele cel puţin este şi paznic. Dar ca să ţii porci în casă… Înfricoşător! În Australia am văzut azile pentru câini, pisici…, chiar şi cimitir pentru animale. Oamenii, aşa cum progresează, vor creşte şoareci şi vor face conserve din ei pentru a hrăni pisicile, şi vor creşte iepuri pentru a hrăni câinii, în timp ce atâţia oameni mor de foame. Şi ca să vezi, dacă omoară cineva un câine, se poate să plătească mai mult decât dacă ar omorî un om. Depinde, fireşte, şi al cui este câinele… Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine. (…)

Respectarea poruncilor aduce harul
Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu îi distruge Dumnezeu. În timp ce oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti, aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu, şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echilibraţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Viaţa de familie

Vrejul preţuieşte mai mult decât omul?

Episcopul Nicolae Velimirovici (1880 - 1956) a fost episcop al Jicei, în Serbia. În timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sârbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, este arestat de către nazişti pe când se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărâmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia. Aici, după o execuţie în masă, a replicat spunând următoarele: „Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sârbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi…“. Sfântul Nicolae Velimirovici (canonizat în 2003), vorbeşte despre această nedreptate şi indiferenţă la adresa valorii umane şi într-o cuvântare, plecând de la un episod din viaţa proorocului Iona:

Iona şi vrejul
„Şi acum, Doamne, ia-mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să fiu viu!". Aşa s-a tânguit de două ori Prorocul Iona către Dumnezeu. Întâia oară - când Dumnezeu l-a trimis în marea cetate Ninive ca să vestească pieirea ei din pricina păcatelor. Auzind acestea, ninivitenii s-au pocăit şi s-au îndreptat, iar Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea şi a păstrat cetatea Ninivei pentru pocăinţa ei. Căci toţi se căiseră cu amar, de la împărat la cerşetor, şi au rânduit post pentru ei şi pentru dobitoacele lor, ca nimeni să nu mănânce nimic, ci să se pocăiască până ce Dumnezeu se va milostivi şi le va ierta păcatele. Şi a văzut Dumnezeu aceasta, şi şi-a schimbat hotărârea, şi n-a mai nimicit cetatea Ninivei.

S-a întâmplat apoi că Iona a ieşit pe câmp, şi Dumnezeu a făcut să crească un vrej deasupra lui Iona, care se odihnea, şi îi ţinea umbră. Şi Iona s-a bucurat. Dar îndată, a doua zi, Domnul îi porunci unui vierme să mănânce vrejul, care se veşteji şi se uscă degrabă, făcând să dispară umbra plăcută de deasupra capului lui Iona. Şi iarăşi a strigat Iona: „Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, pentru că mai bine este a muri eu decât a trăi”, căci îi părea rău după vrejul care se uscase şi se prăpădise.

Cele moarte sunt mai presus decât cele vii
O, fraţii mei, ce mare învăţătură este aceasta pentru noi toţi, cei din această generaţie! Iona este o pildă de nedreptate, aşa cum Toma este pildă de necredinţă. Prin martori şi pilde vii învaţă Dumnezeu neamul omenesc. "Ce zici tu, Iona?", grăi Domnul. "Ţi-a părut rău pentru acest vrej, care a apărut într-o noapte şi într-alta a pierit, dar nu îţi pare rău de o sută de mii de oameni vii, care nu sânt vrejuri, ci oameni ca tine?" (Iona 4, 10- 11)
Ce zici tu, Europa?, ar zice astăzi Domnul cel iubitor de oameni. Oare îţi pare rău de prăpădirea lucrului mâinilor omeneşti, de tablouri, statui, veşminte, felurite unelte, maşinării, case şi curţi, oraşe de mortar şi piatră, şi nu îţi pare rău de oamenii vii, fraţii tăi şi copiii mei? Cine ţi-a întunecat şi ţi-a stricat mintea, de le preţuieşti pe cele ieftine mai mult decât pe cele scumpe? Cine te-a înşelat să preţuieşti mai mult lucrările oamenilor decât lucrările lui Dumnezeu, dacă nu acel şarpe ce i-a înşelat şi pe Eva şi Adam? Cine te-a înşelat să preţuieşti mai mult pe cele moarte decât pe cele vii? Pe cele sortite grabnicei pieiri, decât cele sortite veşniciei?

Rănile celor două războaie mondiale
Negreşit aţi auzit de o ţară veche, numită Europa. Cei dintre voi care n-au mai auzit de ea au simţit-o pe spinarea lor ca un samar ferecat, cu cuie ascuţite pe dinlăuntru aşa cum ariciul are pe dinafară. Acea povară aţi purtat-o voi, părinţii voştri şi copiii voştri în două dăţi, vreme de trei ani. Mulţi dintre cei mai apropiaţi şi mai dragi ai voştri au murit din pricina rănilor, în vreme ce voi, toţi care-aţi lepădat acea povară, aţi rămas greu răniţi şi însângeraţi.
Pentru ce oamenii s-au purtat aşa cu alţi oameni? Ca treziţi dintr-un somn adânc, vă întrebaţi: Pentru ce ne-au muncit, ne-au chinuit si ne-au omorât atâta? Pentru ce, pentru ce? Întrebaţi-l pe Prorocul Iona, şi vă va răspunde lămurit: Pentru că aceia au preţuit mai mult un vrej decât mii şi mii de oameni. Pentru că au socotit oamenii mai ieftini decât iarba. Toţi ştim filosofia lor despre spaţiu şi cucerire. Să ne extindem, să cotropim. Ce să cotropim? Grădini, vii, ţarini, livezi, păduri, râuri, munţi, şi câte şi mai câte. Dar, veţi striga cu mânie voi, sârbii, împreună cu Dumnezeu, cum să faceţi toate acestea, când acolo vieţuiesc mii şi mii de fiinţe omeneşti, fraţi ai voştri, care recunosc pe unul şi acelaşi Ziditor, Părinte al lor şi al vostru? Cum?
Simplu, răspund ei. Foarte simplu. Pe oameni îi vom arde cu foc, iar pădurile şi viile şi ţarinile lor le vom răpi. Pe oameni îi vom cosi, iar grădina lor o vom lăsa să crească pentru noi. Pe oameni îi vom prinde, iar hainele le vom lua pentru noi, şi pe ei goi îi vom îneca. Pe oameni îi vom nimici ca pe omizi, iar bunurile şi aurul lor le vom lua pentru noi. Pe oameni îi vom otrăvi cu gaze toxice, iar grâul, vinul şi uleiul lor îl vom ţine pentru noi. Pe oameni îi vom goni în pustiuri, ca să moară de foame, iar noi vom sta la masa lor, vom mânca, vom bea şi ne vom veseli.

Economia politică preţuieşte mai mult vrejul
O, fraţilor, acestea nu sunt cuvinte goale, nici ameninţări exagerate.
Toate au avut loc sub ochii noştri, cu noi ca şi cu mulţi alţii. Ce s-a întâmplat? S-au întâmplat cele scrise în Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Făţarnicii au ars Ninevi, cetatea lui Dumnezeu cea cu mulţi oameni, şi au ocrotit vrejul - căci vrejul le era de trebuinţă, iar oamenii nu. A încuviinţat oare Dumnezeu acestea? Doamne Dumnezeule, oare ai zidit vrejurile pentru oameni, ori oamenii pentru vrejuri? Răspunde Hristos: vrejurile sunt pentru oameni. Răspunde Islamul: vrejurile sunt pentru oameni. Strigă şi neamurile păgâne: vrejurile sunt pentru oameni. Întreg cosmosul mărturiseşte în felul lui: nu numai vrejurile, ci şi stelele sunt pentru oameni! Dar Europa devoratoare de oameni crede că ştie mai bine decât toţi, şi zice: Nu e adevărat, oamenii sunt pentru vrejuri, căci vrejul preţuieşte mai mult decât oamenii! De aceea trebuie să purtăm războaie, adică să ucidem milioane de oameni, ca să putem avea milioane de vrejuri.
Auzi tu, sârbule, acestea? Tu, ţăranule, ştiu că auzi, dar nu ştiu dacă aud cârmuitorii tăi, cărturarii şi politicienii tăi, pe care îi îndestulezi cu hrană şi băutură. Ştiu că ei nu aud, căci dacă ar fi avut urechi să audă şi ochi pentru Dumnezeu, nu ar fi trâmbiţat pe cheltuiala ta, în urechile copiilor tăi, că vrejul e mai scump decât omul; aceasta e experienţa economiei politice. Iar tu, sârbule, dacă vrei ce e bine pentru tine şi pentru copii tăi, astupă-ţi urechile când devoratorii de oameni vorbesc despre economie politică şi deschide-le bine când auzi că se vorbeşte despre Evanghelia lui Hristos, Dumnezeul tău. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici - Prin fereastra temniţei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Editorial: Biserica suntem toţi

În ultima vreme Biserica parcă este tot mai mult subiectul unor campanii de denigrare. Cei care discreditează, fie o fac cu intenţie, fie din neştiinţă. Uneori chiar li se pare că fac un bine, că sunt „luptători ai adevărului”. Deşi tonul cu care tratează subiectul este departe de a fi obiectiv, aşa cum se cere unui jurnalist onest. Rar, foarte rar mi-a fost dat să aud păreri obiective, cinstite, din partea jurnaliştilor. Nota falsă e dată în general de dorinţa de audienţă, care cere un iz de scandal.
Ceea ce mi se pare că nu înţeleg cei ce vorbesc împotriva Bisericii este faptul că Biserică înseamnă comunitatea creştină, preoţi şi credincioşi laolaltă. Deci atunci când în Biserică se întâmplă lucruri triste sau revoltătoare chiar, de vină suntem toţi, şi preoţi şi credincioşi. Fiecare îşi are vina lui, oricare ar fi ea: că nu ne rugăm mai mult, că nu ne implicăm în viaţa Bisericii, că ne place mai mult să stăm pe margine şi să comentăm sau chiar să dăm cu piatra, că răspândim venin în loc de dragoste, că suntem mai atenţi cu ce se îmbracă celălalt decât ce e în sufletul lui şi multe, multe alte vini pe care NU ni le asumăm. E mai simplu să arăţi cu degetul.
Fiecare avem o menire, nu numai socială, ci şi în Biserică. Iar neimplicarea noastră lasă un gol, care nu poate fi umplut de altcineva, pentru că fiecare are rolul şi locul lui, unic. În limbaj teologic se cheamă că suntem „mădulare ale Bisericii”, deci funcţionăm asemenea unui organism. Ca şi în acest caz, dacă un mădular se rupe sau nu vrea să colaboreze la bunul mers al organismului, apare boala. Să nu uităm deci că, dacă lucrurile nu merg bine, este şi pentru că eu, cel care stau deoparte şi comentez, nu mă implic.
Nu suntem toţi sfinţi (din păcate nici nu ne dorim să fim; nici măcar oameni cumsecade). Suntem o mulţime de vase, după cuvântul Apostolului, unele mai de cinste altele mai de ruşine. Sigur că sunt multe de corectat şi îndreptat. Biserica este însă un spital care ne cuprinde pe toţi. Aici găsim, dacă dorim cu adevărat si căutăm, medicamente pentru toate bolile noastre sufleteşti. Şi suntem cu toţii bolnavi. Fie clerici, fie mireni. Toţi avem nevoie unii de alţii, de iubirea unora faţă de alţii şi de ajutorul pe care ni-l putem da reciproc. Ura, vorbele grele care rănesc, nu vor face decât să ne îndepărteze unii de alţii, să ne înstrăineze şi să-l alunge pe Dumnezeu dintre noi. Iar dacă nu e Dumnezeu, nu e nici iubire. Să rânduiască Dumnezeu să găsim răspunsul cel bun şi să înţelegem ce este cu adevărat Biserica…

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

De la “de ce eu?” la “de ce nu eu?”

Ne-am învăţat să căutăm vinovaţi pentru eşecurile noastre, în loc să ne uităm la noi. Mereu e de vină celălalt, dar niciodată Eu. În cazul nostru, nu cred că (vorba lui Ivan Karamazov, personajul lui Dostoievski) „există suferinţă şi nu există vinovaţi”. Ci, mai degrabă, noi căutăm vinovaţii acolo unde nu-s.

Căutăm întotdeauna vina la ceilalţi
Ne îndoim mereu de cel de lângă noi, dar nu şi de propria persoană. Umorul nostru proverbial a ajuns în punctul în care nu mai râdem atât de necazul nostru, cât mai ales de necazul celuilalt; iar hotărârea de a schimba ceva în propria viaţă dispare atunci când, în loc să ne întrebăm ”de ce nu eu?”, noi ne întrebăm şi acum: „de ce eu? De ce să mă schimb eu?”.
E semnul resemnării noastre. Până şi cei care se abţin sunt tot nişte resemnaţi, prin incapacitatea lor de a se plasa de o parte sau alta. Încă nu ne-am dat seama că Vreau nu înseamnă neapărat şi că Poţi, iar dacă Poţi nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptul şi dacă Ai dreptul nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptate.
Şi cum putem să ne dăm seama de toate astea, câtă vreme noi nici măcar nu ştim cu exactitate ce vrem? Am ajuns să ne întrebăm dacă e mai bine ”să ne rugăm şi apoi să jucăm la Loto?” sau „să jucăm la Loto şi apoi să ne rugăm?”. Probabil şi cel care câştigă la Loto e tot în dilemă: ”Am avut noroc sau mi-a ajutat Dumnezeu?”.

Păcatul cel mai mare e păcatul tău
Am mai spus-o şi o repet: Eu sunt de vină şi nu celălalt (nu Dumnezeu, nu preşedintele, nu guvernul, nu Mitică, nu Georgică)! Eu! Şi eu port o parte din vina răului care se întâmplă. Şi atunci pot să încep schimbarea cu mine însumi. Sfinţii Părinţi ne învaţă că cel mai mare păcat pe lume este trufia, iar cuvintele părintelui Cleopa vin parcă cu o completare de care e bine să ţinem cont: ”Păcatul cel mai mare e păcatul tău!”. Cuvintele acestea nu numai că sunt adevărate, dar pun înaintea noastră o virtute străină nouă, şi anume smerenia. Dacă vedem păcatul nostru ca fiind cel mai mare, atunci înseamnă că suntem pe calea cea bună, înseamnă că pe mine mă văd mai întâi, şi nu pe cel de lângă mine.

Examen în faţa oglinzii
Dacă facem acest lucru, o să începem să vedem în sfârşit adevăratul vinovat. În oglindă ne uităm mai ales ca să vedem defectele noastre şi nu calităţile. Oglinda sufletului (conştiinţa) are în fond acelaşi rol. Şi dacă ne putem uita în oglinda altuia la faţa noastră, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre oglinda sufletească. Nădăjduiesc să ajung zilele în care majoritatea dintre noi n-o să se mai întrebe „de ce eu, de ce sunt eu de vină, de ce să mă schimb eu?”şi o să înceapă să se-ntrebe ”de ce nu eu?”. Şi aceasta trebuie înţeleasă nu ca o lipsă de smerenie, ci ca o îndrăzneală binecuvântată. Hristos ne-a avertizat că o să avem necazuri în lume, dar ne-a îndemnat spre îndrăzneala de a le birui (Ioan 16, 33). Ori prima „îndrăzneală” este să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Catehism: Liturghia înseamnă Jertfă pentru toţi cei care participă la ea

Sfânta Liturghie reprezintă cel mai preţios dar pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu nouă, Bisericii Sale, şi nouă personal, fiecărui creştin în parte. Actul împărtăşirii cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă supremul act de comuniune dintre om şi Dumnezeu şi, totodată, cea mai puternică legătură între noi, oamenii, mădularele vii ale Bisericii Sale.


Mâncarea, de la egoism la iubire
Prin Înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a rânduit ca acţiunea umană prin care am căzut din starea paradisiacă, mâncarea (din Pomul cunoştinţei binelui şi răului), actul care devenise unul banal şi prilej al satisfacerii plăcerilor, mai ales la popoarele păgâne (doar poporul evreu mai păstra o anumită sacralitate a mesei), să fie convertit într-o acţiune de supremă iubire şi comuniune.
Una dintre acuzaţiile care erau aduse de farisei şi cărturari Mântuitorului Hristos, era aceea că stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii. Cu un an înainte de Patima Sa, Domnul Hristos proclamă în sinagoga din Capernaum că nu ne vom mântui dacă nu vom mânca Trupul Său şi nu vom bea Sângele Său, căci acestea sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură (Ioan 6). De asemenea, prima împărtăşire a Sfinţilor Apostoli a avut loc în cadrul unei Cine. Dumnezeu a conferit o nouă semnificaţie acestei necesităţi umane, care dintr-o formă a egoismului (lupta concurenţială pentru hrană) a fost transformată în prilej de manifestare a iubirii (semnul preţuirii cuiva este să îl inviţi la masă, să-l primeşti la masa ta). Ba mai mult, hrana care ne uneşte este însuşi Trupul şi Sângele Domnului, dăruite nouă.

Jertfa stă la baza Sfintei Liturghii
Acest act al supremei iubiri dumnezeieşti a fost realizat prin jertfă, pentru că iubirea înseamnă dăruire de sine, iar această dăruire a sinelui propriu este întotdeauna un act de jertfă. Însuşi actul creaţiei nu trebuie văzut ca o autonegare a lui Dumnezeu, cum sugerează unii filozofi, ci trebuie văzută aşa cum este, o jertfă a iubirii dumnezeieşti. La baza a tot ce există stă iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Jertfa lui Dumnezeu de pe Cruce este una mântuitoare, pentru că a fost înfăptuită de Dumnezeu Fiul, Care a binevoit să fie purtător de trup şi să-Şi asume toate neputinţele şi toate păcatele omenirii.
Această jertfă a stat la baza primei celebrări euharistice, cea din foişorul Cinei celei de Taină, înfăptuită de Domnul Hristos. Această Jertfă a fost prefigurată de toate sacrificiile sângeroase din cadrul cultului iudaic; în acelaşi timp, această Jertfă stă la temelia Bisericii şi a poruncii date de Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor Săi, de a săvârşi Sfânta Liturghie până la sfârşitul veacurilor, atunci când Domnul va veni.
Sfânta Liturghie poartă un caracter de jertfă care nu este unul adiacent, ci unul fundamental, principal. Această trăsătură evidentă a Sfintei Liturghii este purtată ca o pecete neştearsă la care au făcut referire şi de care au ţinut seama toţi liturghisitorii (săvârşitorii Sfintei Liturghii) şi liturgiştii (comentatorii Sfintei Liturghii) din toate timpurile şi locurile. Toate anaforalele liturgice (anafora = partea centrală a rugăciunii euharistice, care conţine prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului) au la bază şi fac referire la Jertfa Mântuitorului. Toate gesturile preotului care săvârşeşte Sfânta Liturghie (împungerea, turnarea, frângerea, tămâierea, înălţarea) asupra materiilor de pâine şi vin fac de asemenea referire la Jertfa Domnului Hristos.

Noi ce jertfim?
În zilele noastre, din cauza secularizării şi indiferenţei prezente în mijlocul creştinilor, a început să se piardă din conştiinţa noastră acest sens al Liturghiei. Trebuie să redescoperim că acest caracter de jertfă al Sfintei Liturghii nu este imprimat doar de faptul că pe Sfânta Masă a Altarului pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Caracterul de Jertfă al Sfintei Liturghii trebuie să ne angajeze şi pe noi, în mod personal şi comunitar în acelaşi timp, ca înaintea lui Dumnezeu să ne prezentăm în stare de jertfă.
Darurile de pâine şi vin, pe care le ducem la biserică la Sf. Liturghie, ne reprezintă pe noi înşine, viaţa noastră, jertfa noastră. De asemenea, în timpul Sfintei Liturghii trebuie să aducem jertfa buzelor noastre prin intonarea cântărilor, trebuie să avem conştiinţa că aducem înaintea lui Dumnezeu „toată grija cea lumească” pe care o încredinţăm Proniei Sale, trebuie să fim cu mintea trează atunci când îi spunem lui Dumnezeu duminică de duminică faptul că îi aducem „milă, pace, jertfă de laudă”, şi aceasta să exprime o realitate trăită în cursul săptămânii care tocmai a trecut. Trebuie, atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului care se găseşte în stare de jertfă, ca şi noi să ne găsim tot în stare de jertfă, realizată prin smerenie şi renunţare la plăcerile proprii, prin rugăciunea făcută la momentele importante ale zilei sau legate de lucrul nostru cotidian, prin postul rânduit de Biserică, prin punerea persoanei noastre în slujba aproapelui şi prin toate celelalte fapte bune.
Numai ţinând seama de toate acestea vom ieşi din biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii schimbaţi în mai bine, vom păstra în inimile noastre dumnezeieştile cuvinte care s-au rostit acolo, vom putea conlucra cu harul primit la fiecare Împărtăşanie, vom fi părtaşi ai vieţii veşnice în comuniune cu toţi Sfinţii, în Împărăţia Tatălui.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

E vremea pocăinţei celei de pe urmă

Sărut mâna. Criza despre care se vorbeşte în ultimul timp este o criză aparentă sau este o criză a omului din afara Bisericii? Se poate spune că această criză reprezintă pentru mulţi un fel de iad din cauza neputinţei de satisfacere a unor dorinţe?
Cum putem trece peste aceste probleme?

Ovidiu

Dragul meu Ovidiu,
Minunatele tale prime două întrebări sunt şi nişte la fel de minunate răspunsuri! Doar ultima are nevoie de un cuvânt nou.
Mai întâi, nu putem şi nu ne este de folos să trecem peste aceste probleme, ci e de mare trebuinţă să trecem prin ele, cu toată fiinţa noastră şi nu singuri, ci cu Domnul. Mulţi dintre noi am trăit şi mai trăim bazându-ne pe „eu pot”!
Acum e vremea să lucreze Domnul, cum spune Psalmistul! E vremea să ne asumăm atât neputinţa actuală cât şi întregul noian de faceri rătăcite din trecut, ca să le oferim Domnului, să le transforme în „ale Sale”!
Acum e vremea pocăinţei celei de pe urmă. Sunt, de multe ori, uimită de cât de mult se vorbeşte despre vremurile apocaliptice şi grozăvia lor, dar cât de puţin se vorbeşte despre pocăinţa pe care ne-o cere Domnul în acea minunată Descoperire.
Aşadar, să trăim tot ce ne oferă „răutatea zilei” făcând „tot ce ne cere El” şi să cerem ajutorul Maicii Domnului care ne-a învăţat această cale! Aşa, vom deveni conştienţi de prezenţa Lui în noi şi cu noi „până la sfârşit”! Aşa vom descoperi că nimeni şi nimic, nici măcar „sfârşitul lumii”, nu ne poate lua Bucuria pe care ne-o dă El! Doar să ne îndurăm să pierdem tot ce am avut fără fim credincioşi şi să devenim credincioşi peste puţinul pe care ni-l va oferi în fiecare zi!
Altă Cale eu nu cunosc!
Cu dragoste şi încredere şi preţuire pentru profunzimea căutării,

Maica Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010