Când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte.
Undeva prin
Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului că face nu ştiu ce
vrăji femeilor, ca să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la
preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a
răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că
aproape toate au bărbaţi cam beţivi, şi cam agresivi, şi… Aşa că le dau câte o
sticluţă cu apă sfinţită şi le spun: Când vine bărbatul acasă, tu să iei o
gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa
scăpau de ceartă şi bătaie, că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă
dreptate… Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai iei o gură, că altfel nu-şi face
efectul; numai în gură îşi face efectul”.
Să ne imaginăm şi
noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură
din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi fac
dreptate, să văd ce faci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate... Vom
descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuite pentru sărmana
noastră minte captivă în conflicte fără ieşire…
Şi vom simţi
bucuria lui Dumnezeu.
Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu