Păcatul supărării şi al enervării

Deşi îmi dau seama că vin în contradicţie cu spusele Apostolului (I Cor. 6, 18-l9: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromiţător şi angajează complet persoana umană, cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav.
Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou, ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă în urât spectacol, dar se şi rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvârşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.)
Supărările acestea – pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv – nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vâlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi.
Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mâniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele, câştigă sută la sută şi fără nici un efort.
Dar vorbele! Vorbele acelea la nivel de muşcătură de câine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături chelălăite şi colţi arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrâncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăşi vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. Apostol Iacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvânt acela este bărbat desăvârşit, în stare să se înfrâneze în întregime.”
De grele păcate avem prilej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta decât turbarea verbală a nervosului din autobuz.
Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să meargă până la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov, şi să-şi omoare tatăl, direct sau printr-un Smerdiakov. Da, e mai bine să comiţi o crimă, şi să te lepezi formal de Hristos şi să treci la păgânism (printre păgâni, spune Chesterton, au fost oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca persoană se arată ireproşabil): e mai cinstit. Şi-mi vine a crede – întemeiat pe Luca 16 – că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decât la cel care-l trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie.

Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009