Ajungem la ceas dulce de seară tomnatecă, în vreme de Vecernie. A fost o zi atât de plină de încântare duhovnicească, încât nu ştiu ce ne-ar mai putea impresiona. Oboseala îşi spune puţin cuvântul, iar foamea… ceva mai mult. E trecut de 5 iar noi nu am îmbucat decât nişte plăcinte (minunate, ce-i drept), merinde de drum izvorâte din dragostea unui preot român şi a preotesei lui, aflaţi în slujirea Domnului pe pământ grecesc.
Coborâm din maşină, îndreptăm spatele, scuturăm picioarele şi ne îndreptăm spre intrare. Glasul maicilor răzbătând blând prin difuzoare ne anunţă că este chiar Vecernie, nu doar vreme de Vecernie. Intrăm repede în biserică, să mai prindem şi noi din binecuvântarea de seară a Domnului. Cântarea monahiilor îmi pătrunde adânc în suflet. Voci calde, pe tonuri joase (nu chiar atât de joase ca cele specifice obştii de la Ormilia), o armonie deplină, dumnezeiască. Avem doar timp să ne impregnăm sufletele, că slujba se termină. Nu-i nimic, ştim că ce este mai bun ne aşteaptă la sfârşit. Aşa că ne îndreptăm repede paşii (suntem deja foarte întârziaţi în programul zilei) spre mormântul Părintelui Paisie. Sunt deja acolo câteva persoane, aşa că ne aşezăm deoparte. Parcă nu ne mai grăbeşte nimic. Cum să te grăbeşti să pleci din pacea asta? Nu spune chiar Cuviosul să nu ne mai grăbim atât, să preţuim lucrurile prezente, să le încredinţăm pe toate Domnului? Aşa că… Domnul să le rânduiască cum ştie, noi ne aşezăm cuminţi pe o bancă, aşteptând să ne închinăm. Şi iată că primim o nouă binecuvântare: un părinte grec se apropie şi îşi scoate epitrahilul. O maică îi aduce o cădelniţă şi iată că avem prilejul să ne rugăm (noi, nevrednicii), pentru sufletul celui pe care noi ştim deja că Domnul l-a primit în ceata drepţilor, dar mai avem nevoie de o recunoaştere oficială a Bisericii pentru a-l numi sfânt. Slujba se încheie, părintele slujitor îngenunchează şi el, cu greu – din cauza vârstei – şi cu emoţie, apoi sărută crucea de pe mormânt.
E o atmosferă caldă, un duh bun şi blând ne linişteşte şi ne mângâie sufletele. Oamenii nu încetează să vină; îngenunchează, se închină şi sărută crucea şi plăcuţa de marmură de pe mormânt, pe care se află încrustat un poem scris chiar de Cuviosul Paisie, drept epitaf. Sunt toţi calmi şi buni, pentru că se pare că Părintele ne transmite tuturor această stare. Parcă nu mă mai pot nici minuna, minunea a devenit o stare permanentă.
Ne dăm seama repede că pelerinii nu vor înceta să vină, aşa că îndrăznim să ne apropiem. Ne închinăm pe rând. Mă aşez în genunchi pe covoraşul aşezat special. Doamne, câtă bunătate îmi inundă sufletul! Cuviosul Paisie Aghioritul, ale cărui scrieri şi cuvinte bune le-am citit de atâtea ori spre îndreptarea şi simplificarea vieţii închinate lui Dumnezeu, îşi odihneşte acolo rămăşiţele trupeşti. La o atingere distanţă. Iar duhul lui ne îmblânzeşte răutatea inimii. Mă întorc la locul meu pe bancă şi observ o femeie obişnuită, trasă de o parte. Plânge. Şi parcă vorbeşte cu Părintele. Şi îmi dau seama că aici vin oameni care l-au cunoscut (au trecut doar 15 ani de când a plecat la Domnul), care găseau mângâiere şi alinare în cuvintele de îmbărbătare ale Părintelui - plin de simplitate şi smerenie. Şi vin în continuare, bunici, părinţi, nepoţi, femei însărcinate, ca şi când aici ar fi coliba călugărului cu viaţă sfântă, nu mormântul lui. Iar el îi mângâie în continuare şi îi îmbărbătează, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu moartea nu ne mai desparte, iar ‘comuniunea sfinţilor’ nu e poveste, ci întâmplare reală, de zi cu zi, în ciuda nevredniciei noastre.
Natalia Corlean
Din cuvintele Părintelui Paisie Aghioritul:
- Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesni-rile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.
- Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.
Călăuza pelerinului
Mănăstirea „Sf. Ioan Evanghelistul” de la Suroti, sihăstrie de maici, se află la 30 de km de centrul oraşului Tesalonic, în nordul Greciei. Dinspre Tesalonic se urmează autostrada spre Halkidiki, de pe care se iese spre Tagarades (unde se află Waterland). După ieşirea de pe autostradă urmează Tagarades, Agia Paraskevi şi Suroti.Manastirea Suroti
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009
2 comentarii:
Nici nu stii ce bucurie ai facut postand indrumarea spre Manastirea Suroti! Am cautat pe o gramada de pagini si nu am gasit nimic! Multumesc mult! Domnul sa va bine-cuvanteze!
Cu drag! am trecut şi eu prin experienţa căutării în zadar, Domnul a rânduit însă ca în ziua respectivă un părinte să ne uşureze găsirea traseului (altfel, după hartă, am fi luat-o pe un traseu total nepotrivit, prin munţi). Am fost deci şi eu atentă la detalii, pentru a împărtăşi ajutorul. :)
Doamne ajută!
Trimiteți un comentariu