Prima minune. Pentru că trebuia să ia un vapor ca să ajungă acolo, a mers în port şi l-a rugat pe un căpitan de vas să îl ducă până în capitala bizantină. Căpitanul l-a refuzat, deoarece nu avea bani să plătească întreaga călătorie. Însă în momentul în care a ordonat să fie pornite motoarele, vaporul nu s-a mişcat. Deşi au încercat să îl mişte prin toate metodele cunoscute, vaporul nu s-a mişcat până când căpitanul nu a îngăduit şi tânărului Anastasie să urce pe punte. O minune asemănătoare cu aceasta a mai avut loc şi într-o altă călătorie a sfântului, de data aceasta când o furtună ameninţa vieţile oamenilor. Sfântul a luat de la gât crucea pe care o purta de la bunica lui, s-a dus la marginea corăbiei, a lăsat-o în apă şi a strigat: „Linişte! Potoleşte-te!” Imediat vântul s-a oprit şi toţi călătorii de pe vas au fost salvaţi.Vieţuirea la Constantinopol şi scrisoarea către Mântuitorul. După ce a sosit la Constantinopol, şi-a găsit o slujbă la un comerciant, dar salariul era foarte mic şi el trebuia să muncească foarte mult. Pentru că nu îşi putea cumpăra nici măcar cele de trebuinţă, s-a hotărât să îi scrie Mântuitorului tot necazul lui: „Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă, alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele niciun bănuţ... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că te necăjesc. Mă închin Ţie şi te iubesc eu, robul Tău, Anastasie”. Iar pe plic a scris ca destinatar: „Pentru Domnul Iisus Hristos din Ceruri”. S-a dus să pună scrisoarea la poştă, însă negustorul nu avea timbru în ziua aceea. Din curiozitate, s-a uitat la adresă a fost atât de mişcat, încât a deschis scrisoarea, a citit-o şi s-a hotărât să îi trimită copilului tot ceea ce avea nevoie. La puţin timp după această întâmplare, a reuşit să obţină un alt loc de muncă, la o şcoală a unei Biserici, unde învăţau copii din clasele mici şi a putut să îşi continue studiile.
Insula Hios: începutul vieţii monastice. La vârsta de 20 de ani, tânărul Anastasie părăseşte Constantinopolul şi ajunge în insula Hios, unde i-a fost repartizat un post de învăţător într-o şcoală locală. Aici a dorit din toată inima să îi ajute pe alţii: făcea ore suplimentare, se ruga zilnic pentru ca Dumnezeu să îi ajute pe elevii lui întru toate, dar, mai ales, pentru învăţarea adevărurilor credinţei ortodoxe. În aceşti ani, sfântul a început să iubească viaţa monahală. Pe insulă existau multe mănăstiri şi a hotărât să intre în mănăstirea Nea Moni (secolul XI), unde a fost primit. A fost tuns în monahism în 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toata viaţa. Părintele Pahomie, care i-a fost „prieten şi îndrumător în viaţa duhovnicească”, l-a încurajat să meargă la Atena şi să îşi continue studiile.
Atena – început de sfinţenie. După ce a reuşit să-şi finalizeze studiile liceale, a intrat la Facultatea de Teologie. A aprofundat scrierile Sfinţilor Părinţi care au fost luminaţi de Duhul Sfânt şi care au apărat credinţa ortodoxă de erezii. Tot în acest timp, a început să scrie cărţi duhovniceşti şi broşuri.
Mitropolit de Pentapole. După ce a terminat studiile teologice la Atena, în anul 1885, Sfântul a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica „Sfântul Nicolae” din capitala Egiptului. A devenit un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. Din păcate, unii dintre clericii acelui loc au devenit invidioşi din cauza dragostei şi aprecierii pe care credincioşii le aveau către ierarhul lor. Ei au început să răspândească zvonuri despre el, lucruri neadevărate, care l-au tulburat pe patriarh şi acesta l-a demis. Sfântul a suferit enorm că nu mai putea să slujească Bisericii şi oamenilor, dar a răbdat cu dragoste şi smerenie încercarea aceasta. Pentru a nu provoca tulburări şi amărăciune oamenilor, s-a întors în Grecia.
Autoexilat în capitala greacă. În 1891 s-a retras la Atena, sărac, defăimat de ai săi, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în Maica Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unui seminar. A reuşit să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii, cu scrierile Sfinţilor Părinţi, dar şi cu propriul model de vieţuire creştină. De asemenea, a făcut slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei. Practica neîncetat rugăciunea inimii, îndelunga răbdare, bucuria şi nu lua în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul lui.
Insula Eghina. A dorit ca la bătrâneţe să se retragă din lumea tulburată în care trăise până atunci şi, cu ajutorul mai multor credincioşi şi ucenici, a construit în insula Eghina o mănăstire de călugăriţe. Aici a rânduit o viaţă de obşte desăvârşită, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu l-a dăruit cu daruri bogate şi, încă din timpul vieţii, a ajutat prin rugăciuni, dragoste şi tămăduire pe mulţi bolnavi şi săraci. Mai ales după primul război mondial, aceştia, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstire să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci Dumnezeu l-a învrednicit de darul facerii de minuni.
În anul 1920, după două luni de suferinţă, după o viaţă de nevoinţe, de răbdare, de prigonire şi hulă, smeritul părinte a fost chemat să se odihnească în Domnul. Îndată după moartea sa a început un lung şir de minuni şi vindecări, care continuă până în zilele noastre.
La puţin timp după moarte, în timpul unor lucrări la mormânt, s-a descoperit că trupul Sfântului este întreg şi nestricat, răspândind o bună mireasmă.
Canonizarea sfântului dăruitor de lumină şi sănătate. În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, ca urmare a numeroaselor minuni care se făceau la moaştele sale, l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie şi, astfel, a devenit cel mai venerat sfânt din această blagoslovită ţară ortodoxă. Zilnic, credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, merg la chilia în care a trăit şi fac din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. Sfintele sale moaşte revarsă asupra celor care se învrednicesc să ajungă acolo daruri de bucurie, de sănătate şi de lumină.
Astăzi sfântul Nectarie este cinstit şi este considerat drept mare tămăduitor al cancerului. Şi sunt nenumărate minunile pe care le-a săvârşit asupra creştinilor din întreaga lume ortodoxă, dar şi a celor din România şi chiar din judeţul Braşov; pentru că, din mila şi dragostea Sfântului, părticele din sfintele sale moaşte se află spre închinare şi ajutor şi la schitul de la Şinca Veche, al cărui paraclis are hramul „Sf. Nectarie”, precum şi în biserica din satul Bucium, tot în judeţul nostru.
Eufemia Toma
« Pe steaua cea nou strălucitoare a Ortodoxiei, pe al Bisericii nou zid de apărare, cu bucurie în inimi să îl lăudăm. Slăvit fiind de lucrarea Duhului, izvorăşti tămăduiri şi har bogat; pentru aceea îi strigăm: Bucură-te Părinte Nectarie! » (Condacul I din Acatistul sfântului ierarh Nectarie)
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu