Părintele Ioan Năftănăilă, jertfă vie pentru neam şi credinţă

În ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie m-am îndreptat cu multă sfială către casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă, din Breaza. Aici m-au întâmpinat, cu lacrimi în ochi, doi oameni cu suflete la fel de mari precum crestele munţilor ce străjuiesc viaţa noastră, a făgărăşenilor. Deşi în suferinţă, părintele, ajutat de doamna preoteasă Eugenia, a răspuns cu multă dragoste întrebărilor mele. Au deja în sânge dorinţa de a oferi şi celorlalţi putere şi credinţă din jertfa vieţii lor…



De la drept şi medicină, la teologie
Am aflat că părintele s-a născut la 4 mai 1925 în Breaza, din părinţii Maria şi Iacob Năftănăilă. Bunicul, Natanail, a fost cantor la biserica din sat. Citea mereu din Psaltire şi ţinea posturile cu sfinţenie. Acesta, împreună cu învăţătorul Şelaru, au fost persoanele care l-au motivat în copilărie să meargă pe calea Bisericii.
Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca, stareţ pe atunci la mănăstirea de la Sâmbăta, a fost decisivă pentru a urma teologia. Până atunci tânărul Ioan Năftănăilă oscila între drept şi medicină.
După ce finalizează cursurile Liceului „Ioan Meşotă“ din Braşov studiază Teologia, fiind licenţiat al Institutului de Teologie din Sibiu în anul 1949. A fost admis la cursurile de doctorat în teologie, pe care le-a urmat timp de 3 ani la Bucureşti, până în momentul întemniţării sale.

Doamna preoteasă, „cea mai aleasă fiinţă”
Când l-am rugat pe părintele să-mi spună câteva cuvinte despre doamna preoteasă, mi-a zis cu lacrimi în ochi că e cea mai aleasă şi bună fiinţă pe care a cunoscut-o. S-au căsătorit în ziua de 27 februarie 1949. Doamna a absolvit Liceul „Doamna Stanca” din Făgăraş; fiind înzestrată cu o voce deosebită, a urmat cursurile Şcolii de cantori la Seminarul Teologic de la Cluj. A fost şi este şi acum, la bătrâneţe, un mare sprijin pentru părintele. A fost greu încercată în viaţă, mai ales în perioada întemniţării părintelui, când a trebuit să se descurce singură cu doi copii timp de 6 ani. Acum îi mângâie acestuia suferinţele bătrâneţii.

Preot în Breaza
Părintele Ioan a slujit vreme de 55 de ani parohia Breaza („toată viaţa – cu timp şi fără timp“, după cum ne-a relatat doamna preoteasă).
S-a făcut cunoscut între preoţii dar şi între credincioşii făgărăşeni ca un foarte bun predicator, argumentându-şi temeinic din punct de vedere teologic fiecare cuvânt de învăţătură. Dovadă stau cărţile sale, multe la număr, în stadiu de manuscris. Chiar dacă unele sunt definitivate iar altele doar în stadiu de proiect, titlurile sunt deja fixate pentru fiecare operă în parte. Aceasta ne dezvăluie încă o dată în plus pasiunea părintelui pentru teologia sistematică, pentru învăţătura credinţei noastre strămoşeşti. Iată câteva titluri: „ Predici la botez, cununie şi înmormântare”, „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi - Predici la toate praznicele anului”, „Popasuri aniversare”, „Mântuitoare Patimi. Slăvită Înviere. Meditaţii”, „La slujba dreptei credinţe - Predici misionare”, „Cântarea bisericească în comun” , „Din învăţăturile Sfintei Scripturi - Text şi comentariu”.
Legat de locurile sale natale, român care şi-a oţelit conştiinţa în închisorile comuniste, nu avea cum să nu scrie despre istoria parohiei satului său, Breaza. Titlul monografiei este „Istoria vieţii bisericeşti din Parohia Breaza Făgăraşului”, iar prefaţa este alcătuită de poetul Ioan Alexandru.
Ca preot paroh a realizat pictura bisericii sfinţită la 1951 de Mitropolitul Nicolae Bălan. A renovat turnul bisericii precum şi acoperişul, a înfiinţat muzeul bisericesc.
După revoluţie, cu sprijinul familiei a ridicat mănăstirea de la Breaza, cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare care ne face să ne gândim şi la pătimirile părintelui Ioan în viaţa aceasta.

Temniţă grea
Pentru o pâine şi ceva bani înmânaţi lui Laurean Haşu, student la drept în Bucureşti şi luptător în munţii Făgăraşului, părintele Ioan a fost trimis la ani grei de temniţă, cu multă suferinţă atât pentru el cât şi pentru familia sa. Părintele avea atunci 32 de ani, iar soţia lui 24. A fost arestat în 30 septembrie 1957 şi s-a reîntors tot într-o zi de 30 septembrie, dar a anului 1963. Timp de 6 ani doamna preoteasă a rămas acasă cu grija celor doi copii: Eugen, de 7 ani şi Ioan, de doar 4 ani.
Aflat în închisoare părintele, a avut un vis: au venit trei ciori, s-au aşezat pe un gard, au plecat şi apoi au revenit. Părintele primise trei ani de temniţă. Datorită îndrăznelii doamnei preotese de a face recurs, el a mai primit trei ani. Acesta a fost explicaţia ulterioară a visului. În tot acest timp familia nu l-a văzut deloc. Îi era interzis accesul chiar şi la vorbitor.
Perioada temniţei a fost foarte grea pentru familie. Băieţii n-au fost făcuţi pionieri, erau umiliţi de cei din jur. Chiar dacă ofiţerii de securitate îi urmăreau îndeaproape, familia avea însă un ireproşabil comportament creştin românesc.
În închisoare fiind, părintele şi-a făcut o promisiune, făgăduind lui Dumnezeu că de va scăpa cu bine, va ridica o mănăstire, iar pe unul dintre băieţi îl va consacra preoţiei. Chiar dacă la un moment dat s-a îmbolnăvit de malarie, Dumnezeu în marea Sa milostivire a ascultat ruga părintelui şi l-a readus în sânul familiei sale iubite, iar mai târziu în parohia la care ţine foarte mult.
Când şi-a revăzut copiii atât de mari, lacrimile l-au năpădit şi pentru a nu fi demascat s-a prefăcut că se apleacă să-şi lege şiretele la încălţăminte .
Părintele a mai avut de trecut şi prin peregrinarea familiei sale în ţinuturile Blajului, unde a slujit ca preot timp de 6 ani, imediat după eliberarea sa. Numai după aceea a putut reveni în parohia sufletului său, Breaza.
Peste ani şi-a împlinit promisiunea: a ridicat mănăstirea de la Breaza şi fiul cel mic, Ioan, este preot în Viştea de Jos. Fiul cel mare s-a făcut şi el doctor, dar nu de suflet, ci de trup. Este un stomatolog cunoscut de toţi făgărăşenii şi nu numai.

Devotament şi responsabilitate
Ca preot pensionar a slujit cu devotament şi multă dăruire la schitul Breaza, de care se simte strâns legat. Şi acum, pe patul de suferinţă în care e ţintuit de 4 ani, poartă mereu grija acestui loc sfânt. A mai slujit la mănăstirea Berivoi, în parohiile din Hurez, Viştea şi Recea.
Vizita mea la aceşti oameni inimoşi se apropie de sfârşit. Le-am mulţumit, iar ei m-au rugat să-i mai caut. Îndepărtându-mă de casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă mi-au rămas în minte următoarele cuvinte ale sfinţiei sale: -„Se face slujbă la mănăstire? Să se facă zilnic!” Iată cum responsabilitatea preoţească şi grija pentru ctitoria sa, schitul de la Breaza, se ridică deasupra suferinţei care îl ţine imobilizat la pat. Dumnezeu să vă întărească, Părinte Ioan!

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007