Editorial: Nevoia de a mărturisi credinţa

Constatăm că în Biserică noastră există două categorii de creştini: creştini practicanţi, care cunosc învăţătura de credinţă, pe care o trăiesc la măsurile la care au ajuns, şi creştini care deţin doar cunoştinţe superficiale (creştini doar cu numele), care în schimbul învăţăturii de credinţă se mulţumesc cu surogate, de cele mai multe ori legate de superstiţie: mă duc la biserică ca să am noroc (nu pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pot trăi fără El), aprind atâtea lumânări ca să-mi meargă bine, fac în grabă o sută de cruci stâlcite, mă spovedesc şi mă împărtăşesc pentru că aşa se obişnuieşte. Nu mai este important faptul că eu, creştinul, nu cunosc nimic în legătură cu aceste practici. Ştiu doar atât, că trebuie să le fac ca să-mi fie bine şi, mai mult, nu mă interesează şi de fapt nici nu am timp să mă ocup cu descifrarea înţelesurilor.
În cazul creştinilor doar cu numele, asistăm la o lucrare a diavolului de îndepărtare a lor de Dumnezeu. Iisus Hristos Şi-a dat viaţa şi pentru ei, ca preţ de răscumpărare, prin sângele Său aducând mântuirea tuturor. Pe lângă rugăciunea pe care o facem pentru ei, ca Domnul să le lumineze mintea întunecată de patimi şi griji, ca Domnul să le rânduiască vreme de pocăinţă şi de mântuire, acestora trebuie să le şi mărturisim mereu viaţa cea adevărată în Hristos, atât prin cuvânt, cât mai ales prin exemplul vieţii noastre.
Mărturisirea trebuie să izvorască din experienţa personală cu Dumnezeu, dintr-o inimă convertită, schimbată, înnoită prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Un om nou, cu o viaţă nouă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, pătruns de fiorul sfânt al dragostei, poate mărturisi pe Hristos prin cuvântul său fără a face, prin aceasta, nici lucrare de sectar, nici concurenţă preotului predicator, de vreme ce Sfântul Apostol Pavel spune: „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.“ (Romani 10, 9-10).
Mântuirea credinciosului este legată, aşadar, şi de mărturisirea „cu gura“ şi implicit de cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii noastre de credinţă, căci mărturisirea se bazează pe acestea. De aceea este foarte important ca fiecare credincios să se simtă dator a citi Biblia şi celelalte cărţi sfinte, a lua aminte la tâlcuirile şi învăţăturile Bisericii pentru a se folosi de acestea atunci când este nevoie: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia“ (Coloseni 4,6), iar Sfântul Apostol Petru scria: „fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră“ ( I Petru 3,15).

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007