Editorial: Medicament contra tristeţii

În sfârşit a venit şi primăvara. Îmi era dor de ea. Dar parcă numai mie? Destul îmbrăţişase iarna cu mantia ei rece totul în jur. În strânsoarea ei de gheaţă reuşise să stafidească chipurile pline de griji ale „trecătorilor”. Nu numai ale trecătorilor ce-şi grăbeau zi de zi pasul nesigur pe asfaltul bulevardelor sau pe uliţele înfundate ale cătunelor. Mă refer aici la noi toţi, „trecători” grăbiţi, care ne-am trezit fără voia noastră în rolul de călători prin acest defileu al vieţii.

Întotdeauna un călător este fascinat de privelişte. Tot ceea ce este nou îl uimeşte. Nu poate fi nepăsător la miracolele noi care i se deschid ca un evantai în faţa ochilor săi. Fiecare pas înseamnă pentru el cufundarea într-un alt mister fabulos, într-o altă privelişte tainică aşezată inteligent într-o cursivitate firească a călătoriei sale cu scopul de a-l uimi, de a-l bucura, de a-i descreţi fruntea încătuşată de griji. Sunt sigur că atunci când Dumnezeu oferă în dar acest rol de explorator al vieţii, aşteaptă în acelaşi timp să vadă pe chipul nostru uimirea, bucuria, zâmbetul liniştit al unui călător satisfăcut de cadoul oferit de El, Cel care este Organizatorul acestui periplu terestru…

Şi, cu toate acestea, parcă de la an la an se înmulţesc trecătorii cu chipuri încruntate, revoltaţi, nemulţumiţi de condiţiile călătoriei. Îi vezi privind în jur dezorientaţi, temători, îngânduraţi, trişti. Sesizezi de multe ori în privirea lor dezgustul faţă de tot. Vocile lor sunt uneori prea slabe, sugrumate de neajunsuri sau de lipsa viselor frumoase. Alteori sună puternic şi ameninţător, îndreptate împotriva a toate şi a tuturor.

Mă gândeam că poate iarna care a trecut, grea şi monotonă, i-a transformat pe mulţi „trecători” în călători încruntaţi. Motivul? Poate să fi fost frigul, m-am gândit eu. Sau poate monotonia albului iernii? Dar mi-am dat seama că nu iarna era de vină, ci  călătorii.

A venit primăvara, dragii mei! Soarele mângâie pământul şi iarba se trezeşte zâmbind la soare. Soarele mângâie copacii şi ei încep să râdă cu verdele lor crud la atingerea delicată a razelor lui. Chiar şi albinele încep să zâmbească dansându-şi jocul frenetic în jurul polenului dorit. Iar noi, trecătorii, ne încăpăţânăm să arborăm pe chipurile noastre nemulţumirea şi dezgustul faţă de tot şi toate. Nimic nu ne convine. Nimic nu ne mai mulţumeşte. Şi suntem trişti şi abătuţi. Suntem trişti pentru că suntem orbi. Ne place să ne bălăcim în bezna pe care alţii o ţes şi o aruncă peste noi. Şi ascultând de glasul lor ne îndobitocim. Ajungem chiar să credem că totul în jur este întuneric, mizerie şi urât.

A venit primăvara, dragii mei! Şi nu mai aveţi dreptul să fiţi trişti. Există în fiecare primăvară o zi care este dătătoare de speranţă. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa. Nu întâmplător Învierea e prăznuită întotdeauna primăvara. Dacă tot ceea ce părea mort a revenit la viaţă, dacă natura face eforturi inimaginabile de a călca moartea aparentă, noi de ce să nu putem zdrobi bezna înşelătoare a tristeţii şi a nemulţumirilor? Dacă există Înviere, de ce sunteţi trişti?

Pr. Iosif Ciolan

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Despre bunici, cu dragoste şi dor…

În Ohaba, satul românesc de sub Munţii Făgăraş, am să mă întorc întotdeauna cu inima strânsă... Acolo, în lumea aceea ce mai dăinuie parcă doar între cer şi inimi de bătrâni, îmi stau ascunse cele mai de început amintiri. Sunt multe locurile unde mi-aş dori să ajung, însă unul singur acela la care mă voi întoarce întotdeauna…

Existenţa fiecărui om ascunde în umbră un spaţiu al formării sale. Pentru mine, lumea sufletului meu e Ohaba. Iar atunci când mă gândesc la Ohaba, limitez, fără a-mi da seama, întregul spaţiu geografic la casa bunicilor mei.

Mi-aş dori ca aceasta să fie povestea lor, a unui preot care în adâncul sufletului său a rămas întotdeauna sibian şi a unei tinere preotese, din Perşani, pentru care menirea de a fi soţie, mamă şi bunică avea să-şi găsească împlinirea în satul înghesuit la poalele Munţilor Făgăraş. Aceşti oameni, care au rămas fideli unui spaţiu, neabandonându-l pentru un alt fel de confort material sau spiritual, afişează un tip de comportament impropriu multora dintre noi. Şi-au lăsat vieţile să-şi urmeze cursul, fără a se împotrivi… Departe de a fi delăsători, au înţeles că fiecare om e rânduit unui loc, iar în lupta cu timpul şi modernitatea, ei au ales să trăiască încet.

Pe bunicul nu mi-l pot imagina altfel decât aşa cum l-am cunoscut eu, ca pe omul blând, cu părul alb şi vorbe puţine. Sărac la vorbă din pricina chibzuinţei şi a modestiei, cu o privire care vădeşte bunătate şi căldură sufletească şi care suplineşte disponibilitatea sa de a comunica. Bunicul e omul pe care l-am descoperit foarte târziu. Probabil pentru că am avut nevoie de maturitate pentru a ajunge să-l cunosc, să-l înţeleg şi să mi-l apropii. Poate pentru că el nu a ştiut niciodată să fie comercial, nici în relaţia cu cei apropiaţi, nici faţă de oameni în general. Târziu am înţeles faptul că dincolo de aparenta răceală pe care o afişează, se ascunde un om format prin educaţie să nu îi deranjeze pe ceilalţi, ci să trăiască discret.

Amintirea serilor de vară când adormeam privindu-l pe bunicul rugându-se îmi va umple întotdeauna inima de bucurie. M-am întrebat mereu ce se ascundea în spatele îngenuncherii sale, pentru cine se ruga bunicul, cum ne cuprindea pe toţi ai lui în rugile întinse către cer. Uneori mi-e dor să revăd imaginea bunicului cufundat în rugăciune, să resimt emoţia de atunci. Dar timpul a trecut, iar verişorii mei mai mici au dreptul la a-şi croi propriile lor amintiri cu bunicii. Între timp, camera amintirilor a fost reamenajată, iar acum serveşte drept spaţiu de trecere dintr-o încăpere într-alta. În sufletul meu însă, ea are aceeaşi rezonanţă şi aceeaşi poveste.

Mama Ica, căci aşa m-am obişnuit a-i spune bunicii, a avut dintotdeauna o sensibilitate extraordinară pentru copii. Dumnezeu a rânduit să fie educatoare şi a binecuvântat-o cu şapte nepoţi, însă încercările pe care viaţa i le-a pregătit nu au fost uşoare. Şi-a pierdut de tânără un copil şi cu toate acestea a avut puterea să crească alte trei fete cu inima deschisă… Mereu am avut senzaţia că Mama Ica a crescut trei fete pe pământ şi un înger în ceruri. În fiecare an, de ziua lui Gabriel, bunica mă lua cu ea la cimitir. Am revăzut de atâtea ori întâlnirea emoţionantă dintre o mamă şi amintirea copilului său. Îl iubea prin toate florile pe care i le culegea din curtea casei şi îi vorbea prin intermediul rugăciunilor sale. Lângă mormânt, privirea bunicii zbura în veşnicia clipei. Nu pleca niciodată de la cimitir fără să-mi amintească câţi ani ar fi avut băiatul ei. Mai târziu, am înţeles că nu cu mine vorbea, ci cu ea însăşi, cu dorurile ei...

Mi-e dor de Mama Ica mai ales în zilele de sărbătoare, în momentele când oraşul şi modernitatea rămân departe de atmosfera pe care bunica reuşea s-o croiască în jurul Naşterii Domnului, a Învierii Sale şi a tuturor sărbătorilor de peste an. Şi cred că nimeni nu va putea să înlocuiască vreodată, în imaginarul meu, adierea de dragoste pe care am simţit-o din partea bunicii. Dacă aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, e pentru dăruirea sa necondiţionată, pentru ochii ei albaştri în care obişnuiam să-mi vărs neputinţele de copil, pentru firea sa muzicală, pentru toate versurile pe care mi le-a recitat, pentru că mi-a şoptit povestea copilăriei mele.

Acum, când anii mei bat la poarta maturităţii, iar anii lor par a-şi iuţi tot mai mult pasul, port în sufletul recunoştinţa pentru răgazul pe care l-am primit, în drumul meu prin viaţă, de a-i fi cunoscut pe aceşti oameni, bucuria de a fi putut să trăiesc, alături de ei, mai aproape de Dumnezeu.

Mi-aş dori ca întâlnirea dintre mine şi condei să lase în urmă mulţumirea faţă de cei pe care nici timpul şi nici uitarea nu mi-i va putea smulge din inimă. Mulţumesc mama Ica, Mulţumesc bunicu’!

Iulia-Dorina Stanciu

Căsuţa copiilor: Învierea

Învierea Domnului Hristos este cel mai important eveniment din istorie. Prin moartea Sa pe Cruce şi prin Înviere, Domnul Hristos a biruit puterea morţii şi a răului. El este Cel care a deschis din nou Raiul, care a fost închis până la venirea Lui, şi ne cheamă pe toţi să intrăm în Rai împreună cu El. Învierea este cea mai mare sărbătoare şi este urmată de 40 de zile de bucurie. În această perioadă postul este mai uşor (miercurea şi vinerea este dezlegare la peşte), nu se fac metanii, iar creştinii nu se mai salută cu salutul lor obişnuit, ci spun: „Hristos a înviat!” şi răspund cu „Adevărat a înviat!”.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Căsuţa copiilor. Cum m-am pregătit pentru Înviere

Hristos a înviat!

Dragii noştri, după cum vedeţi, Căsuţa copiilor s-a făcut mai mare în acest număr. De ce? Ca să îi cuprindă în ea pe toţi cei care ne-au scris în timpul Postului Mare despre cum s-au pregătit pentru Înviere, cum a fost Postul pentru ei, ce bucurii şi greutăţi au avut. Pentru că scrisorile lor au fost foarte frumoase le publicăm pe toate, ca să împărtăşim şi altora dragostea şi bucuria cu care cei mai mici au ales să trăiască postul, pentru a se bucura de Înviere.

Dragă creştine,

Eu mă pregătesc pentru Înviere în mai multe feluri.

Mănânc de post, dar sunt sigură că nu mâncarea ne duce la mântuire, ci faptele noastre. De aceea mă străduiesc din toată puterea să fac milostenie, să îmi ajut părinţii, să mă rog mai mult şi să mă abţin de la vorbe urâte.

Eu ştiu că nu sunt obligată să postesc, nici să fac fapte bune, dar ştiu că nu există o bucurie mai mare decât aceea de a face un bine aproapelui tău. Iar dacă faci un bine aproapelui, Îl bucuri pe Dumnezeu.

Eu nu consider postul ca pe o obligaţie, ci ca pe o şansă de a te întâlni cu Hristos. Nici nu cred că dacă postesc nu voi mai putea greşi. De aceea merg la Sfânta Spovedanie şi apoi mă împărtăşesc.

Desigur că este destul de greu să vezi cum alţii mănâncă de dulce şi tu nu. Dar dacă te gândeşti că nu posteşti pentru tine, ci pentru Dumnezeu, atunci vei avea o bucurie mult mai mare decât a aceluia care nu posteşte. De aceea eu postul nu îl socotesc ca o greutate, ci ca o bucurie.

Cu drag, Ioana

Ioana Vijoli, clasa a IV-a A, C.N. „Radu Negru”

Postul sufletului

Eu pentru Înviere mă pregătesc ţinând post, cu rugăciune şi mergând la biserică. Greutăţile postului sunt atunci când vezi în vitrinele cofetăriilor nişte prăjituri aşa arătoase… Dar să ne gândim că ne vom simţi aşa de bine dacă vom încerca să Îi arătăm lui Dumnezeu că sacrificiul Lui nu a fost degeaba. Aşa Îi arătăm Mântuitorului că Îl iubim şi credem în El.

Mihaela-Florentina Bujoreanu, cl. a IV-a C, C.N. „Radu Negru”

Ce înseamnă postul

Să ţii post nu e greu dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu şi doreşti să fii mai aproape de El. Unii oameni zic că e greu să ţii post deoarece trebuie să renunţăm la unele mâncăruri. Oamenii nu înţeleg că postul e ceva care te înalţă către Dumnezeu. Devii mai bun, te rogi mai mult şi astfel îţi cureţi sufletul şi te simţi mai liber.

În acest an am hotărât să ţin şi eu post câteva zile. La şcoală prietenul meu m-a întrebat dacă am făcut o crimă de ţin post. I-am răspuns că ţin post nu pentru că am făcut vreo crimă, ci pentru a mă apropia de Dumnezeu. L-am sfătuit să ţină şi el post. Ştiu că Dumnezeu iubeşte toţi copiii, dar şi noi trebuie să-i arătăm dragostea noastră. Postul înseamnă nu numai abţinere de la mâncare, ci implică mai multe lucruri: rugăciune, milostivire, bunătate şi părere de rău pentru greşelile făcute. Atunci când ţinem post ne apropiem de Dumnezeu. Eu recomand copiilor dacă Îl iubesc pe Dumnezeu să ţină post.

Mihai-Alexandru Ghircoiaş, cl. a IV-a C, C.N. „Radu Negru”

Dragă Apostolat,

Eu mă pregătesc pentru Înviere postind, spovedindu-mă, împărtăşindu-mă şi făcând fapte bune. Îmi place să postesc, pentru curăţenia sufletului şi a trupului. Greutatea postului e că renunţi la unele mâncăruri care îţi plac.

Miruna Lupu, cl. a IV-a B, C.N. „Radu Negru”

Mă numesc Carp Victor şi mă aflu în Postul Sfintelor Paşti. Aş vrea să vă povestesc cum m-am pregătit eu pentru Sfintele Paşti.

Am ţinut post, m-am spovedit şi m-am împărtăşit, am spus la culcare un canon către Domnul nostru Iisus Hristos şi m-am rugat pentru sporul casei.

Greutatea din post nu e că nu mâncăm carne, greutatea e că dacă îl vedem pe celălalt că mănâncă ceva de dulce, atunci diavolul ne ispiteşte să mâncăm şi noi. Dar e o durere că oamenii Îl omoară prin răstignire pe Iisus Hristos cu păcatele în fiecare zi.

Abia aştept să vină Paştile, să vopsim împreună cu mama ouăle şi să participăm împreună cu toţi creştinii la slujbele pregătitoare.

Victor Carp, cl. a IV-a, Liceul teologic ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu”

Postul este o pregătire pentru o sărbătoare mare. La fel cum o haină se murdăreşte şi trebuie spălată aşa şi sufletul nostru trebuie curăţat e păcate prin post şi rugăciune, iar apoi în faţa duhovnicului prin Spovedanie şi Împărtăşanie. În timpul postului nu este bine să se mănânce deloc carne, lapte, brânză, ouă, dar nu este importantă numai mâncarea, ci şi faptele bune.

Postul, Spovedania şi Împărtăşania ne pregătesc pentru a-L întâmpina pe Domnul Iisus.

    Creştine, dacă faci un bine,

    Iisus în ajutor îţi vine

    Şi pe El Îl mulţumeşti

    Sufletul ţi-l mântuieşti.

Postul de-l ţii,

Cu Iisus vei fi

Sufletul să-l ai curat

Fără de păcat.

Alexandra-Ioana Grecu, cl. a IV-a A, C.N. „Radu Negru”

Scrisoare

Suntem în Postul Paştilor sau Postul Mare. Ştiind că este cel mai lung post din an şi totodată este şi cel mai trist, trebuie să ne pregătim pentru Înviere.

Cum trebuie să ne pregătim? Dacă nu mâncăm carne, ouă, lapte şi nu suntem milostivi, şi nu ne spovedim şi nu ne rugăm, degeaba nu mâncăm aceste alimente.

Postul nostru este uşor datorită mamei care poate face de mâncare în fiecare zi numai de post. Bucuria mea este că în Vinerea Mare vom cânta Prohodul Domnului care este atât de frumos! Greutatea ar fi că acum 2000 de ani Mântuitorul a fost omorât pe Cruce ca să ne mântuiască pe noi.

Răzvan Carp, cl. a IV-a, Liceul teologic ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu”

Cum mă pregătesc pentru Înviere

Eu cinstesc foarte mult praznicul Învierii şi încerc să mă pregătesc cum se cuvine pentru el. Am încercat ca în acest minunat Post, cu puterea Celui Preînalt, să postesc şi eu pentru a putea gusta cu adevărat din bucuria pe care ne-o împărtăşeşte Domnul Hristos în fiecare an. Eu mă gândesc că Domnul Se răstigneşte pentru noi şi pentru spălarea păcatelor noastre în fiecare an. Deci noi suntem datori măcar să încercăm să postim nu doar cu bucatele, ci şi cu păcatele. Dar, din acest pas al meu am învăţat că nu trebuie să ne vorbim de planurile noastre despre cum vom posti, deoarece diavolul ne aude şi ne va împiedica, pentru că el vrea să cădem.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să pot posti şi sper să mă bucur cum se cuvine de minunatul praznic al Învierii.

Giorgia-Alexandra Ganea, cl. a V-a, C.N. „Radu Negru”

Scrisorică despre Postul Mare

Postul pentru mine reprezintă puterea de a învinge patimile, de a creşte dragostea faţă de aproapele meu şi de a mă ruga lui Dumnezeu cu o inimă mai curată. Postim deoarece păcătuim adesea cu gândul, cu cuvântul şi cu lucrul. Chiar de am învinge toate patimile, tot mai avem nevoie de post, ca să nu cădem din nou în „plasa” păcatelor.

Postul Mare nu înseamnă doar să ne abţinem de la unele alimente. Trebuie să ne rugăm şi pentru cei sărmani, să le dăm şi lor o mână de ajutor.

Eu mă pregătesc pentru Paşti cu credinţă, cu ouă roşii şi mai ales cu multă dragoste faţă de Iisus Hristos. Hristos a înviat!

Vin Paştile…

Soarele încet răsare

Peste tot miresme

De flori încântătoare.

Clopotele sună

Oameni se adună

Să ciocnească ouăle

Cântând cântecelele.

Bucuraţi-vă de sărbătoare

În această zi cu soare

Şi frumos vă îmbrăcaţi

Şi să fiţi cuminţi, curaţi.

Ana-Maria Boamfă, cl. a IV-a A, C.N. „Radu Negru”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Comunicarea eficientă (2)

Am precizat în numărul trecut al publicaţiei că atitudinile joacă un rol major în comunicare. Acest rol poate fi pozitiv sau negativ, în funcţie de gradul de inteligenţă emoţională şi relaţională a interlocutorilor. Pentru ca o atitudine de comunicare să fie pozitivă, este nevoie să ştii când şi cum să o foloseşti. Astfel, vom lua pe rând aceste atitudini şi le vom analiza aşa cum apar ele spontan în procesul de comunicare între două persoane care, deşi le folosesc, nu sunt conştiente de întrebuinţarea lor. De aici şi efectul lor negativ. Însă dacă aceste atitudini sunt conştientizate şi sunt folosite cu măsură atunci când climatul relaţional permite acest lucru, ele pot sluji eficient comunicarea.

Atitudinea de evaluare

Să imaginăm următoarea situaţie; o persoană oarecare se apropie de mine, părintele Ciprian, şi-mi mărturiseşte că ar vrea să se spovedească, deşi nu a postit cum se cade. Să nu uit să spun şi că persoana respectivă pare sănătoasă şi îşi rosteşte cuvintele destul de uşor… Aproape instantaneu, sistemul meu valoric intră în funcţiune şi-mi oferă gratis o evaluare: „Iată o persoană care tratează destul de uşor problema postului!”. Plecând de la acest gând evaluativ încep o mini-predică pe tema postului, desigur nu lipsită de condimente moralizatoare. Şi toate acestea pornesc doar de la o judecată superficială a mesajului non-verbal al persoanei cu pricina şi de la atotputernica primă impresie care de multe ori, din păcate, rămâne şi ultima, pentru că dialogul are toate şansele sa se întrerupă din cauza etichetei pripite pe care i-am lipit-o acelei persoane. Sigur că nu i-am spus direct că ia cam uşor problema postului, dar exact această idee se desprinde din mini-predica mea, de altfel destul de documentată. Şi, prins de rolul moralizator excesiv, îi recomand persoanei respective să postească şi să vină peste trei zile să se spovedească, convins că am luat cea mai bună decizie pentru situaţia respectivă. Numai că după trei zile nu mai revine nimeni. Şi (în caz că n-am uitat deja de această conversaţie), văzând că nu mai vine, încep să mă întreb de ce oare s-a întâmplat aşa. Asta, bineînţeles, în cazul în care n-o voi eticheta din nou confirmându-mi odată în plus celebra primă impresie.

Poate că dacă aş fi ignorat într-o primă fază beculeţul roşu al sistemului meu de valori, de altfel destul de bine pus la punct, şi aş fi lăsat de-o parte prima mea impresie, aş fi ajuns la alt rezultat. Încercând să dialoghez un pic mai mult cu persoana respectivă înainte de a trage concluzia finală referitoare la “ce fel de om este”, aş fi aflat, poate, că entuziasmul ei verbal se explică prin vestea pe care tocmai o primise de la fiul ei, care a luat un examen foarte important. Recomandăm, aşadar, non-evaluarea.

Ceea ce am spus până acum se referă la evaluarea negativă a cuiva. Amintesc doar şi de evaluarea pozitivă, care prezintă şi ea pericolele ei, pentru că deschide generos porţile manipulării. Dar nu voi insista acum pe lecţia linguşitorului.

În concluzie, non-evaluarea e cea mai bună, mai ales dacă abia ai cunoscut persoana cu care dialoghezi. Dacă-i vorba de prieteni, evaluarea poate fi folosită, dar, şi în acest caz, riscurile există.

Atitudinea de ajutor (de consiliere)

Poate că nu odată aţi fost nevoiţi să asistaţi la o discuţie pe seama crizei economice care ne încearcă în aceste vremuri. Şi precum nu pot lipsi broaştele dintr-un lac (decât în condiţii cu totul şi cu totul speciale), nici dintr-o astfel de discuţie nu poate lipsi acel om sau acei oameni care pare că deţin adevărul absolut şi soluţia la problemă. “Mogulii sunt de vină” sau “ elita politică ar trebui să…” sunt doar două dintre expresiile care fac parte dintr-o listă interminabilă. Totuşi, dincolo de un oarecare disconfort interpersonal, aceste discuţii nu sunt neapărat vinovate.

Dar lucrurile se schimbă când, de exemplu, îi spui unei cunoştinţe despre felul în care te pregăteşti pentru a depăşi dificultăţile unui examen care se anunţă a fi unul foarte delicat, făcând aceasta cu lux de amănunte şi verva momentului, şi când replica sună semi-glacial: “dacă înveţi, e imposibil să nu ştii”. De fapt, tu nu ai nevoie neapărat de o soluţie pentru problema ta, ci nevoia ta este, probabil, să fii ascultat pur şi simplu şi, uneori, să fii compătimit de cineva care te înţelege.

În concluzie, orice soluţie nu poate fi atât de greu de găsit atunci când e vorba despre problema altuia… Astfel, recomandăm iarăşi ca “ajutătorii” şi “sfătuitorii” să-şi calculeze bine momentul intervenţiei. Pentru că un lucru este bun dacă este făcut bine.

Atitudinea de comprehensiune

Această din urmă atitudine este recomandabilă din toate punctele de vedere, deoarece presupune încercarea de a-l înţelege pe cel care ne vorbeşte. Aici este vorba de empatie, de ceea ce eu aş numi lupta cu egoismul nostru, adică de ieşirea din noi şi de “intrarea în pielea celuilalt” pentru a-i pătrunde cu adevărat sensul spuselor. Este un exerciţiu cu adevărat angajant, căci presupune interesul real pentru persoana celuilalt şi pentru ceea ce spune el.

Pentru a înţelege mai bine această abordare, v-aş oferi în reflexie negativă situaţia în care vorbiţi cu cineva care se uită în altă parte, care priveşte la ceas sau care îşi agită permanent mâinile. De aici şi principiul reformulării care deserveşte cel mai bine atitudinea de comprehensiune; îl privim pe celălalt în ochi atunci când ne vorbeşte (fără ca acest lucru să se facă jenant şi dominator), încuviinţăm prin gesturi că suntem în rezonanţă cu persoana respectivă şi că nu ne zboară gândul aiurea când vorbeşte cu noi, ba chiar reformulăm în cuvinte ceea ce ne spune interlocutorul, prin aceasta arătând că suntem atenţi la ce ni se comunică şi putem chiar verifica dacă am înţeles bine mesajul transmis.

Toate acestea nu fac decât să creeze acel climat relaţional autentic şi uman care asigură o etapă a succesului unei comunicări interpersonale eficiente. Aş mai adăuga doar un lucru: ar fi bine ca toate aceste atitudini de comunicare şi, în special, cea de comprehensiune, să fie autentice şi sincere, căci altfel există riscul păcatului manipulării semenilor cu toate consecinţele moral-sociale ce decurg de aici.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

  Comunicarea eficientă între persoane (1)