Am precizat în
numărul trecut al publicaţiei că atitudinile joacă un rol major în comunicare.
Acest rol poate fi pozitiv sau negativ, în funcţie de gradul de inteligenţă
emoţională şi relaţională a interlocutorilor. Pentru ca o atitudine de
comunicare să fie pozitivă, este nevoie să ştii când şi cum să o foloseşti.
Astfel, vom lua pe rând aceste atitudini şi le vom analiza aşa cum apar ele
spontan în procesul de comunicare între două persoane care, deşi le folosesc,
nu sunt conştiente de întrebuinţarea lor. De aici şi efectul lor negativ. Însă
dacă aceste atitudini sunt conştientizate şi sunt folosite cu măsură atunci
când climatul relaţional permite acest lucru, ele pot sluji eficient
comunicarea.
Atitudinea de
evaluare
Să imaginăm următoarea
situaţie; o persoană oarecare se apropie de mine, părintele Ciprian, şi-mi mărturiseşte
că ar vrea să se spovedească, deşi nu a postit cum se cade. Să nu uit să spun
şi că persoana respectivă pare sănătoasă şi îşi rosteşte cuvintele destul de uşor…
Aproape instantaneu, sistemul meu valoric intră în funcţiune şi-mi oferă gratis
o evaluare: „Iată o persoană care tratează destul de uşor problema postului!”. Plecând
de la acest gând evaluativ încep o mini-predică pe tema postului, desigur nu
lipsită de condimente moralizatoare. Şi toate acestea pornesc doar de la o
judecată superficială a mesajului non-verbal al persoanei cu pricina şi de la
atotputernica primă impresie care de multe ori, din păcate, rămâne şi ultima,
pentru că dialogul are toate şansele sa se întrerupă din cauza etichetei
pripite pe care i-am lipit-o acelei persoane. Sigur că nu i-am spus direct că
ia cam uşor problema postului, dar exact această idee se desprinde din
mini-predica mea, de altfel destul de documentată. Şi, prins de rolul
moralizator excesiv, îi recomand persoanei respective să postească şi să vină
peste trei zile să se spovedească, convins că am luat cea mai bună decizie
pentru situaţia respectivă. Numai că după trei zile nu mai revine nimeni. Şi (în
caz că n-am uitat deja de această conversaţie), văzând că nu mai vine, încep să
mă întreb de ce oare s-a întâmplat aşa. Asta, bineînţeles, în cazul în care n-o
voi eticheta din nou confirmându-mi odată în plus celebra primă impresie.
Poate că dacă aş
fi ignorat într-o primă fază beculeţul roşu al sistemului meu de valori, de altfel
destul de bine pus la punct, şi aş fi lăsat de-o parte prima mea impresie, aş
fi ajuns la alt rezultat. Încercând să dialoghez un pic mai mult cu persoana
respectivă înainte de a trage concluzia finală referitoare la “ce fel de om
este”, aş fi aflat, poate, că entuziasmul ei verbal se explică prin vestea pe
care tocmai o primise de la fiul ei, care a luat un examen foarte important.
Recomandăm, aşadar, non-evaluarea.
Ceea ce am spus
până acum se referă la evaluarea negativă a cuiva. Amintesc doar şi de
evaluarea pozitivă, care prezintă şi ea pericolele ei, pentru că deschide
generos porţile manipulării. Dar nu voi insista acum pe lecţia linguşitorului.
În concluzie,
non-evaluarea e cea mai bună, mai ales dacă abia ai cunoscut persoana cu care dialoghezi.
Dacă-i vorba de prieteni, evaluarea poate fi folosită, dar, şi în acest caz,
riscurile există.
Atitudinea de
ajutor (de consiliere)
Poate că nu odată
aţi fost nevoiţi să asistaţi la o discuţie pe seama crizei economice care ne
încearcă în aceste vremuri. Şi precum nu pot lipsi broaştele dintr-un lac
(decât în condiţii cu totul şi cu totul speciale), nici dintr-o astfel de
discuţie nu poate lipsi acel om sau acei oameni care pare că deţin adevărul
absolut şi soluţia la problemă. “Mogulii sunt de vină” sau “ elita politică ar
trebui să…” sunt doar două dintre expresiile care fac parte dintr-o listă
interminabilă. Totuşi, dincolo de un oarecare disconfort interpersonal, aceste
discuţii nu sunt neapărat vinovate.
Dar lucrurile se
schimbă când, de exemplu, îi spui unei cunoştinţe despre felul în care te
pregăteşti pentru a depăşi dificultăţile unui examen care se anunţă a fi unul
foarte delicat, făcând aceasta cu lux de amănunte şi verva momentului, şi când
replica sună semi-glacial: “dacă înveţi, e imposibil să nu ştii”. De fapt, tu
nu ai nevoie neapărat de o soluţie pentru problema ta, ci nevoia ta este,
probabil, să fii ascultat pur şi simplu şi, uneori, să fii compătimit de cineva
care te înţelege.
În concluzie,
orice soluţie nu poate fi atât de greu de găsit atunci când e vorba despre
problema altuia… Astfel, recomandăm iarăşi ca “ajutătorii” şi “sfătuitorii” să-şi
calculeze bine momentul intervenţiei. Pentru că un lucru este bun dacă este făcut
bine.
Atitudinea de
comprehensiune
Această din urmă
atitudine este recomandabilă din toate punctele de vedere, deoarece presupune
încercarea de a-l înţelege pe cel care ne vorbeşte. Aici este vorba de empatie,
de ceea ce eu aş numi lupta cu egoismul nostru, adică de ieşirea din noi şi de
“intrarea în pielea celuilalt” pentru a-i pătrunde cu adevărat sensul spuselor.
Este un exerciţiu cu adevărat angajant, căci presupune interesul real pentru
persoana celuilalt şi pentru ceea ce spune el.
Pentru a înţelege
mai bine această abordare, v-aş oferi în reflexie negativă situaţia în care
vorbiţi cu cineva care se uită în altă parte, care priveşte la ceas sau care
îşi agită permanent mâinile. De aici şi principiul reformulării care deserveşte
cel mai bine atitudinea de comprehensiune; îl privim pe celălalt în ochi atunci
când ne vorbeşte (fără ca acest lucru să se facă jenant şi dominator),
încuviinţăm prin gesturi că suntem în rezonanţă cu persoana respectivă şi că nu
ne zboară gândul aiurea când vorbeşte cu noi, ba chiar reformulăm în cuvinte
ceea ce ne spune interlocutorul, prin aceasta arătând că suntem atenţi la ce ni
se comunică şi putem chiar verifica dacă am înţeles bine mesajul transmis.
Toate acestea nu
fac decât să creeze acel climat relaţional autentic şi uman care asigură o
etapă a succesului unei comunicări interpersonale eficiente. Aş mai adăuga doar
un lucru: ar fi bine ca toate aceste atitudini de comunicare şi, în special,
cea de comprehensiune, să fie autentice şi sincere, căci altfel există riscul
păcatului manipulării semenilor cu toate consecinţele moral-sociale ce decurg
de aici.
Pr. Ciprian Bîlbă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu