Câştigătorii concursului Căsuţa copiilor

La concursul din numărul 56 al publicaţiei, copiii au fost invitaţi să scrie un scurt eseu pe o temă la alegere dintre „Explicaţie despre Dumnezeu” şi „Un pelerinaj de neuitat”. Lucrările lor au fost foarte frumoase, drept pentru care i-am invitat la sediul protopopiatului ca să-i cunoaştem şi ca să le răsplătim dragostea şi efortul cu care şi-au găsit timp să scrie despre Dumnezeu, deşi programul lor este foarte încărcat în timpul şcolii. Despre această întâlnire vom vorbi mai pe larg în numărul viitor. Până atunci, vă invităm să îi cunoaşteţi pe câţiva dintre copii şi lucrările lor. Ne-a fost greu să delimităm doar un singur „câştigător”, de aceea am ales două lucrări (câte una pentru fiecare secţiune), ale lui Răzvan Carp şi Ioana Vijoli, şi încă alte trei care am considerat că merită publicate: Maria Boeriu, Victor Carp şi Giorgia Ganea. Primele trei vi le oferim acum, celelalte vor apărea în numărul viitor.

Un pelerinaj de neuitat: Mănăstirea Bujoreni

Într-o duminică frumoasă de vară împreună cu părinţii şi bunica am plecat în pelerinaj la o mănăstire de pe meleagurile Bârladului, cam la 40 km de Bârlad, în poiana din Codrii Bujorenilor, şi anume la Mănăstirea Bujoreni, unde vieţuiesc aproximativ de 25 de călugări. Drumul până acolo a fost ca o poveste: cu pădurea de un verde crud, cu copaci înalţi şi drepţi, ce parcă vroiau să se urce la cer, cu triluri de păsări care dădeau cu glasurile lor slavă lui Dumnezeu în dimineaţa caldă de vară şi cu troiţele ce străjuiau drumul vestind parcă apropierea de acel minunat loc.
Din depărtare părea ca o cetate pe care o văzusem într-un film şi la poarta căreia te întâmpina Sfântul Apostol Petru pentru a-ţi permite intrarea în rai. Ajunşi acolo am păşit cu sfială prin porţile deschise. Nu ştiu cum arată raiul, dar am avut pentru prima dată posibilitatea să mi-l imaginez, văzând atâta linişte, flori rourate, frumuseţea cu care te copleşeau cu mirosul şi culorile lor trandafirii şi celelalte aranjamente florale.

Pe alei păşeau grăbiţi spre slujbă călugării luminoşi la chip, cu ochi strălucitori, plini parcă de o bucurie îngerească. În biserică mirosul de smirnă şi tămâie, lumânările aprinse şi corul de la strană crea impresia că dintr-o clipă în alta, de atâta drag, va coborî chiar Dumnezeu în mijlocul nostru. Probabil că chiar a făcut-o, deoarece am plecat de acolo cu sufletele pline de bucurie, linişte şi marea dorinţă de a reveni cât mai curând.

Răzvan Carp, clasa a IV-a, Liceul Teologic Ortodox „Constantin Brâncoveanu” Câştigătorul secţiunii „Un Pelerinaj de neuitat”

Explicaţie despre Dumnezeu

Dacă credeţi că Dumnezeu nu există, vă puteţi convinge. Dumnezeu face multe minuni. Şi crearea de oameni este o minune, căci cine poate crea oameni? Nimeni! Cine poate învia morţii? Oamenii? Nicidecum, ci doar Dumnezeu şi Sfinţii. Dar cine ar muri pentru oameni, neavând nicio greşeală? Şi cine ar putea învia din morţi? Doar Dumnezeu.
Dacă nu credeţi că Dumnezeu există, puteţi să vă convingeţi. Dacă mergeţi în noaptea Învierii la Ierusalim, veţi vedea cum Patriarhul va intra în mormântul Domnului fără nicio lumină, dar va ieşi cu lumânarea aprinsă şi va împărţi credincioşilor sfânta lumină care primele câteva minute nu arde, astfel că oamenii se dau cu ea pe faţă. Iar de Bobotează, când preotul aruncă crucea în Iordan, acesta curge de la vale la deal. Ce minuni mai mari ca acestea?
Noi să spunem rugăciuni
Şi putem vedea minuni.
Şi să ne trăim credinţa,
Să alungăm suferinţa.

Ioana Vijoli, clasa a IV-a, CN „Radu Negru” Câştigătoarea secţiunii „Explicaţie despre Dumnezeu”

Un pelerinaj de neuitat: Mănăstirea Prislop

Este o zi frumoasă de vară. Eu, împreună cu familia, am plecat la Mănăstirea Prislop. Aceasta este situată într-un ţinut pe care îl străjuiesc din depărtare creste vinete de munţi. Privirea descoperă nemişcarea unui lac cristalin căruia îi puteai vedea adâncimea. În el se revărsa un izvor curat ca lacrima şi rece ca aerul munţilor. Ciocârlia zbura către soarele ca un bulgăre de aur.
Triluri de privighetori se despletesc în cărări de argint care te călăuzesc spre mormântul Părintelui Arsenie Boca. Peste tot locul erau numai flori. Mormântul Părintelui era înconjurat de o ghirlandă de crini multicolori. Brazii falnici străjuiau locul cu fidelitate.
Pe mine m-a ajutat foarte mult Părintele Arsenie. Îl iubesc foarte mult şi nu uit să-l pomenesc în rugăciunile mele.
După ce ne-am închinat la mormânt am plecat la peştera Sfântului Ioan de la Prislop, care se află la vreo 5 minute de mormânt. Acolo ne-am întâlnit cu o maică care ne-a povestit câte ceva despre mănăstire şi despre viaţa Părintelui Arsenie.
Vă sfătuiesc pe toţi să mergeţi la Mănăstirea Prislop.

Maria Boeriu, clasa a IV-a A, CN „Radu Negru”

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Adevăr nearhivat.

Am cinstea pe-o peniţă de stilou
Şi vreau să scriu pe-o coală de hârtie,
Nu ştiu gramatică însă deloc
Şi sunt sătul de întâlniri cu mine

Aşa că mă pitesc uşor la loc,
Să nu mă văd cumva într-o sclipire,
Acum de zic un lucru mă forţez să cred,
Conştiinţă am numai de stau pe vine

Că din picioare nu mai pot să scriu,
Ci doar să mă gândesc pe înserate,
Cum pot sancţiona un adevăr
Să stea la uşă măcar două şoapte

Să văd cum lupii-aşteaptă hămesiţi,
La colţ de pagină să mă înhaţe,
Că nu mai e dreptate pe pământ
Iar adevărul e clipirea unei pleoape

E o clipire ce se arhivează pe un raft
Vreo zece secole şi încă jumătate,
Aşa încât doar eu şi of-ul meu,
Să înşirăm cuminţi vorbe deşarte

Dau cinstea pe-o peniţă de stilou,
Să pot să mă înţep uşor în mână,
Să nu cumva să mă trezesc ... că dorm
Şi scap un adevăr nearhivat din gură.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Sandviş de post pentru micul dejun

Ingrediente :
• Felii de pâine integrală
• Unt de alune
• Banană
• Miere de albine

Se prăjesc feliile de pâine, se ung cu untul de alune, se pun deasupra feliuţe de banană şi se ornează cu miere de albine. Două astfel de felii vă asigură un mic dejun foarte consistent şi delicios.

Cătina albă

Cătina este una din cele mai preţioase specii de arbuşti. Rezistentă şi la ger, şi la arşiţă, cătina se găseşte la noi în stare naturală în multe zone ale ţării, preferând locurile deluroase puternic însorite. Fructele de cătină au fost folosite încă din vremuri îndepărtate în tratarea şi prevenirea unei game largi de boli.

Cătina este o sursă extraordinară de polivitamine naturale. Fructele conţin cantităţi mari de vitamina C şi E, calciu şi fosfor. În afară de acestea, prin consumul fructelor de cătină ne mai putem bucura de complexul de vitamine B, vitamina A, D, P, K, magneziu, potasiu, betacaroten (mult mai mult decât în morcov) etc. Toate acestea fac din cătină un puternic vitaminizant şi energizant (nu se consumă seara), care dă rezultate în recuperarea energiei după efort fizic şi intelectual. Ajută, de asemenea, în situaţii de stres şi nevroze. Este folosită şi în tratamentul avitaminozei, anemiei, hepatitei, cirozei, bolilor oculare, cardiovasculare, hipertensiunii.

Cantitatea foarte mare de vitamina C (împreună cu măceşele, se află pe primul loc) face din cătină un ingredient excelent în păstrarea şi creşterea imunităţii. De aceea, în sezonul rece este un remediu minunat împotriva răcelii. Betacarotenul îi oferă proprietăţi anticancerigene, antioxidante şi imunostimulatoare.

Fructele de cătină se pot consuma proaspete (pentru a uşura asimilarea, se terciuiesc), se pot păstra în miere de albine, la congelator (congelarea nu distruge vitamina C, ca fierberea, dar fructele trebuie consumate imediat după decongelare) sau sub formă de sirop sau suc. Din fructele uscate şi apoi măcinate se face ceai. În magazinele naturiste găsim sirop, tinctură şi ulei de cătină.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Părintele Arsenie Boca şi Evanghelia din Galaţi

În biserica Parohiei Făgăraş-Galaţi poate fi văzută şi sărutată o Sfântă Evanghelie a cărei ferecătură este lucrată de mâinile Părintelui Arsenie Boca. Pentru a afla povestea ei şi a unor vremuri crunte, de neînchipuit pentru cei care nu le-au trăit, părintele paroh Cornel Ursu ne-a oferit lucrarea doamnei Elena Manta, din care am extras un episod relatat de părintele Ioan Comşa, paroh între anii 1936-1978. Considerat de către Securitate ostil noului regim comunist, părintele Comşa era pus sub urmărire şi a fost ridicat de câteva ori. Una dintre arestări a avut loc în 1948. În relatarea ei apare întâlnirea cu Părintele Arsenie, pe care îl cunoştea din facultate, şi povestea Evangheliei.


„Dimineaţa am fost legaţi cu cătuşe şi sârmă ghimpată şi am fost duşi la Braşov, la Securitate, în vila „Popovici” şi ne-au băgat într-o cameră unde era o forfotă înspăimântătoare. Acolo era un dulap şi un oarecare a deschis uşa şi m-a băgat în acest dulap şi am simţit că mă sufoc. M-au scos afară înjurându-mă şi lovindu-mă. M-au băgat într-o celulă mică, încât nu puteai să stai decât în picioare, unde era un bec electric de mare voltaj care te orbea, umezeală, murdărie şi miros de urină. Acolo am fost ţinut, cred, patru zile, cu o bucată de pâine. Când m-au scos eram năucit de oboseală. M-au dus pe nişte trepţi în sus şi m-au pus într-o cameră, au încuiat uşa după ce mi-au luat şiretele de la bocanci şi cureaua. După un timp au venit trei indivizi cu bastoane de cauciuc. Pe unul îl ştiam că este Ionescu Brăila din Făgăraş. În această cameră erau două birouri faţă în faţă. Brăila în faţa mea. A scos o foaie de hârtie şi mi-a dat-o de am citit-o. Erau douăsprezece puncte la care mi-a spus să răspund afirmativ. Douăsprezece capete de acuzare. După ce le-am citit, mi-am dat seama că răspunzând aşa era o condamnare grea şi sigură. Am spus că nu răspund la asemenea acuzaţii mincinoase. M-a lovit cu bastonul peste cap şi pe urmă pe unde apuca. Dădea cu toată forţa. Nu am vrut să recunosc nimic şi din nou începea bătaia. (…) Aşa au ţinut-o, cred, vreo două săptămâni.
Aceste bestii vroiau să recunoaştem că am organizat mişcare legionară şi ajutorul legionar din jurul Făgăraşului şi la Rupea. Eu nu am fost la Rupea niciodată şi nu voiam să-mi pun ştreangul de gât. Bătaia şi înfometarea erau argumentele lor. Apare la un moment dat şeful Securităţii, Tomescu, care mi-a zis că dacă nu recunosc, „schimbăm foaia”. Şi cu adevărat, au schimbat-o. A doua zi mi-au legat mâinile cu o împletitură de lână şi m-au pus „la fus”. Printre coate au băgat un drug de fier şi e sub genunchi şi m-au făcut ca un vârtej, cu tălpile goale şi fundul gol. Loveau pe tălpi, pe fund şi peste testicule. După ce am fost aproape leşinat, m-au aruncat pe jos şi au turnat o găleată de apă peste capul meu şi m-am dezmeticit. Mi-au ordonat să scriu. Le-am arătat mâinile. Degetele erau aşa de umflate încât nu mai puteam ţine tocul în mâini şi i-am zis lui Brăila să scrie. Miroseau a băutură, căci toţi erau beţi. El citea, eu ziceam că nu semnez. Imediat curgeau bastoanele în cap. atunci mi-au spart timpanul la urechea dreaptă. Am asurzit imediat şi mă lua cu ameţeli. M-au dus în celulă, a doua zi din nou la anchetă, cu bastoane, „cu fusul”, cu tocmeală şi lovituri, din două în două zile. Cu mare greutate am răspuns la şase întrebări şi am semnat cu greu. Mi-au luat bocancii şi m-au dus într-o cameră la subsol, unde era un prici pe colţul căruia m-am aşezat, murdar şi plin de sânge. Acolo erau o sumedenie de oameni. (…)
Dintr-un colţ din fundul camerei am văzut că se ridică cineva îmbrăcat în reverendă albă şi a venit lângă mine. M-am mirat mult, că nu ştiam că şi Părintele Arsenie Boca este arestat şi în anchetă. Pe Părintele Arsenie l-am cunoscut de foarte mulţi ani şi eram prieteni. Această prietenie a durat până la moartea Părintelui. El nu m-a întrebat nimic, că ştia că eram contra comunismului. Pe Părintele Arsenie îl duceau la anchetă seara şi venea dimineaţa. M-a luat de pe marginea priciului şi mi-a făcut loc lângă el şi m-a spălat şi oblojit. Avea un moral foarte ridicat şi permanent un zâmbet de satisfacţie pe buze. O, Părinte Arsenie! Ai tămăduit rănile celui ce căzuse între tâlhari! Părintele Arsenie era acolo la Securitate un stâlp de lumină pentru sufletele chinuite şi disperate şi deznădăjduite de situaţia în care ţara întreagă era căzută pe mâini de bestii...
Am stat acolo până ce m-am refăcut, cred că două săptămâni, şi de acolo m-am dus la închisoarea din Braşov. Pe Părintele Arsenie l-am lăsat acolo. Târziu, după ce m-am eliberat, am auzit că l-au dus la Canal. L-am văzut peste câţiva ani când lucra la Schitul Maicilor în Bucureşti. I-am dus acolo material inoxidabil şi mi-a lucrat ferecătura de Evanghelie, care se poate vedea în biserica din Galaţi.”

(Pr. Ioan Comşa, în volumul Elena Manta – Galaţi-Făgăraş: loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti)

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011