Celula, maşinăria vieţii

,,Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte” Ps.138,14

O carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului. „Ce poate fi oare mai sfânt, spune Sf. Nicolae Cabasila, decât acest trup, de care Hristos S-a legat mai strâns chiar decât în orice unire trupească? De aceea, dacă ne vom da seama cu respect de minunata strălucire a trupului şi o vom avea pururi vie în faţa ochilor, vom ajunge să cinstim trupul şi să ni-l păstrăm cu vrednicie şi evlavie”.


O alcătuire minunată

Corpul uman se găseşte, pe scara mărimilor, la jumătatea drumului dintre atom şi stea. Mărimea sau micimea noastră spaţială, spunea Alexis Carrel, nu are nici o importanţă. Căci ceea ce e specific în noi înşine nu are dimensiuni fizice.
Părinţii creştini n-au încetat să aducă laudă lui Dumnezeu pentru alcătuirea minunată a trupului. Ei se minunau în faţa făpturii pentru mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, pentru frumuseţea feţei, pentru starea verticală şi altele.
Cunoaşterea alcătuirii şi funcţiilor organismului este un proces lung, istoric. În antichitate, medicii egipteni aveau unele date asupra alcătuirii corpului omenesc datorită experienţei căpătate în practica îmbălsămării. Textele unor papirusuri arată că existenţa vertebrelor, tendoanelor, muşchilor, nervilor, organelor toracice şi abdominale, creierului, meningelor şi lichidului cefalorahidian era cunoscută încă cu 1.500 de ani înainte de Hristos.
Aceste cunoştinţe le aveau şi vechii evrei, aşa se explică poate şi exuberanţa cu care proorocul David îl laudă pe Creatorul său: ,,Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului”(Ps.138,13-15).

Pionierii evoluţionismului se bazau pe simplitatea celulei

Cu timpul, anatomiştii au luat în vârful bisturiului fiecare colţ al trupului omenesc. Metoda principală de cunoaştere a anatomiei omului a fost şi a rămas disecţia. Dar studiul cu ochiul liber al corpului omenesc trebuia depăşit, deoarece elementele anatomice de bază, atât la om, cât şi la celelalte vieţuitoare, animale şi vegetale, sunt celule care, în cea mai mare parte, sunt invizibile cu ochiul liber. Primele structuri celulare au fost văzute abia după descoperirea microscopului, în secolul al XVII-lea. Prima structură celulară a fost pusă în evidenţă la plante în 1665, de R. Hooke, fizician englez.
Ernst Haeckel considera că celula umană, care putea fi văzută ca o pată neagră la microscopul acelor vremuri (sec. XIX), ar avea o structură foarte simplă. Într-unul din articolele sale, el se referea la celulă ca fiind „o simplă bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”. Teoria evoluţiei s-a bazat pe presupuneri asemănătoare acesteia. Pionierii teoriei evoluţiei, precum Haeckel, Darwin şi Huxley, credeau că viaţa are o formă foarte simplă şi că această formă simplă putea apare uşor de la sine, ca rezultat al hazardului.
Dar ei s-au înşelat. Într-un secol şi jumătate ce a trecut de la Darwin încoace, ştiinţa şi tehnologia au făcut salturi uriaşe. Oamenii de ştiinţă au descoperit structura celulei şi au observat cu surprindere că nu este simplă deloc, cum se credea înainte. S-a descoperit că celula are un sistem atât de complex, încât era de neimaginat în vremea lui Darwin.



O structură extraordinară

Un renumit biolog molecular, Michael Denton, face următoarea analogie pentru a descrie ce fel de structura are celula: „Pentru a înţelege realitatea vieţii aşa cum a fost ea înfăţişată de către biologia moleculară, ar trebui să mărim o celulă de o mie de milioane de ori, până când ar ajunge să aibă un diametru de 20 km şi să semene cu o imensă navă spaţială, ca să acopere un oraş ca Londra sau New York. Ceea ce am vedea atunci ar fi un obiect de o complexitate incomparabilă şi design adaptiv, ne-am trezi intr-o lume a tehnologiei de vârf şi a unei complexităţi uluitoare". Să încercăm puţin să dăm viaţă analogiei navei spaţiale a prof. Denton şi să observam îndeaproape complexitatea celulei.
Călătoria noastră începe cu nişte hormoni (substanţe care sunt transportate de sânge), care îşi caută pentru sine o celulă adecvată. Când hormonii se apropie de celulă, mai întâi caută o poartă care le-ar permite să intre. Uşile celulei sunt selective în modul lor de operare. Fiecare moleculă care se opreşte în dreptul uşii e verificată de aceasta, pentru a vedea dacă e benefică pentru celulă sau nu. Uşile se deschid numai pentru moleculele utile. Dacă un element nociv, precum un virus, încearcă să intre, situaţia se schimbă. Uşa celulei analizează materialul, află că e dăunător şi îl respinge.
Când pătrundem în celulă, descoperim o uimitoare tehnologie şi complexitate. Când hormonii trec de uşă sunt trecuţi imediat sub controlul unor proteine speciale, care îndeplinesc funcţiile celulei. Aceste molecule sunt numite enzime. Dacă e necesar, enzimele pun imediat noii hormoni în folosinţă; dacă nu e nevoie de ei în acel moment, sunt plasaţi într-un compartiment de depozitare al celulei, care se numeşte aparatul Golgi.
Unele molecule, precum insulina – care poarta molecule de zahăr – sunt prea mari pentru a putea trece prin uşile celulei. Celula are un sistem special proiectat pentru astfel de molecule mari, care sunt foarte folositoare. Odată intrată înăuntru, enzimele-transportor preiau cu grijă moleculele de zahăr de pe insulină. Enzimele transportă aceste molecule de zahăr către mitocondrii, care reprezintă generatoarele de energie ale celulei. Datoria mitocondriilor este de a „sparge” moleculele primite, care conţin energie, şi de a le procesa astfel încât să poată fi folosite de celulă. Produse în urma unor reacţii complexe ce au loc în mitocondrii, pachetele de energie (ATP) sunt transferate compartimentelor vecine din celulă, prin nişte canale speciale denumite reticulum endoplasmatic care servesc transportului intracelular.
Nucleul, care seamănă cu un imens centru de prelucrare informaţională, este „creierul” complexului sistem al celulei. Înăuntrul nucleului găsim cromozomii, fiecare dintre ei fiind o imensă bază de date. Cromozomii sunt alcătuiţi din lanţuri împletite de ADN. Planurile detaliate ale tuturor sistemelor din celulă sunt codificate în aceste lanţuri de ADN. Un lanţ de ADN are o structură elicoidală, formată cu ajutorul a 4 molecule diferite. Aceste 4 molecule sunt de fapt un alfabet cu patru litere. Graţie acestui alfabet, o mare cantitate de informaţie, care ar umple sute de volume ale unei enciclopedii, este codată într-o moleculă de ADN. Acest sistem de codificare include planurile detaliate de producţie a mii de enzime şi de proteine diferite, folosite în procesele celulare. Producerea propriu-zisă a proteinelor are loc în altă parte a celulei. Această structura, care s-ar putea numi şi fabrica celulei, este ribozomul. Proiectele tuturor moleculelor organice, care vor fi structurate în celulă, sunt înscrise până la cele mai mici detalii în macromolecula de ADN.


Toate aceste extraordinare procese au loc nu undeva departe, ci chiar în propriul nostru trup. Procesele pe care le-am simplificat aici sunt de fapt mult mai complicate şi sunt repetate în continuu în fiecare din cele o sută de trilioane de celule ale trupului nostru.
Celula, care în trecut a fost considerată de către cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Acest sistem magnific cu siguranţă n-ar fi putut apărea prin hazard, aşa cum susţine teoria evoluţiei. Când toate aceste detalii ale biologiei celulei au fost descoperite şi înţelese, teoria evoluţiei a suferit o mare lovitură. Astăzi, mulţi dintre cei mai distinşi oameni de ştiinţă ai lumii recunosc că viaţa întruchipată în celula vie nu poate fi produsul întâmplării.

Mărturii ale oamenilor de ştiinţă

„Puse alături de nivelul de ingeniozitate şi complexitate descoperit în maşinile moleculare ale vieţii, chiar şi cele mai avansate tehnologii ale noastre din sec. XX par rudimentare” spunea biologul molecular Dr. Michael Denton. Iar faimosul luptător pentru darwinism şi ateism, Prof. Richard Dawkins, afirma: „Am văzut că lucrurile vii sunt prea improbabile şi prea frumos “designate” ca să îşi înceapă existenţa din întâmplare”.
„O, Tată al Luminii, exclama astronomul Kepler, Tu, ce prin lumina firii aprinzi la noi aspiraţia după lumina Graţiei Tale, pentru ca să ne duci la lumina măririi, iată cum îţi mulţumesc eu Ţie, Făcătorul şi Stăpânul meu, că Tu m-ai desfătat prin creaţiunea Ta, căci mult m-a fermecat opera mâinilor Tale”. Chimistul R. Boile spune: „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii fără a vedea degetul lui Dumnezeu”; iar Francis Bacon afirmă categoric: „Ştiinţa multă apropie pe om de Dumnezeu, iar ştiinţa puţină îl îndepărtează”.
În acest sens savantul român Nicolae C. Paulescu spunea: „Sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului, spunea, ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” şi „Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dumnezeu este.”

Pr. Alexandru Stanciu

Există Dumnezeu

Constantin Ioanid

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuşi frământat.
Ci ne-a zidit o Forţă creatoare,
o-nţelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne'nduplecat.
Ci noi avem un duh şi-o libertate
Şi-o inimă ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simţit în veci de veci ţărâna
Surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simţământ fântâna.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni şi semne ne'ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă
să stea în faţa Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veşnic însorită,
nu-i viaţa totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr S-a revelat.
Iisus e-n noi, lumină şi iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Bucuria tăcerii şi a singurătăţii: Copiii au nevoie şi de linişte

Se pare că uneori ignorăm această nevoie a copiilor noştri: televizorul funcţionează non-stop, telefoanele sună, diverse aparate electrocasnice contribuie şi ele la "orchestră", muzica din autobuz/maşina personală/CD player etc. acaparează atenţia ascultătorului, agitaţia din grădiniţă/ şcoală e deloc de neglijat; creierul copilului procesează zgomote şi stimuli auditivi în fiecare minut.

Liniştea încurajează creativitatea şi auto-cunoaşterea
Voi menţiona doar în treacăt ceea ce mulţi părinţi cunosc deja: mass-media transmite o imagine complet falsă a fericirii, conform căreia satisfacerea dorinţelor materiale (cât mai multe!) şi aspectul fizic, "fotomodelic" şi cât mai "strălucitor", reprezintă sensul existenţei noastre. Un copil care priveşte mult la TV va investi şi mai mult timp şi energie în obţinerea ultimei jucării de pe piaţă, ciocolăţele sau joc pe calculator. Când le primeşte va fi foarte încântat, dar această emoţie piere repede şi curând va trece la următoarea "nevoie". Copiii mai puţin expuşi mass-mediei preferă în schimb să se joace cu câteva cuburi de lemn şi pluşuri; jocurile de rol, cărţile, poveştile, sportul sau ieşirile în natură şi activităţile cu întreaga familie sunt preferatele lor, astfel de copii dând dovada unei capacităţi de concentrare şi a unei răbdări pe care puţini din copiii suprasaturaţi de mass-media o au. Poate credeţi că unui copil nu-i place liniştea şi se plictiseşte, însă liniştea încurajează foarte mult creativitatea şi cunoaşterea de sine.

Paşi practici
Câţiva paşi practici pentru a-l ajuta pe copil să descopere bucuria tăcerii şi a singurătăţii :

• • uşuraţi tranziţia de la prea mult zgomot (TV, radio, calculator etc.) la linişte, folosindu-vă de muzica relaxantă
• • limitaţi timpul petrecut în faţa "cutiei negre" sau scăpaţi de ea (!)
• • renunţarea la dulciurile rafinate, băuturi cofeinizate, aditivi alimentari este nu numai utilă, ci şi absolut necesară
• • oferiţi-i MULTĂ mişcare în aer liber
• • lăsaţi copilul să vadă că dumneavoastră înşivă aveţi nevoie de singurătate şi linişte pentru rugăciune, lectură, introspecţie (exemplul convinge!)
• • petreceţi timp împreună relaxându-vă în natură
• • reduceţi din activităţile opţionale (cursuri de dans, gimnastică, limbi străine, pictură etc.); încercând câte o activitate odată aveţi ocazia să descoperiţi adevărata înclinaţie a copilului spre un anume domeniu
• • încercaţi jocul tăcerii - programaţi un cronometru şi vedeţi dacă puteţi păstra liniştea timp de 5-10 minute (potrivit în special la începutul unui joc de puzzle, a unei activităţi de lucru manual etc.); veţi constata cu plăcere că toţi participanţii se bucură şi se concentrează mult mai bine

Traducere şi adaptare de Iulia Cosma,
după Susan Dermond, „Calm and Compassionate Children”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Căsuţa copiilor: Cina cea de Taină

Ştiind că se va despărţi de cei pe care i-a ales şi care I-au urmat trei ani pe drumuri prăfuite, Domnul Hristos a dorit să le arate apostolilor Săi că va rămâne întotdeauna cu ei şi cu toţi cei care cred în El. Nu Îl vor mai vedea plimbându-Se împreună cu ei, dar se vor bucura în alt fel de El. El va intra şi va trăi în ucenicii Lui într-un fel care nu se vede, dar este simţit în viaţa lor. Va rămâne mereu împreună cu ei prin Sfânta Împărtăşanie.
Pentru prima dată a vorbit Domnul Hristos despre aceasta în Joia din Săptămâna Patimilor, la Cina cea de Taină. Este vorba de o cină specială, la care Domnul Hristos i-a chemat pe ucenicii Săi cu puţin timp înainte de arestarea Sa din grădina Ghetsimani.
După ce apostolii au mâncat, Domnul Hristos a luat o bucăţică de pâine, a binecuvântat-o şi apoi le-a dat-o, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Apoi a luat un pahar cu vin şi, după ce l-a binecuvântat, l-a dat apostolilor ca să bea, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Chiar dacă apostolii au văzut pâine şi vin, în mod tainic ei au mâncat, aşa cum le-a spus Domnul, Trupul şi Sângele Său, spre iertarea păcatelor. Cina aceasta specială se numeşte Cina cea de Taină, pentru că Mântuitorul a săvârşit în cadrul ei Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

Cuvintele Domnului de la Cina cea de Taină le auzim la fiecare Sfântă Liturghie, aşa după cum a poruncit Domnul Hristos, când a zis: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”. El doreşte să fie mereu cu noi şi acest lucru este posibil prin Sfânta Împărtăşanie.
Dar şi noi dorim acelaşi lucru. De aceea, duminica ducem în dar lui Dumnezeu, la biserică, vin şi o pâine specială, numită prescură. Prin rugăciunile de la Sfânta Liturghie, pâinea şi vinul se sfinţesc şi devin Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Când ne împărtăşim simţim gust de pâine şi vin, dar acolo nu mai este simplă pâine şi simplu vin, ci Trupul şi Sângele Domnului, adică chiar Dumnezeu, pe care Îl primim în noi.
Domnul se bucură de fiecare dată când ne împărtăşim, mai ales când ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie cu Spovedanie, cu post, rugăciune şi fapte bune. Se întristează, însă, când venim la El cu gânduri necurate, cum a venit Iuda. Miercuri, înainte cu o zi de cină, Iuda s-a întâlnit cu duşmanii Domnului şi s-a sfătuit cu ei cum să-L prindă pe Iisus. De aceea, Iuda s-a împărtăşit la cină cu sufletul murdar şi Domnul nu a mai putut rămâne cu el. Părintele duhovnic vă poate spune cum să vă pregătiţi mai bine pentru Sfânta Împărtăşanie în aşa fel încât să simţiţi, când vă împărtăşiţi, prezenţa Domnului în sufletul vostru.


Concurs
Dragi copii, vă invităm din nou la concurs. De data aceasta premiul cel mare este cartea
Povestea Sfântului Ierarh Nectarie, făcătorul de minuni.
Ce aveţi de făcut?
• Citiţi cu atenţie textul despre Cina cea de Taină de pe această pagină, dar şi din Sfânta Scriptură: Matei 26, 14-30 şi Luca 22, 1-23.
• Răspundeţi apoi la întrebările de mai jos, completând spaţiile cu literele care lipsesc şi încercuind apoi în careu cuvintele respective.
• Completaţi talonul pe verso cu datele voastre, decupaţi-l şi trimiteţi-l pe adresa Protopopiatului Făgăraş (Str. A. Mureşanu, nr. 2, 505200, Făgăraş), cu specificaţia „Pentru concurs”, până în 6 mai 2011.
Câştigătorul va fi desemnat în data de 6 mai, prin tragere la sorţi dintre răspunsurile corecte.




Câştigătorii ediţiei trecute
Pentru că răspunsurile voastre de la ediţia trecută a concursului au fost numeroase, ne-am gândit să suplimentăm premiile. Aşa că, pe lângă câştigătoarea cărţii Mica Biblie, au fost traşi la sorţi încă 2 câştigători care au primit premii speciale. Vă invităm să îi cunoaşteţi şi voi pe cei care s-au bucurat de cărţile primite.

Lavinia Raisa Broş – este în clasa a IV-a la Şc.Gen. nr.2 din Făgăraş şi îi place foarte mult să facă sport, să citească, să scrie şi să deseneze.

Cristian Căruntu – este în clasa a VI-a la Şc. Gen. din Şinca Nouă, îi place să meargă la biserică şi să participe la concursuri.

Nicoleta Vodă – este în clasa a III-a la Şc. Gen. Din Ucea de Jos, îi place să petreacă timpul în aer liber, observând natura, şi să participe sâmbăta la lecţiile biblice de la biserică.

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Deniile. Privegheri aducătoare de lumină

În cursul anului bisericesc întâlnim rânduieli deosebite, prin care ne îmbogăţim cu darurile Duhului Sfânt care se pogoară peste noi atunci când participăm cu atenţie şi iubire la slujbele Bisericii. Dacă în numărul trecut am vorbit despre Utrenie, iată că de această dată vom vedea ce sunt Deniile, când se fac şi care este folosul pe care îl dobândim.



Deniile sunt câteva dintre utreniile unor zile din cursul anului bisericesc, oficiate de regulă seara. Numele de „denie” vine de la slavonescul „vdenie”, care înseamnă slujbă nocturnă. Întâlnim denii în săptămâna a cincea din Postul Mare (miercurea şi vinerea) şi în Săptămâna Patimilor.

Săptămâna a 5-a din Post
Denia din miercurea săptămânii a cincea este practic slujba de joi dimineaţa, la care se citeşte tot Canonul Sfântului Andrei Criteanul, canon care s-a citit şi în prima săptămână a Postului, dar împărţit atunci în patru părţi, rânduite de luni până joi. Vinerea din aceeaşi săptămână este rânduit a se citi Acatistul Bunei Vestiri, întâlnind în cadrul slujbei şi aspecte din praznicul din 25 martie.

Săptămâna Patimilor
Deniile se oficiază şi în Săptămâna Patimilor, începând cu Duminica Floriilor şi terminând în Vinerea Mare. Ele sunt bogate în sensuri duhovniceşti şi ne cheamă la o implicare personală, prin trăirea evenimentelor acestei Săptămâni. Auzim citindu-se la strană sau de către preot întâmplări ce s-au petrecut în istorie pentru mântuirea sufletelor noastre, atât în perioada Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului Testament. Toate acestea scot în evidenţă recunoaşterea păcatelor săvârşite şi pocăinţa, care ar trebui să fie prezente în sufletul nostru ca un impuls pentru îndreptare.
În cadrul Deniilor din Săptămâna Mare întâlnim troparul Miezonopticii „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”, precum şi cântarea: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”, care exprimă dorinţa de pocăinţă şi iertare, priveghere şi aşteptarea bucuriei Învierii şi a întâlnirii cu Hristos.

Pas cu pas împreună cu Domnul, spre Înviere
În fiecare zi din Săptămâna Patimilor, Biserica ne pune în faţa ochilor inimii subiecte de meditaţie, în funcţie de ce s-a întâmplat în aceste zile. Despre ele auzim seara, la Denii.

Luni (la Denia de duminică seara) auzim despre Iosif, fiul lui Iacov, vândut de fraţii săi. Prin istoria vieţii lui, Iosif este un preînchipuitor al lui Hristos, vândut şi răstignit de conaţionalii săi. Tot luni medităm şi la smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod.

Marţi se face pomenirea celor 10 fecioare şi a pildei talanţilor. Ne reamintim astfel datoria grijii permanente pentru suflet, pentru că nu ştim când vom muri. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită de grija de aproapele, iar candela fără ulei reprezintă realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalţi. Pilda talanţilor ne arată cât de importantă este înmulţirea darurilor noastre prin faptele cele bune puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.

Miercurea ne pune în faţă două exemple contradictorii: Iuda şi femeia cea păcătoasă. Pentru 30 de arginţi Iuda Îl vinde pe Hristos. Zi de adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi a văzut minunile şi dragostea cea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru fiecare suflet care Îl trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului. Este însă şi o zi de nădejde pentru tot sufletul care se pocăieşte. Cu lacrimile pocăinţei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sărutarea nădejdii, femeia cea păcătoasă se aşează la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, greşelile ei sunt multe, însă pocăinţa ei e mai mare decât păcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleşeşte ruşinea, credinţa ei îi aduce mângâierea iertării.

În Joia Mare avem Denia celor 12 Evanghelii, prin care retrăim împreună cu Domnul Hristos arestarea, judecarea, condamnarea, batjocorirea şi răstignirea Lui, moartea pe Cruce pentru mântuirea noastră; tot în această zi se face scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii de către preot, închipuind purtarea Crucii de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ne aducem aminte în această zi de patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului:
- spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie;
- Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Sf. Euharistie;
- rugăciunea din grădina Ghetsimani, înainte de Patimi, în care accentul cade pe iubire – ca fundament al creştinismului, pe unitatea celor care cred în numele lui Hristos;
- şi vinderea Domnului, care marchează începutul Patimilor.

Vinerea Mare este cea mai dureroasă zi din istoria creştinismului, ziua Patimilor. Hristos este judecat şi condamnat pe nedrept la moarte. Spre Golgota, purtând crucea singur, batjocorit, părăsit de toţi, Dumnezeu ne arată în ce stare de răutate ne aflăm. Pironit pe cruce, Hristos aşteaptă şi astăzi, cu braţele larg deschise de Iubire, pe tot omul care poate spune, cu smerenie şi pocăinţă, ca tâlharul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. Întreaga natură participă la Patimile Domnului: cerul se întunecă, soarele îşi ascunde faţa, ca şi cum nu poate suferi să-L vadă pe Dumnezeu răstignit, iar pământul se cutremură din temelii. Maica Domnului priveşte cu durere către Fiul ei, răpus de răutatea şi păcatele oamenilor, care nu încetează să Îl ocărască până în ultima clipă. Dar smerenia şi iubirea Lui sunt fără sfârşit: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac."
În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, căci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Credincioşii pătrunşi de dragostea pentru Hristos şi de suferinţa Lui ţin post negru. Spre seară se strâng în jurul epitafului aşezat pe masă în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului, şi dau glas tânguirii îngropării, cântând Prohodul. Denia din Vinerea Mare este de fapt slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos.

Sâmbătă este o zi de linişte: „Să tacă tot trupul omenesc şi nimic pământesc întru sine să nu gândească…“, ne spune Heruvicul acestei zile. După ce au participat la Punerea Domnului în mormânt, creştinii care participă pas cu pas la Jertfa Domnului, plini de mirarea Iubirii până la moarte a lui Dumnezeu pentru om, aşteaptă noaptea. Noaptea Învierii, în care vom vedea mormântul gol, în care vom primi de la Hristos cel Înviat puterea de a ne înnoi viaţa, de a ne umple de bunătate şi iubire
Prin participarea la Denii noi Îl însoţim pe Mântuitorul Hristos de-a lungul drumului Său spre Răstignire. Prezenţa noastră este o mică jertfă comparativ cu a Lui, fiind o minimă dovadă de iubire, mulţumire şi recunoştinţă. Aceste rânduieli speciale şi pline de binecuvântare ne pregătesc sufletul pentru marea noapte a Învierii Domnului, în care ne simţim mai aproape unii de alţii prin prezenţa lui Hristos Înviat în mijlocul nostru.

Pr. Gheorghe Dan

„Deniile sunt slujbe de dimineaţă (utrenie) care se săvârşesc în seara zilei precedente ca o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii şi a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă şi lumină de priveghere.” „Ele conţin multă lumină şi multă hrană duhovnicească pentru urcuşul interior al sufletului spre marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.” „Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt un urcuş abrupt şi intens spre Înviere; ele sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.”

Fragmente din prefaţa alcătuită de PF Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
la volumul „Deniile din Postul Mare”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Pe drumul Intrării în Ierusalim. Floriile, deschiderea porţilor inimii

În toată viaţa pământească a Mântuitorului nu a fost atâta slavă câtă a fost în ziua când a intrat în Ierusalim. Când ne aducem aminte de Mântuitorul, când aflam ceva despre Mântuitorul, noi, de fapt, Îl însoţim pe drumul Lui. Şi acum Îl însoţim pe drumul Ierusalimului, pe acest ultim drum.



Când eşti orb nu poţi să vezi adevărul
Iubiţii mei, această intrare în Ierusalim este – aşa cum spuneam – o intrare plină de slavă, şi este şi momentul în care Ierusalimul, cetatea sfântă şi centrul religios şi politic al poporului evreu, recunoaşte pe Domnul Hristos ca fiind Mesia. În legătură cu intrarea Domnului în Ierusalim, de Florii, este momentul să remarcăm un lucru: anume acela că Domnul nu respinge osanalele pe care le aduce poporul şi pe care i le aduc copiii şi ucenicii. Nu le respinge, pentru că aceasta era realitatea, era adevărul însuşi! Se împlineau acum, iubiţii mei, aşteptările atâtor generaţii. Se împlinea proorocia lui Zaharia, care, iată, spunea aşa: "Nu te teme, fiica Sionului. Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei".
Însă fariseii, cunoscători ai Legii, şi saducheii, cărturarii, duşmanii Domnului, stăruind în orbirea lor, nu înţelegeau nimic. Când eşti orb, deşi ai ochi, nu poţi să vezi adevărul. Aceasta pentru că ei nu voiau să vadă adevărul. Astfel încât îi cereau Mântuitorului: "Învăţătorule, nu vezi ce strigă aceştia? Ceartă-i pe ucenicii Tăi, pentru că săvârşesc o blasfemie, se adresează Ţie că unui împărat!". Dar atunci Domnul, văzând această împietrire a inimii lor, le spuse: "Dacă ei vor tăcea, pietrele vor vorbi în locul lor." Desigur, iubiţii mei, ştiţi ce vrea să le spună Domnul cu aceasta. Domnul vrea să spună că dacă nu dai slavă lui Dumnezeu eşti mai prejos decât o piatră. Cine nu dă slavă lui Dumnezeu, cine nu recunoaşte că există Dumnezeu ca Făcător şi Proniator al lumii şi-al universului şi nu-i dă slavă, e mai prejos decât o piatră, pentru că, iată, pietrele pot să dea slavă lui Dumnezeu, şi toată firea ştiţi foarte bine că dă slavă lui Dumnezeu!
Era un fel de declaraţie de război, dacă vreţi, împotriva acestor farisei, pe care mai târziu, în zilele următoare, îi va ataca direct: "Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că sunteţi ca nişte morminte văruite pe dinafară, dar pe dinăuntru pline de putreziciune!". Prin aceasta Mântuitorul demasca răul, lua atitudine împotriva răului, fără a confundă însă pe om cu răul. Şi, prin Sfânta Evanghelie, ne dă şi nouă de înţeles că avem această datorie să arătăm răul, să ne lepădăm de el şi să îl arătăm oamenilor, să deschidem ochii oamenilor, că să vadă răul.

Să-L primim şi să-L păstrăm
Am venit aici, la slujba aceasta, Să-L întâmpinăm pe Domnul, şi e bine să ne gândim că această sărbătoare înseamnă pentru noi deschiderea porţilor inimilor noastre. Cetatea inimii noastre trebuie să-L primească pe Domnul nostru Iisus Hristos că să-i fie Împărat. Cum Îl primim pe Domnul? Îl primim împărtăşindu-ne cu el, iubiţii mei! Noi Îi gătim calea curăţindu-ne prin Mărturisire. Noi trebuie să-L întâmpinăm cu stâlpari (ramuri) din acestea verzi, dar şi cu stâlpările virtuţilor. Aceasta întrucât şi dobândirea virtuţilor de către creştini este un mod de a slăvi intrarea Domnului în Ierusalim, nu doar prin simpla rememorare a ceea ce s-a întâmplat atunci. Chiar şi acum, aici, Domnul intră în Ierusalimul inimii noastre. Pentru noi, ca şi pentru toţi creştinii la un loc, ori pentru fiecare în parte, semnificaţia sărbătorii Floriilor este aceasta: de a-L primi pe Domnul, de a-I deschide porţile cetăţii sufletului nostru, ale inimilor noastre, de a-L primi cu stâlpările virtuţilor, de a-I găti calea, pentru ca El să poată intra nestingherit în acest Ierusalim al inimii noastre.

Nestatornicia omului
Dar să nu uităm un lucru, iubiţii mei! Niciodată să nu uităm, când e vorba de Sfânta Scriptură, ori de modul în care Sfânta Scriptura se reflectă în viaţa noastră. Pentru că Sfânta Scriptură nu a fost dată numai pentru contemporanii Domnului Hristos, a fost dată pentru toate veacurile. Ea este actuală şi astăzi şi va fi până la sfârşitul veacurilor. Sf. Scriptură se adresează fiecăruia, ni se adresează şi nouă. Să nu uităm că acelaşi popor care înălţase osanale Domnului Hristos şi-L primise ca pe un împărat, peste câteva zile strigă, incitat de farisei şi de cărturari: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!". Acelaşi popor care-L slăvise, L-a scos afară din Ierusalim pe Mântuitorul, spânzurându-L pe lemnul Crucii. A fost unul şi acelaşi popor, iubiţii mei! Cum de este posibil ca unul şi acelaşi popor să fi aruncat la gunoi o credinţă la care a ţinut mai înainte şi pe care a mărturisit-o? E cutremurător lucrul acesta, iubiţii mei!
Cum de au uitat iudeii atât de repede de binefacerile Domnului? E cutremurător lucru să constatăm ce registru întins de pasiuni şi ce mobilitate poate să încerce sufletul omenesc. Dar tocmai pentru că sufletul omenesc se vădeşte a fi uneori atât de slab şi de nestatornic, este bine să conştientizăm acesta stare de slăbiciune şi să n-o pierdem din vedere, iubiţii mei! Mai cu seamă nouă, celor de astăzi, nu ne este îngăduit să uităm cât suntem de nestatornici, de slăbi şi fragili uneori. Ia să ne gândim: dacă Hristos ar veni acum, aşa cum Dostoievski imaginase venirea Lui în legenda Marelui Inchizitor, cum ne-ar găsi pe noi acum? Ne-ar găsi în stare să-L primim? Nu cumva S-ar întrista de ceea ce ar constata? Pentru că, iubiţii mei, prin nemărturisirea noastră, prin nemărturisirea lui Hristos, prin ura noastră, prin păcatele noastre, de fapt noi Îl alungăm din cetatea noastră şi Îl răstignim din nou. Dar să nu fie aşa! Să nu avem două feţe, ca poporul din Ierusalim. Noi zicem când ne împărtăşim: "nici sărutare Îţi voi da ca Iuda". Să-L primim, iubiţii mei, pe Hristos, dar nu numai să-L primim, să-L şi păstrăm, să ne fie El şi numai El de-a pururea Împărat, şi tot de-a pururea să-I cântăm: "Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!". Amin!

Fragmente din cuvântul la Florii ţinut de
Pr. Constantin Voicescu
(19 aprilie 1992)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011