„Părăsiţi păcatul şi veţi avea bucurie, părăsiţi păcatul şi veţi avea sănătate.”

Interviu cu Părintele Matei Bilauca, stareţul Schitului „Naşterea Maicii Domnului” de la Şinca Veche

Pentru că se apropie 9 noiembrie, data la care îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, am pregătit în acest număr pentru dumneavoastră un articol despre viaţa acestui sfânt, pe care îl găsiţi la pagina 6, şi un interviu cu Părintele Matei, stareţul schitului de la Şinca Veche, unde se află o părticică din sfintele sale moaşte şi unde, de la venirea acestora, minunile şi vindecările nu au întârziat să apară.

Părinte stareţ, se apropie hramul paraclisului schitului de la Şinca Veche. Sfântul Nectarie este din ce în ce mai cunoscut şi la noi, însă există şi foarte mulţi oameni care nu au auzit încă de el. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre viaţa lui.
Sf. Nectarie, pe numele de botez Anastasie, s-a născut într-o familie săracă, aşa încât a trebuit încă de copil să plece de acasă pentru a câştiga cele necesare traiului atât pentru el cât şi pentru familie; aşa ajunge să se angajeze într-o băcănie. Când pregătea cumpărăturile celor care veneau să cumpere de la magazin le introducea printre produsele cumpărate şi un bileţel cu câte un cuvânt duhovnicesc. Încă din copilărie citea cărţi duhovniceşti, mai cu seamă din Scriptură, dar şi din Sfinţii Părinţi, şi aşa s-a gândit să facă ceva mai mult decât munca pentru cele materiale.
De aici putem vedea sufletul mare al Sfântului Nectarie, dragostea pe care o avea, şi despre care putem deduce că a primit-o de la părinţii lui, pentru că gândul acesta de a împărţi şi altora cuvinte duhovniceşti i-au venit când era încă un copil…
Aşa, muncind cu gândul de a-şi ajuta familia, a ajuns la un moment dat că n-a putut nici măcar să îşi cumpere o pereche de pantaloni, nişte hăinuţe, care erau necesare, pentru că cele cu care plecase de acasă se învechiseră, se rupseseră, şi era foarte necăjit. Aşa, cu credinţa pe care o avea, a ajuns să îi scrie Domnului Hristos o scrisoare, în care Îl ruga să îi trimită nişte hăinuţe.
S-a dus la poştă, cum am spune noi astăzi, şi cel care se ocupa cu expedierea scrisorilor, din curiozitate, pentru că nu avea în ziua aceea timbru, s-a uitat pe plic pentru a vedea destinatarul, şi a văzut că scrie: „Către Domnul Hristos”. Aşa a ajuns să deschidă scrisoarea, să vadă ce cuprinde şi a aflat de rugămintea şi mâhnirea, problemele pe care le avea micuţul Anastasie. I-a dat Dumnezeu în gând să îi cumpere toate cele necesare şi să i le trimită ca din partea lui Dumnezeu.
Bineînţeles că şi Sfântul Nectarie a primit cele pe care i le-a adus negustorul Temistocle, poştaşul, ca din partea lui Dumnezeu, şi mulţi ani a crezut că Domnul Hristos i le-a trimis. Şi de fapt chiar El i le-a şi trimis, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni. Noi, oamenii, suntem mâinile lui Dumnezeu, uneltele prin care Dumnezeu lucrează.
Cred că Sfântul, ajungând mai apoi la o măsură înaltă în duhovnicie, sigur a avut convingerea că pronia dumnezeiască le-a rânduit pe toate: şi să fie sărac, ca să ceară, şi să fie omul prin care Dumnezeu să lucreze, şi pentru înaintarea lui, dar şi pentru noi, care aflăm astăzi despre acest lucru minunat. Poate că azi pare un lucru neînsemnat. Pentru cei care au calculatoare, sau telefon mobil de la vârste foarte mici, cum se întâmplă azi, poate lor li se pare curios şi neînsemnat, neştiind ce înseamnă să nu ai un al doilea schimb de haine.

Mă gândeam şi eu la această paralelă între Sfântul Nectarie ca şi copil şi copii de astăzi care, în cel mai bun caz, îi scriu lui Moş Crăciun, dar cui i-ar trece prin minte să îi scrie lui Dumnezeu?
Da, pentru că există un fenomen de îndepărtare a omului de cele spirituale, care nu se întâmplă numai la Crăciun... Gândiţi-vă că la Paşti oamenii nu se gândesc la Învierea Domnului şi la învierea noastră, ci la iepuraş. De Paşti la iepuraş, de Crăciun la Moş Crăciun, şi mai nou la crăciuniţe… Pentru că diavolul caută să ne îndepărteze de la calea mântuirii noastre şi porneşte de la gând, vrea să nu ne mai gândim la Dumnezeu, ci mintea noastră să fie preocupată de altceva.
Pe vremea Sfântului Nectarie erau alte posibilităţi, existau mult mai mulţi copii necăjiţi. Desigur că există şi în zilele noastre copii care sunt în aceeaşi situaţie în care era Sfântul, şi eu cred că el le poartă de grijă tuturor copiilor necăjiţi. De curând a venit o doamnă din Braşov, cu dureri mari de coloană, şi mi-a povestit că l-a visat într-o seară pe Sf. Nectarie, care a mângâiat-o, i-a dat nădejde, i-a zis că o să o ajute în necazurile pe care le are, dar să vină la biserica închinată lui de aici, de la schit, să ia untdelemn de la candela sfântului şi să se ungă pe coloană. I-a dat şi un bănuţ de aur zicându-i: „Ia, ca să ai de unde să dai la copiii săraci!” Aşa încât mă gândesc că Sfântul poartă de grijă, şi mai cu seamă copiilor săraci. Femeia a luat bănuţul şi l-a pus în buzunar, unde a mai găsit unul identic, aşa încât putem spune că darul s-a înmulţit.
Ar fi bine să se ştie lucrurile acestea, pentru că lumea ar trebui nu doar să îl cunoască pe Sfântul Nectarie, ci şi să se roage lui.

Prima denumire care îl însoţeşte în general pe Sfântul Nectarie atunci când oamenii aud pentru prima dată despre el este: „vindecătorul de cancer”. Este într-adevăr „specializat”, ca să zic aşa, în această boală?
Cred că această boală, cancerul, a fost numită boala secolului pe bună dreptate. Am observat că oamenii în general, când au o mică problemă de sănătate, imediat gândul se duce la cancer. Oamenii sunt speriaţi. Am înţeles că sunt mai mulţi bolnavi de inimă decât de cancer, dar oamenii nu se gândesc atât de mult cu frică la boala de inimă, aşa cum se gândesc la cancer. De când sunt aici şi îl avem pe Sfântul Nectarie am întâlnit mulţi oameni care au cancer. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este că în spatele acestei boli este o rânduială. Oamenii de cele mai multe ori au impresia că alţii sunt vinovaţi pentru ceea ce li se întâmplă, însă în fond fiecare trăim consecinţele vieţii noastre. Am întâlnit un caz, un tânăr bolnav de cancer. Era într-o situaţie nebinecuvântată de Dumnezeu, ca să zic aşa, pentru că trăia în păcat. Totuşi, Sfântul i-a întins o mână de ajutor, în sensul că s-a vindecat de tumoare. Totul era bine, cu mulţumiri din partea familiei, numai că după puţină vreme s-a îmbolnăvit din nou. Ceea ce era doar o mică tumoare a dus în câteva zile la moarte. Vedem deci că Sfântul Nectarie, şi toţi sfinţii de fapt, ne ajută; nu ne cer nu ştiu câte acatiste, nu ştiu câte nevoinţe ascetice, să ne chinuim noi pentru a-i face să fie milostivi… Dumnezeu şi sfinţii Lui aşteaptă de la oameni o schimbare a vieţii lor, adică să părăsească păcatul.

De multe ori boala vine ca un semnal de alarmă, de îndemn spre îndreptare…
În general, boala vine de pe urma păcatului. Numai că oamenii aşa s-au obişnuit cu păcatul încât au impresia că este firesc. E firesc să fumezi, e firesc să bei, e firesc să nu fi cinstit în familie, să înjuri, să nu mergi duminica la biserică, e firesc să te judeci cu aproapele, cu fraţii mai cu seamă. Chiar am găsit de curând într-o carte că astăzi „aproapele” s-a schimbat în „departele”.
Problema este deci că sfinţii ne ajută de fiecare dată, însă din partea oamenilor nu există o dorinţă de a-şi schimba viaţa. Şi atunci aşa se întâmplă, Sfântul arată un semn că rugăciunile au fost primite şi că există vindecare, numai că dacă omul persistă şi rămâne în starea de păcat, care Îl îndepărtează pe Dumnezeu din viaţa lui, atunci boala se agravează. Este şi un cuvânt al Domnului Hristos, care spune în Evanghelie: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie şi mai rău.” Evanghelia nu este doar o carte din care citim şi ne minunăm, ci ea este viaţa noastră, şi ea se repetă zilnic. Aşa încât aş vrea ca oamenii să îl cunoască pe Sfântul Nectarie, pentru că, aşa ca şi ceilalţi sfinţi, este un dar de la Dumnezeu pentru noi, prin care El lucrează ca să ne aducă pe noi la fericire, la mântuire.

Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa Sfântului Nectarie?
Răbdarea. Pentru că în zilele noastre ne lipseşte foarte mult; ştim cuvântul din Scriptură, că „cine va răbda până la sfârşit se va mântui”, şi cu toate acestea nu avem răbdare. Sfântul a avut foarte multă răbdare, nu atât cu sine cât cu ceilalţi. Dacă citim viaţa lui vedem ce multe a avut de răbdat, câte pătimiri... Şi prin răbdarea aceasta a împlinit o poruncă a Domnului Hristos, care ni se cere şi nouă: „Să nu-ţi urăşti duşmanii!”. Îmi aduc aminte când am fost într-un an în Muntele Athos, şi am auzit la Mănăstirea Sf. Pavel că un călugăr de acolo, din câte am înţeles chiar egumenul mănăstirii, era foarte contrariat cum se poate ca un călugăr din lume, chiar episcop fiind, să fie canonizat atât de repede, în timp ce monahii din Muntele Athos fac atâtea nevoinţe, sunt rupţi de familie şi de lume, şi cu toate acestea ajung la sfinţenie atât de greu. Şi i s-a arătat Sfântul şi i-a zis: „Pentru nimic din ce am făcut nu m-a rânduit Dumnezeu în ceata sfinţilor, ci doar pentru faptul că nu mi-am urât duşmanii.” E foarte important lucrul acesta.

Şi ştim că a avut duşmani destui…
A avut duşmani cum zice Sfântul Ap Pavel: şi din interior şi din exterior, şi din cei care erau din Biserică, şi din cei care nu aveau treabă cu Biserica, a avut mulţi oameni invidioşi. Bineînţeles că Sfântul se ruga pentru ei, pentru că altfel nu ar fi avut cum să aibă această răbdare. Iar el nu se plângea nimănui, ci se ruga lui Dumnezeu pentru ca El să lumineze pe cei care îl vedeau altfel decât cum era. Mă gândesc la momentul când a ajuns să predice în biserică, şi oamenii au fost învăţaţi să-l huiduiască, să facă gălăgie, să se mişte, să umble, pentru ca să nu-l poată asculta lumea. Iar sfântul şi-a ţinut cuvântarea cu răbdare, a intrat în sfântul altar, şi povestesc preoţii care erau acolo că s-a aşezat în genunchi în faţa crucii, în spatele mesei, şi se ruga acolo… Şi cu vremea, rugăciunea aceasta a Sfântului la picioarele crucii a făcut ca poporul, prin cuvântarea pe care o ţinea, să îl considere un sfânt din cei de demult, care era comparat cu apostolii Domnului.
Asta m-a impresionat cel mai mult, răbdarea Sfântului.

Care credeţi că este mesajul Sfântului pentru oamenii de astăzi?
Să-şi schimbe viaţa. Părăsiţi păcatul şi veţi avea bucurie, părăsiţi păcatul şi veţi avea sănătate, părăsiţi păcatul şi-L veţi cunoaşte pe Dumnezeu. De câteva zile mi se învârte în minte un cuvânt al Sf. Antonie, şi anume că noi nu ajungem să Îl cunoaştem pe Dumnezeu din pricina a două lucruri: negrija şi lenea. Şi mă gândeam ce înseamnă să Îl cunoşti pe Dumnezeu. Şi dacă nu ajungi să Îl cunoşti înseamnă că nu ai grijă să Îl cunoşti şi că eşti leneş. Dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă a şti despre El din învăţăturile Bisericii, aceasta este la măsură catehumenului, cel care începe să înveţe despre Dumnezeu. A-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu în viaţa ta, cum zice Sf. Ap. Pavel, că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. În tot ceea ce faci în viaţa ta să te raportezi la Dumnezeu, să treci cumva prin mintea lui Dumnezeu, asta înseamnă să Îl cunoşti. Cred că asta a urmărit Sf. Nectarie prin toate predicile şi prin exemplul pe care l-a dat în viaţă; şi mai cu seamă acum, prin minunile care se fac prin sfintele sale moaşte, mesajul lui este acesta: să părăsească lumea păcatul, să se apropie de Dumnezeu ca să Îl cunoască pe Dumnezeu.
Noi suntem nişte slujitori ai lui Dumnezeu, şi mă gândeam că suntem nişte slujitori care nu ne cunoaştem Stăpânul. N-am putea spune că noi L-am cunoscut pe Dumnezeu. Ci pur şi simplu ştim despre Dumnezeu, îi slujim, şi chiar preoţi fiind, Îi slujim, dar nu am ajuns la măsura de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Şi cred că Sfântul asta vrea, iar ajutorul pe care îl dă tot pentru aceasta este, ca noi să ne vedem neputinţa noastră, nevrednicia noastră…

Să ne schimbăm viaţa…
Să ne schimbăm viaţa, să ajungem şi noi să Îl iubim pe Dumnezeu. Nu aşa, să spunem: iubire, iubire, dragoste; nu cuvântări sentimentaliste, ci viaţa noastră să fie iubire, cum zicea Părintele Arsenie Boca, că dacă va veni vremea să pui capul pe butuc, să poţi să îl pui pentru Hristos.

Ce îndemn aveţi pentru cititorii noştri?
Credincioşii care au evlavie pentru sfinţii noştri, din Biserica noastră Ortodoxă, să îşi procure o carte cu Sfântul Nectarie – viaţa, minunile şi acatistul sau paraclisul Sfântului. Să nu lipsească din casele lor aşa cum nu lipseşte Sfânta Scriptură. Şi asta nu spun doar aşa, ca să mai existe o carte în bibliotecile oamenilor, ci dintr-o convingere. Dumnezeu, prin pronia Lui, rânduieşte oameni care ajung la sfinţenie şi apoi sunt ajutor pentru noi. Prin cartea aceasta cumva, pe lângă icoana sfântului, îl aducem pe Sfântul în casa noastră. Este un îndemn de a părăsi păcatul, un îndemn de a ne schimba viaţa, un îndemn de a dori să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, un îndemn de a ajunge să ne sfinţim şi noi, pentru că avem poruncă de la Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, precum Tatăl Sfânt este”, „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt sfânt” sau „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl Cel din ceruri desăvârşit este”.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfântul Nectarie – ierarhul făcător de minuni

Acest sfânt s-a născut în nordul Greciei, în ţinutul Traciei, în localitatea Silivria, din părinţi săraci – Demos şi Vasiliki Kefalas, dar evlavioşi. La Botez a primit numele de Anastasie, a fost al cincilea din cei şase copii şi a fost educat creştineşte de către părinţii lui trupeşti. Când a împlinit 14 ani, familia lui a hotărât să îl trimită la Constantinopol să muncească şi să studieze.
Prima minune. Pentru că trebuia să ia un vapor ca să ajungă acolo, a mers în port şi l-a rugat pe un căpitan de vas să îl ducă până în capitala bizantină. Căpitanul l-a refuzat, deoarece nu avea bani să plătească întreaga călătorie. Însă în momentul în care a ordonat să fie pornite motoarele, vaporul nu s-a mişcat. Deşi au încercat să îl mişte prin toate metodele cunoscute, vaporul nu s-a mişcat până când căpitanul nu a îngăduit şi tânărului Anastasie să urce pe punte. O minune asemănătoare cu aceasta a mai avut loc şi într-o altă călătorie a sfântului, de data aceasta când o furtună ameninţa vieţile oamenilor. Sfântul a luat de la gât crucea pe care o purta de la bunica lui, s-a dus la marginea corăbiei, a lăsat-o în apă şi a strigat: „Linişte! Potoleşte-te!” Imediat vântul s-a oprit şi toţi călătorii de pe vas au fost salvaţi.

Vieţuirea la Constantinopol şi scrisoarea către Mântuitorul. După ce a sosit la Constantinopol, şi-a găsit o slujbă la un comerciant, dar salariul era foarte mic şi el trebuia să muncească foarte mult. Pentru că nu îşi putea cumpăra nici măcar cele de trebuinţă, s-a hotărât să îi scrie Mântuitorului tot necazul lui: „Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă, alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele niciun bănuţ... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că te necăjesc. Mă închin Ţie şi te iubesc eu, robul Tău, Anastasie”. Iar pe plic a scris ca destinatar: „Pentru Domnul Iisus Hristos din Ceruri”. S-a dus să pună scrisoarea la poştă, însă negustorul nu avea timbru în ziua aceea. Din curiozitate, s-a uitat la adresă a fost atât de mişcat, încât a deschis scrisoarea, a citit-o şi s-a hotărât să îi trimită copilului tot ceea ce avea nevoie. La puţin timp după această întâmplare, a reuşit să obţină un alt loc de muncă, la o şcoală a unei Biserici, unde învăţau copii din clasele mici şi a putut să îşi continue studiile.

Insula Hios: începutul vieţii monastice. La vârsta de 20 de ani, tânărul Anastasie părăseşte Constantinopolul şi ajunge în insula Hios, unde i-a fost repartizat un post de învăţător într-o şcoală locală. Aici a dorit din toată inima să îi ajute pe alţii: făcea ore suplimentare, se ruga zilnic pentru ca Dumnezeu să îi ajute pe elevii lui întru toate, dar, mai ales, pentru învăţarea adevărurilor credinţei ortodoxe. În aceşti ani, sfântul a început să iubească viaţa monahală. Pe insulă existau multe mănăstiri şi a hotărât să intre în mănăstirea Nea Moni (secolul XI), unde a fost primit. A fost tuns în monahism în 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toata viaţa. Părintele Pahomie, care i-a fost „prieten şi îndrumător în viaţa duhovnicească”, l-a încurajat să meargă la Atena şi să îşi continue studiile.

Atena – început de sfinţenie. După ce a reuşit să-şi finalizeze studiile liceale, a intrat la Facultatea de Teologie. A aprofundat scrierile Sfinţilor Părinţi care au fost luminaţi de Duhul Sfânt şi care au apărat credinţa ortodoxă de erezii. Tot în acest timp, a început să scrie cărţi duhovniceşti şi broşuri.

Mitropolit de Pentapole. După ce a terminat studiile teologice la Atena, în anul 1885, Sfântul a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica „Sfântul Nicolae” din capitala Egiptului. A devenit un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. Din păcate, unii dintre clericii acelui loc au devenit invidioşi din cauza dragostei şi aprecierii pe care credincioşii le aveau către ierarhul lor. Ei au început să răspândească zvonuri despre el, lucruri neadevărate, care l-au tulburat pe patriarh şi acesta l-a demis. Sfântul a suferit enorm că nu mai putea să slujească Bisericii şi oamenilor, dar a răbdat cu dragoste şi smerenie încercarea aceasta. Pentru a nu provoca tulburări şi amărăciune oamenilor, s-a întors în Grecia.

Autoexilat în capitala greacă. În 1891 s-a retras la Atena, sărac, defăimat de ai săi, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în Maica Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unui seminar. A reuşit să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii, cu scrierile Sfinţilor Părinţi, dar şi cu propriul model de vieţuire creştină. De asemenea, a făcut slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei. Practica neîncetat rugăciunea inimii, îndelunga răbdare, bucuria şi nu lua în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul lui.

Insula Eghina. A dorit ca la bătrâneţe să se retragă din lumea tulburată în care trăise până atunci şi, cu ajutorul mai multor credincioşi şi ucenici, a construit în insula Eghina o mănăstire de călugăriţe. Aici a rânduit o viaţă de obşte desăvârşită, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu l-a dăruit cu daruri bogate şi, încă din timpul vieţii, a ajutat prin rugăciuni, dragoste şi tămăduire pe mulţi bolnavi şi săraci. Mai ales după primul război mondial, aceştia, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstire să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci Dumnezeu l-a învrednicit de darul facerii de minuni.
În anul 1920, după două luni de suferinţă, după o viaţă de nevoinţe, de răbdare, de prigonire şi hulă, smeritul părinte a fost chemat să se odihnească în Domnul. Îndată după moartea sa a început un lung şir de minuni şi vindecări, care continuă până în zilele noastre.
La puţin timp după moarte, în timpul unor lucrări la mormânt, s-a descoperit că trupul Sfântului este întreg şi nestricat, răspândind o bună mireasmă.

Canonizarea sfântului dăruitor de lumină şi sănătate. În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, ca urmare a numeroaselor minuni care se făceau la moaştele sale, l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie şi, astfel, a devenit cel mai venerat sfânt din această blagoslovită ţară ortodoxă. Zilnic, credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, merg la chilia în care a trăit şi fac din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. Sfintele sale moaşte revarsă asupra celor care se învrednicesc să ajungă acolo daruri de bucurie, de sănătate şi de lumină.
Astăzi sfântul Nectarie este cinstit şi este considerat drept mare tămăduitor al cancerului. Şi sunt nenumărate minunile pe care le-a săvârşit asupra creştinilor din întreaga lume ortodoxă, dar şi a celor din România şi chiar din judeţul Braşov; pentru că, din mila şi dragostea Sfântului, părticele din sfintele sale moaşte se află spre închinare şi ajutor şi la schitul de la Şinca Veche, al cărui paraclis are hramul „Sf. Nectarie”, precum şi în biserica din satul Bucium, tot în judeţul nostru.

Eufemia Toma

« Pe steaua cea nou strălucitoare a Ortodoxiei, pe al Bisericii nou zid de apărare, cu bucurie în inimi să îl lăudăm. Slăvit fiind de lucrarea Duhului, izvorăşti tămăduiri şi har bogat; pentru aceea îi strigăm: Bucură-te Părinte Nectarie! »

(Condacul I din Acatistul sfântului ierarh Nectarie)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Editorial: Experimentul de la Geneva – un nou Turn Babel?

Cred că este normal să ne întrebăm în aceste zile spre ce se îndreaptă omenirea, sau mă rog, o parte a omenirii. Numeroşi oameni de ştiinţă de la Geneva, având sprijin internaţional, încearcă începând din data de 10 septembrie 2008 să reconstituie condiţiile formării Universului de acum circa 13,7 miliarde de ani şi să simuleze Big-Bang-ul care, conform savanţilor, ar fi stat la baza creării universului. Şi ce e rău în asta? S-ar întreba foarte mulţi. La prima vedere n-ar fi nimic rău. În afară de faptul că prea încercăm noi să ne jucăm de-a Dumnezeu. Prea încercăm să-L scoatem afară pe Dumnezeu din lumea noastră, reducând totul la natural, la legi fizice, la material.
Să nu uităm că în 1969 astronautul Neil Armstrong, primul om care a păşit pe lună, a făcut o afirmaţie ironică, spunând că nici acolo sus nu L-a găsit pe Dumnezeu. Dar, cu toate acestea, credinţa oamenilor în Dumnezeul Creator nu a fost nicidecum zguduită. Acum se vrea din nou distrugerea acestei realităţi a creării lumii de către Dumnezeu. Este de fapt lupta nevăzută a duhurilor necurate dusă împotriva noastră, prin care încearcă să ne determine să-L eliminăm pe Dumnezeu nu numai din suflet, ci chiar şi din mintea noastră.
Ceea ce se întâmplă astăzi la Geneva este un fel de viziune luciferică a omului contemporan de a încerca să facă în laborator ceea ce Dumnezeu a creat la începutul Universului, iar apoi probabil să inoculeze în mintea noastră ideea că Dumnezeu nu există.
Să nu creadă însă cineva că Biserica ar fi ignorantă. Că ar fi împotriva cunoaşterii ştiinţifice. Din contră, Biserica susţine experimentele ştiinţifice care slujesc viaţa şi progresul umanităţii. Creştinismul consideră că întrebările cu privire la lume sunt legitime. Expresia <>, despre care mulţi necunoscători spun că ar aparţine Bibliei, nu este valabilă, pentru că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o capacitate extraordinară de a pătrunde tainele lumii.
Dar în acelaşi timp mă întreb: de ce este atât de necesar să aflu cum s-a format universul? Eu ştiu că universul, materia şi tot ce ne înconjoară este creat de Dumnezeu. Poate peste câţiva ani cercetătorii vor fi interesaţi să afle de unde vine şi Atotputernicul, nu? Eu nu cred că este atât de important ce fac cercetătorii la Geneva. Poate pentru ei este, dar pe mine mă lasă rece. Experimentul acesta îmi aduce aminte de povestea biblică a turnului din Babel. Omul nu s-a vindecat de boala asta: să ajungă el la Dumnezeu. Eventual să-I explice Lui cum se mai poate îmbunătăţi prin universul ăsta. Noi nu suntem în stare să eradicăm foamea de pe glob, milioane de copii mor în mizerie, şi vrem să pătrundem tainele Universului!?

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

(2) Sfânta Tradiţie

A luat naştere înainte de Sfânta Scriptură
Unul dintre criteriile pentru ca adevărurile despre Dumnezeu şi mântuire să se răspândească în lume, a fost ca ele să fie transmise prin viu grai, spre a fi mai uşor înţelese şi primite de către oameni. Cea mai eficientă modalitate de însuşire a adevărului mântuitor şi de întărire în credinţă este prin transmitere orală, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că auzind cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de către cei care Îl slujesc, oamenii se zidesc duhovniceşte şi se întăresc în credinţă. Din această cauză, Sfânta Tradiţie (calea orală de transmitere a adevărului) a precedat Sfânta Scriptură (calea scrisă).

Tradiţia Apostolică şi Tradiţia Bisericească
Din punct de vedere al conţinutului ei, Sfânta Tradiţie este una singură, dar privită sub aspectul perioadei de timp în care a fost transmisă, o diferenţiem astfel: Tradiţia Apostolică, adică învăţătura încredinţată prin viu grai de către Hristos Sfinţilor Apostoli şi Tradiţia Bisericească, adică învăţătura transmisă de Sfinţii Apostoli urmaşilor lor, pe care aceştia au transmis-o apoi mai departe din generaţie în generaţie, fără alterare.
Sfânta Tradiţie în faţa provocărilor contemporane
Privită unilateral, Sfânta Tradiţie ar părea ceva fix, de neschimbat, care nu ţine cont de legile dezvoltării şi evoluţiei omului. În realitate, Sfânta Tradiţie nu este o „încremenire în forme”, ci numai păstrarea nealterată a adevărului Dumnezeiesc, cel care este calea spre desăvârşirea omului.

„Evoluţia Tradiţiei”
Dacă am accepta formula de „evoluţie” a tradiţiei, ar părea că suntem de acord cu o schimbare a acesteia, dar dacă suntem de acord că fiecare epocă aduce un plus la nivelul cunoaşterii, putem accepta şi că există o „evoluţie” a tradiţiei privită prin prisma găsirii de noi forme de exprimare a aceluiaşi adevăr, conforme cu nivelul de înţelegere al fiecărei generaţii, sub raportul îmbogăţirii cunoaşterii.
Prin urmare atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta Tradiţie sunt modalităţi de transmitere către noi a adevărurilor care ne conduc spre o îmbunătăţire duhovnicească şi, în final, spre desăvârşire.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Despre pomelnice

Pomelnicul este o unealtă de care creştinul se foloseşte foarte des. El este „targa”, cum spune Maica Siluana Vlad, pe care îi ducem pe cei dragi (sau mai puţini dragi, pentru că suntem datori să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi) în faţa lui Dumnezeu, îi încredinţăm Lui pentru a ne da tuturor cele de folos spre mântuire. De multe ori însă preoţii primesc la altar pomelnice care le pun tot felul de probleme. Pentru că editarea unui pomelnic trebuie să ţină cont de câteva reguli, pe care ni le prezintă Părintele Ioanichie Bălan în „Călăuză Ortodoxă în Biserică”:

Mijlocirea Bisericii este atât de puternică încât fiind astfel conştienţi de marele ajutor duhovnicesc dăruit celor pomeniţi la Sfânta Liturghie, trebuie să fim mai conştiincioşi în înmânarea numelor celor dragi nouă – şi a tuturor acelora în nevoi – pentru a fi pomeniţi la Proscomidie.

Cum trebuie scris un pomelnic pentru pomenirea la Proscomidie?
Se fac liste separate pentru vii şi morţi; acestea trebuie marcate în susul foii fie cu “Pentru sănătatea şi mântuirea robilor lui Dumnezeu...” (Pentru vii) fie cu “Pentru odihna robilor lui Dumnezeu...” (Pentru morţi)
1. Trebuie folosite numele care a fost primite la Botez (prenumele), nu porecle sau prescurtări (Constantin nu Costi, Elisabeta nu Veta). Nu sunt necesare numele de familie.

2. Chiar dacă nu folosim un formular special, hârtia pe care o folosim pentru a scrie pomelnicele trebuie să fie curată şi scrisă frumos, prin aceasta arătându-ne evlavia faţă de sfinţenia pomenirii liturgice. Hârtia nu trebuie să fie şifonată sau plină de ştersături. Scrisul trebuie să fie lizibil, să nu fie prea mic, sau numele să fie scrise prea aproape unul de altul, deoarece sunt dificil de citit. Cei care scriu urât pot să roage pe cineva cu un scris mai frumos să le transcrie.

3. La Liturghie pot fi pomeniţi doar membrii Bisericii Ortodoxe (adică doar cei botezaţi ortodox) deoarece părticelele (miridele) care se aşează pe Sfântul Disc reprezintă Sfânta Biserică, trupul credincioşilor Ortodocşi. Cei ne-ortodocşi trebuie trecuţi pe liste separate pentru a fi pomeniţi la alte rugăciuni ale Bisericii.
Dintre cei în viaţă nu pot fi pomeniţi la Sfânta Liturghie ateii, apostaţii, adică cei care s-au lepădat de dreapta credinţă în Dumnezeu, vrăjitorii, fermecătorii, adică cei care nu cred în Hristos. Nu pot fi pomeniţi cei care trăiesc în concubinaj, adică nu sunt cununaţi la biserică, cei ce au făcut avort şi nu se pocăiesc, şi care nu se spovedesc din copilărie şi se află în cumplite păcate trupeşti şi sufleteşti. Pe aceştia Biserica îi pomeneşte numai la litie şi acatist, pentru mângâierea familiei.
Dintre cei morţi Biserica ortodoxă nu poate pomeni pe atei, pe cei care refuză Sfintele Taine, pe cei care au murit în orice fel de secte, pe cei care s-au sinucis pe orice cale, fiind sănătoşi la minte, pe cei care au murit în păcate grele şi nu s-au spovedit până la moarte, pe cei care au trăit în îndoială de credinţă, în ură şi judecăţi şi au murit neîmpăcaţi şi fără pocăinţă, pe cei ce au hulit şi înjurat pe Dumnezeu până la moarte, pe cei care au făcut vrăjitorie în viaţă cerând ajutorul diavolului, şi au murit în acest greu păcat.

4. Se recomandă ca pe pomelnice să fie trecute mai întâi numele celor care fac parte din cler, episcopul locului, preotul, duhovnicul etc; apoi naşii, părinţii, familia şi toţi ceilalţi pentru care ne rugăm.

5. Pomelnicele se dau cu lumânare aprinsă, însoţite de darul nostru-prescura, preferabil înainte de începerea Sf. Liturghii. Odată ce a început Liturghia (“Binecuvântată este Împărăţia...”) preotului îi este mai greu să citească pomelnicele, mai ales dacă nu are ca ajutor un diacon, deşi, pomelnicele pot fi totuşi aduse, până înainte de Vohodul Mare (Ieşirea cu Sfintele Daruri).

A consemnat Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008