„Faceţi tot ceea ce vă spune El!”

L-am cunoscut pe părintele Gherasim încă de când a început să slujească în cadrul unităţii militare din Făgăraş, în 1998. Mi-au plăcut mult slujbele calde şi liniştite din micuţa capelă amenajată în două cămăruţe, cu voci curate la strană şi credincioşi care soseau cel târziu la începutul Sfintei Liturghii, scutindu-ne astfel de acel „du-te vino“ specific bisericilor de oraş. Astăzi capela de odinioară s-a transformat într-o frumoasă biserică, însă liniştea şi disciplina din cadrul slujbelor, potrivite de minune nu doar cu cadrul militar, ci cu Biserica în general, s-au păstrat.

Părinte, am auzit oameni exprimându-şi nedumerirea în legătură cu o cerere din cadrul ecteniei mari, în care preotul ne îndeamnă să ne rugăm „pentru conducătorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste”. Care este rolul ei? De ce ne rugăm pentru conducători şi pentru armată?
Sunt oameni în zilele noastre care trăiesc sub vremi şi nu caută să se ridice puţin deasupra lor şi să vadă şi să înţeleagă cu altă minte lucrurile esenţiale; nu au preocuparea de a avea o concepţie sănătoasă despre viaţă şi lume şi uşor cad în plasa nepriceperii şi ignoranţei, iar apoi în capcana diletantismului teologic şi comentariului teologal, plini fiind de neştiinţă. Aşa îi vom întâlni pe unii deranjaţi de pomenirea în biserică a cârmuitorilor şi mai-marilor ţării – cel mai probabil din pricina lehamitei faţă de politicieni, care sunt asociaţi cu hoţia, corupţia, lăcomia şi alte păcate grele. Mai puţini sunt cei deranjaţi de faptul că se pomeneşte armata patriei, înţelegând aici nu doar oastea, ci şi toate structurile statale cu profil militar, menite să asigure apărarea ţării şi ordinea publică. Atributul de „iubitoare de Hristos” al armatei este discutabil, dar simplul fapt că în instituţiile militare se află preoţi slujitori, capele sau biserici, iar învăţătura creştină se propovăduieşte zilnic între militari, se poate afirma că Hristos este prezent în inimile lor.
De menţionat faptul că formularea acestei cereri din ectenie este stabilită de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe, în funcţie de forma de guvernământ a ţării respective, şi poate suferi modificări prin hotărâre sinodală. Iarăşi de pomenit aici faptul că Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini să se supună înaltelor stăpâniri, cu motivaţia că ele sunt rânduite de Dumnezeu. Este o datorie de onoare a tuturor creştinilor să se roage pentru cârmuitorii şi ostaşii ţării, ei fiind fii ai Bisericii noastre şi fraţi ai noştri într-o slujbă obştească specială, de care depinde şi pacea şi liniştea şi bunul mers al lucrurilor ţării.

Mântuitorul ne-a spus că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Cum se raportează creştinul la societatea în care trăieşte? Suntem sau nu suntem ai acestei lumi?
Nu prea suntem ai lumii acesteia şi ai împărăţiei lumeşti de aici. Aşa cum pruncul din pântecele maicii sale nu este al acelei „lumi” de 9 luni, tot aşa şi omul nu este al lumii acesteia trecătoare şi schimbătoare, ci al celei veşnice. Dacă Mântuitorul întemeia o împărăţie lumească era un Mesia politic. Ceea ce ne-a lăsat este Biserica, cu tot tezaurul liturgic care ne pregăteşte pentru Împărăţia cerurilor. Creştinul autentic şi trăitor al învăţăturii mântuitoare mărturiseşte că aşteaptă învierea morţilor „şi viaţa veacului ce va să fie”. Până atunci, vieţuitor în lume fiind, este chemat să conştientizeze faptul că poartă chipul Chipului dumnezeiesc şi că în fiecare om pe care-l vede în viaţa pământească se cuvine să-L vadă pe Hristos. Aşa poate să trăiască până la moarte cu bucurie în suflet şi să dea slavă şi mulţumită lui Dumnezeu că a trecut prin lume cu rost şi rod de fapte mântuitoare.

Care este scopul vieţii creştinului?
Să se îmbogăţească în Dumnezeu prin dobândirea harului Duhului Sfânt şi aşa să-şi înscrie numele şi viaţa în Cartea Vieţii, spre a deveni cetăţean al cerului, că al pământului a devenit cu acte şi fără efort şi merite personale. Nu am venit în lume la cerere, dar putem cere cu stăruinţă un locaş în cealaltă lume. Cu gândul la scurtimea vieţii şi deşertăciunea multora din jurul ei, creştinul serios poate să dobândească virtuţi şi bucurii duhovniceşti care nu se vor lua de la el şi care îi vor fi de folos atât aici cât şi la Dreapta Judecată.

Ştiu că mergeţi adeseori la Muntele Athos. Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste pelerinaje?
Un creştin care se străduieşte să vieţuiască creştineşte în acest „veac desfrânat şi păcătos” caută să se lege de ceva sau cineva cu o ancoră sufletească, nădăjduind că aşa îşi lucrează mai bine mântuirea şi poate păşi în urcuşul duhovnicesc. Eu m-am legat şi sunt atras de Sfântul Munte Athos, un loc mirific şi o „inimă a Ortodoxiei” care dă „ora exactă”, un izvor de la care cine gustă nu se mai satură vreodată, grădină a Maicii Domnului în care lucrătorii ei – monahii – sunt modele de trăire a Evangheliei şi dreptei-credinţe, pe care noi cei din lume trebuie să-i urmăm şi să-i ascultăm. Încerc şi eu să mă folosesc din aceste pelerinaje şi nădăjduiesc ca Preasfânta Măicuţă a Domnului să mă înscrie şi pe mine, nevrednicul, în Cartea celor ce calcă în livada Ei cea binecuvântată. Am fost de curând la hramul schitului românesc Prodromu şi, cu ajutorul Stăpânei Sfinte, nădăjduiesc să ajung în aprilie, înainte de Paşti, la schitul Lacu, cu danii în bani şi diverse produse ale credincioşilor făgărăşeni. Asta-i bucuria vieţii mele de preot şi creştin, de a mă înfrăţi cu copiii Maicii Domnului.

Spuneţi-ne un cuvânt pentru cititorii publicaţiei noastre.
De la mine, mai nimic; de la Hristos - totul. Aş zice ceea ce zice Maica Domnului: „Faceţi tot ceea ce vă spune El!” Şi dacă ne-ar fi spus numai atât: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă!”- ar fi fost de ajuns.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Simbolul de credinţă (II)

Primul articol din simbolul de credinţă (despre care am vorbit data trecută) ne dezvăluie persoana Tatălui, Creatorul. Articolele II-VII din Crez ni-L descoperă pe Fiul (Mântuitorul Iisus Hristos), a doua Persoană a Sfintei Treimi. El rupe „distanţele” dintre Dumnezeu şi om prin întruparea Sa şi prin aceasta ne comunică marea iubire cu care ne învăluie Dumnezeu. Această iubire se reflectă în smerirea de Sine, „chip de rob luând”, în tămăduirile minunate, de dragul omului, în marea Sa dorinţă de ne face oameni cereşti prin trăirea învăţăturilor pe care le-a sădit în lume şi prin sacrificiul suprem pe cruce, trăgându-ne pe toţi după Sine, de la moarte la viaţă.

Articolul al II-lea
„(Cred) şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”

Dumnezeu-Fiul
Dumnezeu-Fiul este a doua persoana a Sfintei Treimi, Fiul Tatălui. Acest lucru ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu care se revarsă necontenit spre Fiul lui şi spre toţi cei care se fac fii ai Lui şi-L recunosc de Tată. El este Domnul nostru şi unicul Stăpân al vieţii noastre, iar noi nu mai suntem ai noştri, ci ai lui Hristos. „De acum, zice Sf. Ap. Pavel, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal. 2,20)

Iisus Hristos
Numele „Iisus” a fost vestit de către înger Fecioarei Maria pentru a-l pune Pruncului, nu i-a fost dat de oameni. Iisus înseamnă Mântuitor, iar El este Mântuitorul lumii. Hristos înseamnă „uns”. La evrei erau unşi preoţii, proorocii şi împăraţii, iar ungerea închipuia darul Duhului Sfânt pe care îl primeau.

Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii (...) născut, iar nu făcut
Dumnezeu îşi are existenţa din veşnicie. În Vechiul Testament, când Moise Îl întrebă pe Dumnezeu „Cine să le spun oamenilor că eşti?”, Dumnezeu îi răspunde „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14). Deci Dumnezeu este Cel ce există (textul biblic: „cel ce este”) prin Sine însuşi, fără să fi fost creat de cineva. El există de „mai înainte de toţi vecii”, deci dinainte de a exista timpul. De fapt, timpul (veacul, veacurile sau vecii) a fost creat de Dumnezeu. De aceea spunem că El există de mai înainte de veci.
Hristos este Unicul Fiu născut al lui Dumnezeu. Prin aceasta se deosebeşte de întreaga creaţie care este „făcută” (creată). Hristos este Fiul unic al lui Dumnezeu prin naştere, noi suntem fii ai lui Dumnezeu prin creaţie şi prin har. Astfel distingem creaţia (omul, de ex.) de Creator. Mântuitorul Hristos nu este un om evoluat, nici un „superman” al Noului Testament, ci este Unul (singurul) Născut al lui Dumnezeu, este chiar Dumnezeu.

Lumină din Lumină
Mântuitorul Hristos a afirmat „Eu sunt lumina lumii”. Pentru a nu exista dubii în a înţelege că nu este vreo deosebire între fiinţa Tatălui şi cea a Fiului, formula „Lumină din Lumină” ne spune că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumina din care se aprinde, nici fiinţa Fiului nu se deosebeşte de fiinţa Tatălui.

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat
La păgâni exista o ierarhizare a zeilor, după diferite grade ale puterii lor. Pentru ca Fiul lui Dumnezeu să nu fie socotit un „dumnezeu mai mic” decât Tatăl, subliniem în crez că prin naşterea din veci din Tatăl, Hristos este la aceeaşi măsură dumnezeiască cu Tatăl şi că născându-L, Dumnezeu-Tatăl n-a suferit nici o ştirbire a dumnezeirii Sale.

Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl
Prin naştere, cel care se naşte primeşte aceeaşi fiinţă a celui care l-a născut (de ex. din cal se naşte cal, din iepure, iepure, etc.) iar din Dumnezeu-Tatăl s-a născut tot Dumnezeu. Deci fiinţa Tatălui este însăşi fiinţa Fiului.

Prin Care toate s-au făcut
Aceste cuvinte ne învaţă că orice lucrare porneşte din Tatăl şi o împlineşte Fiul. Tatăl şi Fiul având aceeaşi fiinţă (fiind de o fiinţă), lucrările lor sunt comune (participă împreună), doar că în anumite lucrări iese în evidenţă mai mult una din Persoane.

Cuvintele „prin Care toate s-au făcut” realizează trecerea la articolul al III-lea, despre care o să vorbim în numărul viitor.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

NOTĂ: Simbolul de credinţă (I)

Sfânta Xenia din Sankt-Petersburg (1731- 1802) – sfânta smereniei

În numărul precedent am început ciclul Mărturisitorilor Contemporani ai Ortodoxiei din Rusia şi v-am istorisit pilda duhovnicească a Sfântului Ioan din Kronstadt şi a soţiei sale, Sfânta Elisabeta. Voi continua mărturisirea despre sfinţii contemporani ai pământului rusesc cu o sfântă de neînţeles pentru vremurile noastre. Este vorba despre Sfânta Xenia din Sankt-Petersburg. Am aflat pentru prima dată despre ea în anii studenţiei mele la Tesalonic, de la fraţi americani ortodocşi, care aveau mare evlavie la această sfântă şi care ştiau de pilda ei de la comunitatea rusă din oraşul în care vieţuiau.

Primii 26 de ani. Din păcate, nu există date sigure despre părinţii şi despre data naşterii sale. Am luat în considerare versiunea propusă de N. Jivotovâi, atât în ceea ce priveşte data naşterii Xeniei Grigorievna, cât şi în ceea ce priveşte data adormirii întru Domnul. Din datele sigure care există, şi anume faptul că a fost căsătorită cu colonelul Andrei Teodorovici timp de aproape patru ani, se poate deduce că provenea dintr-o familie de nobili sau funcţionari şi că fusese foarte bine educată. În familiile nobililor şi ale funcţionarilor ruşi, fetele învăţau limba franceză, broderia, aritmetica, economia, dansul, istoria şi geografia. De aceea, fericita Xenia a dobândit încă din copilărie o educaţie aleasă.
S-a căsătorit când avea 22 de ani şi jumătate cu Andrei Teodorovici Petrov, care cânta în corul de la curtea împărătesei Elisabeta Petrovna. Soţul fericitei Xenia a cumpărat o casă în cartierul numit Storona Petersburgului şi familia a trăit în pace, dragoste şi credinţă. Deoarece sfânta Xenia a ştiut ce înseamnă fericirea conjugală, ea răspunde repede rugăciunilor noastre legate de familie şi de cei apropiaţi. Aşa că vă îndemn să o pomeniţi în rugăciuni şi veţi vedea cât de grabnic este ajutorul ei!

Moartea soţului fericitei Xenia – moment de răscruce în viaţa ei duhovnicească. În anul 1755 în Petersburg a izbucnit o epidemie de tifos exantematic (manifestat prin temperatură foarte ridicată, convulsii şi erupţii pe piele), epidemie căreia i-a căzut victimă şi Andrei Teodorovici. Cu o oră înainte de adormire, bolnavul şi-a recăpătat cunoştinţa, a cerut un părinte, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a binecuvântat-o pe soţia lui şi i-a spus: „Slujeşte-i Domnului Dumnezeului nostru, dă slavă numelui Său Atotputernic!”. Acea noapte a fost cea în care s-a produs schimbarea Xeniei Grigorievna – a încărunţit, a hotărât să renunţe la toată averea ei (casă şi bani – pe care i-a împărţit prietenilor şi săracilor), s-a îmbrăcat în uniforma acestuia şi a început o nouă viaţă – viaţa întru Hristos.

Sfânta Xenia – nebună pentru Hristos. Fericita Xenia face parte din categoria sfinţilor nebuni pentru Hristos. Ea a repetat în secolul al XVIII-lea, numit secolul despotismului luminat, faptele pustnicilor Bisericii Ortodoxe din vechime: sfânta Isidora (din secolul IV, Egipt), sfinţii nebuni pentru Hristos Serapion Sendonit, Visarion făcătorul de minuni, Toma, Simeon, Andrei (din Grecia) şi sfinţii Isaac, Vasili Blajenâi, Maxim, Lavrentie, Nikolai Koceanov, Prokofiev şi Ioan, Pelaghia Ivanova (din Rusia). Aceşti sfinţi au renunţat atât la bunurile materiale şi la confortul vieţii pământeşti, cât şi la un comportament social normal. Iarna şi vara umblau desculţi, iar cei mai mulţi dintre ei umblau şi dezbrăcaţi. De asemenea, încălcau cerinţele moralei şi normele etice stabilite de societate. Mulţi dintre nebunii pentru Hristos au primit darul înainte vederii, dar, din smerenie, au primit Nebunia, pentru ca oamenii să nu le atribuie lor darul, ci lui Dumnezeu.
După ce fericitei Xenia i s-a rupt uniforma, a umblat vara şi iarna cu o fustă şi o jachetă din pânză de in, cu un halat zdrenţuit şi cu o pereche de bocanci stâlciţi peste picioarele goale, umflate şi îngheţate de ger. Sfânta Xenia a renunţat la bani şi la casă, la îmbrăcămintea scumpă şi la modă, la poziţia în societate, iar în schimb a dobândit bogăţie sufletească, pe „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru -3:4) şi un loc întru Împărăţia cea cerească. De asemenea, a suferit batjocuri şi injurii din partea multor semeni de-ai săi. Iar răspunsul sfintei consta în rugăciune neîncetată, deoarece există mărturii care spun că petrecea toată noaptea pe câmp în rugăciune, închinându-se până la pământ înspre cele patru părţi ale lumii. Ea obişnuia adesea să spună „Niciodată, în viaţă, să nu faceţi rău nimănui. Duşmanii şi răutatea omenească mă chinuie, mă fac să sufăr”.

Adormirea întru Hristos şi canonizarea. Sfânta a adormit întru Hristos în anul 1802. La slujba înmormântării, în cimitirul Smolensk, au participat mulţi credincioşi care o venerau pentru harismele ei duhovniceşti ca pe o sfântă. Pe lângă darul smereniei, sfânta a mai fost blagoslovită şi cu darul înainte-vederii. De multe ori, prin acest dar, sfânta i-a ajutat pe cei aflaţi în necazuri şi dureri, i-a protejat pe cei săraci şi i-a vindecat pe cei bolnavi. De aceea, după adormirea ei, lângă mormânt s-a construit un paraclis pentru a cinsti amintirea fericitei. Iar în anul 1988 patriarhul Pimen al Moscovei şi al întregii Rusii a canonizat-o ca „sfântă nebună pentru Hristos, grabnic ajutătoare şi făcătoare de minuni”. În Tomosul Sinodal de canonizare a acestei sfinte s-a hotărât ca ziua de prăznuire să fie în 24 ianuarie a fiecărui an bisericesc.
Placa de deasupra mormântului acestei fericite a lui Hristos consemnează următoarele date: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. În acest loc a fost pus corpul neînsufleţit al roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna, soţia cântăreţului imperial, cu gradul de colonel, Andrei Teodorovici. A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani şi a trăit 71 de ani; îşi zicea Andrei Teodorovici. Cine m-a cunoscut să-mi pomenească sufletul pentru mântuirea sufletului său. Amin!”.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Hipermarketul, fericire la pachet

Nu-i aşa că hipermarketul pare un paradis de rezolvare a problemelor, cu toate cumpărăturile la îndemână, fiind chiar relaxant? Găsim tot ce vrem într-un singur loc… unele lucruri chiar şi la “reducere”. Ceea ce ştim mai puţin este că oamenii din spatele sistemelor de hipermarket sunt adevăraţii profesionişti ai vânzărilor… noi suntem doar amatori. Pare că ni se cântă după imnul “Clientul nostru - stăpânul nostru”, dar de fapt noi, cumpărătorii, dansăm după strategiile lor de vânzare.

Arta vânzării
Vânzările constituie în lumea de azi un domeniu bine pus la punct, cu multe studii şi cercetări în psihologia cumpărătorului. Cei care administrează hipermarketurile sunt specialişti şi urmează strategii bine stabilite. Iată câteva exemple:
- hipermarketul, prin felul în care este amenajat, plin de produse aşezate frumos şi la-ndemâna noastră, dă impresia unei lumi în care poţi avea orice, poţi consuma tot ce-ţi place şi nimic nu te opreşte. Creează o lume a consumului, inducând ideea că a fi fericit înseamnă a consuma.
- hipermarketul e amenajat astfel încât clientul să aibă acces uşor la toate produsele, să le poată atinge şi chiar gusta, astfel încât să se poate hotărî pe loc să cumpere un produs sau altul, chiar dacă avea sau nu în plan asta. Felurimea enormă a produselor atrage şi fascinează clientul, făcându-l să cumpere şi să „se simtă bine“.
- atmosfera este special creată pentru “a stimula” clientul să cumpere: lumină plăcută, muzică relaxantă, aer călduţ, miros de mâncare proaspătă de la “raionul de mâncăruri calde” – de fapt o strategie de încetinire a ritmului de gândire şi de încetinire a pulsului inimii.
- aranjarea produselor nu este în nici un caz întâmplătoare, ci este o adevărată strategie de atragere a clientului, urmând modul lui de a gândi. De exemplu, mâncarea este în general pusă la urmă (pentru ea venim în primul rând oricum), lăsându-ne astfel să trecem înainte pe la cosmetice, electrocasnice, electronice, haine etc. şi abia apoi la urmă, puţin înfometaţi, să ajungem unde ne-am dorit.
- cărucioarele pentru copii îi educă pe cei mici sa iubească cumpărăturile încă de pe acum, pentru că ei vor fi marii consumatori de mâine. Dacă îi învaţă pe cei mici că a fi fericit înseamnă a mânca, a bea şi a te-mbrăca bine, atunci şi-au câştigat clienţii pe viitor.
- încă de la intrare sunt anunţuri multe cu fel de fel de reduceri. Produsele promoţionale sunt scoase în afara rafturilor, chiar pe culoarul de acces, pentru a fi văzute mai uşor şi cumpărate mai repede.
Şi lista poate continua.

Trăim ca să cumpărăm şi să consumăm
E rău să-ţi faci cumpărăturile la hipermarket? E rău că găseşti orice în acelaşi loc? Nu. Dar totuşi, cei din spatele lor ne manipulează. Caută cu orice preţ să-şi mărească vânzările chiar şi în detrimentul calităţii. Induc clienţilor mereu ideea că fericirea vine din mâncare, băutură, haine etc. Ne păcălesc învăţându-ne că shopping-ul e o atitudine şi o bucurie a vieţii. Ne învaţă să ne petrecem timpul cumpărând şi consumând în loc să ne petrecem timpul împreună cu familia şi prietenii.
În final vor să îndrepte toate gândurile vieţii noastre spre trup, şi niciodată la suflet. Vor să ne înveţe că o viaţă avem şi trebuie să ne satisfacem toate plăcerile. În final, ne învaţă că păcatul şi pedeapsa nu există, eliminând total existenţa lui Dumnezeu din mintea noastră. Ne strigă sus şi tare că toată viaţa e aici pe pământ, că nu există consecinţe pentru ce facem, nu există rai sau iad, nu există înviere din morţi, nu există de fapt Dumnezeu.

„Să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri“
Dar să auzim ce striga tare Sfântul Apostol Pavel acum aproape 2000 de ani celor din Corint: “Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră.”
La fel şi Mântuitorul, ne spune că viaţa de aici nu e totul: “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”.
Mâncarea şi băutura sunt doar pentru a ne-ntreţine viaţa, şi nu pentru plăcerile noastre egoiste.
“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea (judecata universală) să vină peste voi fără de veste, ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului.”
Dumnezeu să ne ajute să fim cumpătaţi! Să ne amintim mereu şi de cei care nu au nimic, de cei orfani, necăjiţi, fără casă, bolnavi, alungaţi! Adu-ne aminte, Doamne, mereu, că ce avem în plus, avem nu ca să ne sporim plăcerile, ci pentru a da şi celor care nu au.

Claudiu Bălan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Tinereţe cinstită = bătrâneţe fericită

Tinereţea are ceva al ei, ceva ce-ţi place, ceva ce te odihneşte. Mie întotdeauna mi-au plăcut tinerii, şi la tinereţe şi la bătrâneţe, şi-mi plac şi acum. Da’ să ştiţi, eu spun aşa cu toată inima! De ce? Pentru că tânărul e modelabil, bătrânu-i ţeapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce-a ajuns, este ce este şi Doamne-ajută! Stai de vorbă cu el şi tot aia ţi-o spune şi prima oară şi a zecea oară! Pe când un tânăr zice: „Domnule, dacă o avea dreptate? Ia să văd eu, mă mai gândesc…”. Îi spui: „Măi frate, uite, n-are nici un rost să te duci la discotecă, numai te-ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiţi şi te exciţi… Ce rost are să te duci acolo şi să aduci în biserică ce ai văzut acolo?”. Pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Aşa-i omul, produsul societăţii în care trăieşte. Şi mai ales dacă-şi alege el nişte lucruri negative şi trăieşte negativ.
Se spune despre copil că este „oglinda părinţilor” şi că este „tatăl omului mare”, pentru că omul mare moşteneşte cele ale copilăriei. De aceea mijlocul pentru a ajunge „bătrâneţi fericite” este, în primul rând, tinereţe cinstită.

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009