Darurile Duhului Sfânt sunt indispensabile în viaţa
creştinului: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, facerea de bine… Să le primim
înseamnă să Îl primim în suflet pe Vistierul lor, Duhul Sfânt. Despre
pregătirea şi condiţiile acestei primiri, dar şi despre obstacolele care o
împiedică, ne vorbeşte Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei:
De la frică la curajul
propovăduirii
Înainte de Patima şi Răstignirea
Sa, Mântuitorul Hristos făgăduieşte Apostolilor şi lumii întregi venirea Mângâietorului, a Duhului
celui Sfânt, Care avea să împlinească şi să desăvârşească lucrarea lui Hristos
în lume pentru mântuirea lumii. Şi la
cincizeci de zile după Înviere, la zece zile după Înălţare,
Sfinţii Apostoli, aflaţi din nou împreună, primesc
puterea Duhului Sfânt care se pogoară peste ei. Din oameni fricoşi, necunoscători în cele ale
misiunii, devin, prin puterea Duhului Sfânt, martori şi
mărturisitori ai lui Hristos Celui mort şi
înviat. Şi mânaţi de puterea Duhului Sfânt vor
merge până la marginile lumii cunoscute atunci, pentru a vesti Evanghelia iubirii lui
Dumnezeu pentru lume.
Scopul vieţii creştine – primirea
Duhului
Odată cu Cincizecimea, cu coborârea Duhului
Sfânt, istoria umanităţii intră
într-o altă fază. (…) Suntem, cei de după Cincizecime, până astăzi şi până când Dumnezeu va mai ţine lumea întru fiinţă, în această aşteptare a celei de-a Doua Veniri
a Domnului nostru Iisus Hristos, suntem într-o aşteptare
a Duhului Sfânt, Care să Se coboare ori de câte ori se săvârşeşte
Dumnezeiasca Liturghie; să Se coboare ori de câte ori, în duh de smerenie,
omul, prin rugăciune, ţine
legătura cu Cerul. Sfinţii
Apostoli înainte de Cincizecime aşteptau
pogorârea peste ei a puterii Duhului Sfânt. Viaţa
creştină nu este altceva, în
autenticitatea ei – sau n-ar trebui să fie – decât o aşteptare
continuă a Duhului Sfânt, Care să-Şi
găsească sălaş, potir binecuvântat, receptacol,
în inima, sufletul şi
cugetul omului.
Rugăciunile
cele mai intense ale Bisericii se referă tocmai la nevoia omului de a trăi sub
ocrotirea Duhului Sfânt: “Împărate
ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi…” – este rugăciunea cu care, atât în particular, creştinul, cât şi în
comunitate, în biserică, începe orice slujbă, orice rugă îndreptată către cer.
“Doamne,
Cel ce-ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi,
pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie” – este rugăciunea continuă a Bisericii în timpul
Sfintei Liturghii, ca Duhul Sfânt să Se coboare peste lume şi peste darurile de pâine şi vin, care devin Trupul şi Sângele Mântuitorului
Hristos.
Obstacole
şi căi pentru dobândirea Duhului
Cum putem tinde spre dobândirea Duhului Sfânt?
Mai întâi, poate, ar trebui să arătăm care
sunt obstacolele care stau împotriva sălăşluirii Duhului
Sfânt în noi. Sunt multe. Aş aminti doar
trei, poate cele mai importante:
1. Duhul Sfânt
nu poate coborî într-o inimă mândră, într-un suflet orgolios. Pretenţia diabolică la superioritate în relaţia cu ceilalţi constituie
un obstacol de netrecut pentru ca Duhul Sfânt să pătrundă în noi.
2. În al doilea rând – duhul vicleniei, care nu lasă
loc în niciun caz prezenţei Duhului
Sfânt în noi.
3. Şi judecata aproapelui, care opreşte orice revărsare de har în inima celui care arată
cu degetul spre celălalt.
Dacă am amintit trei dintre nenumăratele
obstacole care pun zid de despărţire între noi şi Duhul Sfânt, să amintim, dintre multe altele, şi care sunt trei căi prin care Duhul Sfânt se sălăşluieşte întru noi:
1. Duhul libertăţii, fără de care Duhul Sfânt nu poate fi prezent. Iar această libertate,
cum a fost descrisă de un părinte al Bisericii din veacul trecut, are două trepte, şi anume:
- capacitatea
de a te elibera de dorinţa de a-i
domina pe alţii,
- şi cea de-a două treaptă, foarte greu de împlinit
pentru noi, oamenii obişnuiţi: lipsa
răzvrătirii lăuntrice faţă de cel care
încearcă să te domine. Prin aceasta dobândim libertatea cea autentică. Iar în
această situaţie, Duhul Sfânt este cu noi.
2. Cea
de-a două cale este smerenia.
Acolo unde este smerenie, Duhul Cel sfânt al lui Dumnezeu, Duhul Cel smerit al
lui Dumnezeu, Se sălăşluieşte. Pentru că
smerenia este contrariul ambiţiilor
nemăsurate, care, aşa cum aminteam, împiedică venirea Duhului Sfânt în
noi.
3. Şi în al treilea rând iubirea de vrăjmaşi. Este calea cea mai sigură, este dovada cea mai
clară că Duhul Sfânt se află în om. Căci acolo unde nu este iubire – incluzând în
aceasta şi pe duşmani – acolo
nu este Duhul Sfânt.
Nu ne rămâne decât, cu ochii minţii îndreptaţi către cer,
să cerem pogorârea Duhului Sfânt în noi, pentru că o viaţă autentică, în lumina Evangheliei, nu poate fi decât viaţa în Duhul Sfânt.
Vino, Duhule, vino, Mângâietorule, vino,
Dumnezeule Duh Sfânt, şi te sălăşluieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul în fiinţă noastră cea
mai dinlăuntru!
Din cuvântul ÎPS Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la Praznicul Rusaliilor 2011
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu