Am trăit şi anul acesta împreună bucuria Învierii
Domnului nostru Iisus Hristos, dar tot nu am schimbat nimic în modul nostru
zilnic de trăi. Facem fiecare tot mai multe şcoli şi dăm examene de licenţă, de
doctorat şi chiar de post-doctorat în toate domeniile (cât vor valora ele
post-mortem?), dar tot mai puţini dau un examen minim de bun-simţ.
Cu cât urcăm mai sus pe scara socială ne debarasăm
parcă tot mai mult de elementarul bun-simţ, de decenţă, de corectitudine, de cinste,
de sinceritate. Dacă e să aducem în discuţie marile virtuţi creştine (credinţa,
nădejdea, dragostea, bunătatea, iertarea, blândeţea etc.), o să rămânem cu discuţia.
Preocupările noastre sunt în cea mai mare parte aceleaşi în oricare zi a
anului. Vrem să ne realizăm social şi să ne aşezăm copiii în „scaune” cât mai
confortabile, indiferent dacă le merită sau nu. Am vorbit noi oare prea mult
despre post şi rugăciune şi am uitat să mai vorbim despre decenţă, corectitudine,
bun simţ, responsabilitate? Călcăm fără ezitare peste legi, reguli, canoane,
rânduieli atunci când ne urmărim propriile interese egoiste. Nu e nici o mirare
atunci când auzi pe cineva că-ţi spune că e normal ca un tată să-şi aşeze fiul
într-o funcţie pe care nu o merită nici pe departe sau într-un post peste
nivelul lui. Adică, problema nu este că din profesor se naşte profesor, din
doctor se naşte doctor, din preot se naşte preot, din artist se naşte artist
etc., ci că sunt părinţi ce nasc copilul cu funcţie şi cu postul asigurat.
Problema este cu atât mai gravă cu cât la noi asta
pare a fi o practică generalizată şi am ajuns să nu mai încăpem nicăieri în
societate de rudeniile şi cumetriile celor care sunt într-o funcţie de
conducere (mă refer şi la „cumetriile” politice care sunt bine consolidate de ceva
vreme). Acesta – zic eu – pare a fi unul din motivele cele mai serioase pentru
care „trăim bine”, dar şi unul din motivele pentru care o să lăsăm urmaşilor
noştri nu numai o ţară distrusă, dar şi nişte metehne pe care noi nu numai că
nu le-am stârpit, dar iată că le-am şi perfecţionat şi le-am introdus chiar în
sistemul nostru educaţional.
Aceasta vrem să fie, oare, cea mai consolidată
moştenire pentru urmaşii noştri? Dacă mai înainte se tolera o asemenea practică,
acum tinde să devină o regulă (dacă nu a şi devenit deja!). Ceea ce nu cred că
înţelegem toţi pe deplin este faptul că un om aşezat într-un loc nepotrivit
poate face mult rău şi nu o să fie niciodată eficient, pe de o parte, iar pe de
altă parte o să ajungem în final să credem că este normal ca unii să fie „mai
egali” decât alţii. Am ajuns să trăim în ţara în care nu e voie să calci pe
iarbă (sau pe linia continuă), dar e voie să calci pe principii şi să nu te
tragă nimeni de bretea. Închei cu un îndemn al lui Mihai Eminescu, care spunea
următorul lucru: „De oameni de caracter
are nevoie statul, nu de deştepţi cu o morală îndoielnică, fiindcă ei
(aceştia din urmă) propagă relaţii de
vicleşug şi brutalitate.”
Pr. Marius Demeter
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu