Despre bunici, cu dragoste şi dor…

În Ohaba, satul românesc de sub Munţii Făgăraş, am să mă întorc întotdeauna cu inima strânsă... Acolo, în lumea aceea ce mai dăinuie parcă doar între cer şi inimi de bătrâni, îmi stau ascunse cele mai de început amintiri. Sunt multe locurile unde mi-aş dori să ajung, însă unul singur acela la care mă voi întoarce întotdeauna…

Existenţa fiecărui om ascunde în umbră un spaţiu al formării sale. Pentru mine, lumea sufletului meu e Ohaba. Iar atunci când mă gândesc la Ohaba, limitez, fără a-mi da seama, întregul spaţiu geografic la casa bunicilor mei.

Mi-aş dori ca aceasta să fie povestea lor, a unui preot care în adâncul sufletului său a rămas întotdeauna sibian şi a unei tinere preotese, din Perşani, pentru care menirea de a fi soţie, mamă şi bunică avea să-şi găsească împlinirea în satul înghesuit la poalele Munţilor Făgăraş. Aceşti oameni, care au rămas fideli unui spaţiu, neabandonându-l pentru un alt fel de confort material sau spiritual, afişează un tip de comportament impropriu multora dintre noi. Şi-au lăsat vieţile să-şi urmeze cursul, fără a se împotrivi… Departe de a fi delăsători, au înţeles că fiecare om e rânduit unui loc, iar în lupta cu timpul şi modernitatea, ei au ales să trăiască încet.

Pe bunicul nu mi-l pot imagina altfel decât aşa cum l-am cunoscut eu, ca pe omul blând, cu părul alb şi vorbe puţine. Sărac la vorbă din pricina chibzuinţei şi a modestiei, cu o privire care vădeşte bunătate şi căldură sufletească şi care suplineşte disponibilitatea sa de a comunica. Bunicul e omul pe care l-am descoperit foarte târziu. Probabil pentru că am avut nevoie de maturitate pentru a ajunge să-l cunosc, să-l înţeleg şi să mi-l apropii. Poate pentru că el nu a ştiut niciodată să fie comercial, nici în relaţia cu cei apropiaţi, nici faţă de oameni în general. Târziu am înţeles faptul că dincolo de aparenta răceală pe care o afişează, se ascunde un om format prin educaţie să nu îi deranjeze pe ceilalţi, ci să trăiască discret.

Amintirea serilor de vară când adormeam privindu-l pe bunicul rugându-se îmi va umple întotdeauna inima de bucurie. M-am întrebat mereu ce se ascundea în spatele îngenuncherii sale, pentru cine se ruga bunicul, cum ne cuprindea pe toţi ai lui în rugile întinse către cer. Uneori mi-e dor să revăd imaginea bunicului cufundat în rugăciune, să resimt emoţia de atunci. Dar timpul a trecut, iar verişorii mei mai mici au dreptul la a-şi croi propriile lor amintiri cu bunicii. Între timp, camera amintirilor a fost reamenajată, iar acum serveşte drept spaţiu de trecere dintr-o încăpere într-alta. În sufletul meu însă, ea are aceeaşi rezonanţă şi aceeaşi poveste.

Mama Ica, căci aşa m-am obişnuit a-i spune bunicii, a avut dintotdeauna o sensibilitate extraordinară pentru copii. Dumnezeu a rânduit să fie educatoare şi a binecuvântat-o cu şapte nepoţi, însă încercările pe care viaţa i le-a pregătit nu au fost uşoare. Şi-a pierdut de tânără un copil şi cu toate acestea a avut puterea să crească alte trei fete cu inima deschisă… Mereu am avut senzaţia că Mama Ica a crescut trei fete pe pământ şi un înger în ceruri. În fiecare an, de ziua lui Gabriel, bunica mă lua cu ea la cimitir. Am revăzut de atâtea ori întâlnirea emoţionantă dintre o mamă şi amintirea copilului său. Îl iubea prin toate florile pe care i le culegea din curtea casei şi îi vorbea prin intermediul rugăciunilor sale. Lângă mormânt, privirea bunicii zbura în veşnicia clipei. Nu pleca niciodată de la cimitir fără să-mi amintească câţi ani ar fi avut băiatul ei. Mai târziu, am înţeles că nu cu mine vorbea, ci cu ea însăşi, cu dorurile ei...

Mi-e dor de Mama Ica mai ales în zilele de sărbătoare, în momentele când oraşul şi modernitatea rămân departe de atmosfera pe care bunica reuşea s-o croiască în jurul Naşterii Domnului, a Învierii Sale şi a tuturor sărbătorilor de peste an. Şi cred că nimeni nu va putea să înlocuiască vreodată, în imaginarul meu, adierea de dragoste pe care am simţit-o din partea bunicii. Dacă aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, e pentru dăruirea sa necondiţionată, pentru ochii ei albaştri în care obişnuiam să-mi vărs neputinţele de copil, pentru firea sa muzicală, pentru toate versurile pe care mi le-a recitat, pentru că mi-a şoptit povestea copilăriei mele.

Acum, când anii mei bat la poarta maturităţii, iar anii lor par a-şi iuţi tot mai mult pasul, port în sufletul recunoştinţa pentru răgazul pe care l-am primit, în drumul meu prin viaţă, de a-i fi cunoscut pe aceşti oameni, bucuria de a fi putut să trăiesc, alături de ei, mai aproape de Dumnezeu.

Mi-aş dori ca întâlnirea dintre mine şi condei să lase în urmă mulţumirea faţă de cei pe care nici timpul şi nici uitarea nu mi-i va putea smulge din inimă. Mulţumesc mama Ica, Mulţumesc bunicu’!

Iulia-Dorina Stanciu