Independenţa, cel mai frumos dar pe care îl poţi face copilului

Vedem adesea cum oamenilor le este frică să rămână singuri. Singuri cu ei înşişi, cu Dumnezeu până la urmă... Radio, televizor, căşti în urechi – un permanent „zgomot de fond” – folosim orice ne ajută să fugim de această întâlnire. Preferăm să trăim viaţa altora, prin ştiri, filme, seriale, muzică. Discuţia despre ce şi cum e lungă, însă despre un posibil de ce – ne atrage atenţia un psiholog, Wilhelm Stekel, într-un volum apărut de curând şi în limba română. Iată un fragment despre ce se întâmplă atunci când nu îi învăţăm pe copii să fie independenţi, să descopere farmecul de a fi singuri, să se descopere pe ei înşişi (şi, astfel, şi pe Dumnezeu, care îşi face simţită prezenţa atunci când Îi facem loc):

Cocoloşirea copilului împiedică auto-descoperirea
Mamele mai puţin înţelepte cred că copilul se plictiseşte şi trebuie să fie întreţinut.
Astfel încât sunt cumpărate jucării colorate care sunt balansate prin faţa ochilor copilului, obiecte strălucitoare, purtătoare de clopoţei, care să-i sune copilului; mamele povestesc lungi istorii în limbajul copiilor, cântă cântece şi când nimic nu reuşeşte, încep dansul prin cameră, copilul trecând din mână în mână. Urmarea la toate acestea este că copilul uită să se ocupe de el însuşi.
Nu subestimaţi capacitatea de asimilare a creierului infantil! Totul este nou pentru copil. El face zilnic mii de noi descoperiri. El nu încetează să se mire şi să descopere. El priveşte propriul picior ca pe o jucărie minunată şi face efortul, multă vreme zadarnic, de a-l băga în gură, până când marea acrobaţie reuşeşte. Primii ani de viaţă constau din adevărate acrobaţii şi zilnic apar unele mai noi şi mai frumoase care trebuie să fie învăţate puţin câte puţin. Lumina şi întunericul, diverse voci, schimbarea scutecelor, îmbăiatul, masa — copilul ar putea fi invidiat pentru bogăţia programului său de viaţă.

Tiranie şi vid interior
Greşeala acestei cocoloşiri a copilului este plătită în scurt timp. Cel mic este un fin observator şi tinde să devină un puternic tiran. Dacă observă că la cel mai mic plâns sau ţipăt se adună în fugă întreaga familie, el ştie că se află în posesia unui mijloc sigur de a-şi ademeni mama la patul său şi uită farmecul de a fi singur şi de a se ocupa de el însuşi.
Nu aţi observat cât de mulţi oameni care nu suportă să fie singuri există? Singurătatea este un chin pentru ei, în loc să fie o plăcută pauză de respiraţie în agitaţia colectivă a vieţii, în loc să fie o perioadă a reculegerii şi autoînnoirii. Ei se înghesuie în cafenele pline de fum, în baruri îngrozitoare, în cârciumi mai mult sau mai puţin rău-mirositoare, se agaţă de oameni străini — din pură teamă de singurătate.
Copiii trebuie să înveţe să fie singuri, să „se dea cu totul lor înşişi“, să „se joace cu ei înşişi“. Dacă mama sau persoana care îi îngrijeşte le umple fiecare minut de veghe, ei se obişnuiesc să aibă un divertisment. Mai târziu, ei devin supărători la modul cel mai dezagreabil. Cunosc copii care îşi sâcâie mama încă din primii ani de viaţă, strigând-o mereu:
* „Mama! Ce să fac?“
* Sau: „Mama, spune-mi o poveste. Mă plictisesc aşa de mult“.
Aceşti sărmani copii suferă greu mai târziu din cauza propriei lor agitaţii şi vidul de timp este pentru ei o problemă de nedepăşit.

Independenţa se învaţă în primii ani de viaţă
Cel mai preţios dar pe care-l putem oferi copiilor noştri este independenţa. Dar educaţia în spiritul independenţei trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă. Fiecare greşeală este plătită amar mai târziu. Numai medicul psihiatru cunoaşte acele fiinţe nefericite care rămân „veşnici copii“ pentru că suferă de infantilism psihic. Aşa sunt fetele care până se căsătoresc trebuie să fie coafate şi ajutate să se îmbrace de către mamele lor, cărora mamele trebuie să le spună întotdeauna ce să îmbrace. („Cu ce mă îmbrac astăzi, mamă? Care rochie? Care pălărie? Care pantofi?“). Aşa sunt acei tineri bărbaţi care aleargă prin viaţă nesiguri, care au nevoie mereu de un prieten, de un profesor, de un înlocuitor de părinte, care apleacă urechea temători faţă de fiecare imperativ din afară, pentru că ei s-au dezobişnuit să asculte de imperativele proprii, de vocea lor interioară. Suferinţa poate atinge niveluri groteşti. Adulţi care trebuie să fie conduşi la toaletă şi spălaţi de către mamele lor, care beau încă din biberon, care se joacă cu jucării, citesc basme şi se sustrag de la îndatoririle vieţii…
Încercaţi să educaţi copilul în spiritul independenţei încă de la începutul vieţii lui! Nu uitaţi că fantezia sa nu are nevoie de nici un sprijin din partea realităţii. Un copil se joacă cu o minge şi cu o bucată de lemn mai bine decât cu cei mai frumoşi ursuleţi de stofă, cele mai minunate păpuşi şi jucării mecanice.

Fragment din volumul “Recomandări psihanalitice pentru mame“, de Wilhelm Stekel Editura Trei

“Fiecare are profunzimi pe care îi este frică să le exploreze; în fiecare există un dezacord interior care îl îngrozeşte. Să rămâi cu tine însuţi e unul dintre cele mai înfiorătoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacă face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar când încercăm să privim mai profund suntem cuprinşi pur şi simplu de groază. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru că explorăm un domeniu absolut necunoscut nouă: cine oare poate spune câţi monştri se pot ridica din aceste profunzimi? Câtă răutate, câtă furie, câtă minciună, cât neadevăr, câtă frică? Câtă aviditate – şi sufletească, şi duhovnicească, şi trupească? Câtă ură, câtă impasibilitate, câtă cruzime voi vedea dacă voi privi înlăuntrul meu? Ne este, cu siguranţă, mult prea oribil. Însă dacă nu facem asta, dacă refuzăm această groaznică, înspăimântătoare întâlnire, nu vom putea găsi nicicând suficientă bărbăţie pentru a-L întâlni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010