vineri, 15 iunie 2007

Matei vrea o minune

Afară era cald. Razele soarelui mângâiau jucăuşe tot ce întâlneau în calea lor; ba o frunză de un verde crud care se legăna ameţită parcă de adierea vântului, ba o floare ce-şi ridica căpşorul să primească salutul soarelui, ba penajul pufos al unui piţigoi care făcea tumbe prin aer desfătându-şi colegii de zbor cu giumbuşlucurile lui de mare circar aerian. Undeva, la umbra unui pom de liliac, Matei tolănit pe iarbă, privea încântat la aceste minunăţii dumnezeieşti. Îi atrăsese atenţia de mult timp micul circar al aerului, piţigoiul cel hazliu, care dădea spectacolul şi pentru el înveselindu-l. La cei cinci anişori ai săi, Matei nu mai văzuse un asemenea spectacol. Emoţionat, cu sufletul la gură, era aproape să aplaude de bucurie la trucurile piţigoiului năstruşnic, dar nu vroia să-l sperie. Dintr-o dată micul aviator, piţigoiul nostru, îşi strînse aripile şi porni ca o săgeată spre pământ. Matei îl pierdu din ochi. Se ridică repede în picioare pentru a vedea unde a plecat actorul său. În clipa aceea se auzi însă un zgomot surd. O cursă, făcută dintr-un coş sub care fusese aşezate multe bunătăţi pofticioase pentru păsărelele lacome de hrană, a căzut ca o închisoare peste micul piţigoi care se zbătea acum deznădăjduit. Liniştii amiezii i-a luat locul acum râsul colorat şi plin de răutate a unor copii care strigau cât îi ţinea gura: ”L-am prins, l-am prins, veniţi să-l vedeţi!”
Ochii lui Matei se umplură de lacrimi. Pierduse un prieten drag. Un piţigoi care îi adusese atâtea bucurii în ziua aceea. Ce putea face pentru el? Aha. Bunica îi spusese cu câteva zile înainte că atunci când vrei să ajuţi pe cineva trebuie în primul rând să te rogi pentru el. Matei se lumină la faţă. Se ascunse în spatele tufei de liliac, îngenunche, îşi strânse mânuţele în forma crucii, închise ochii şi…. ”Doamne, te rog să ai grijă de prietenul meu, piţigoiul. Vreau să-l eliberezi. Să-l scoţi de sub coş.” Deschise ochii şi privi la coş. Nu se întâmplase nimic. Se rugă a doua oara. Nimic. Mai încercă o dată. Dar Dumnezeu parcă nu era acasă. Nu-l auzea. Nu mai înţelegea nimic. Nu cerea ceva pentru el, ci se ruga pentru un prieten al lui şi cu toate astea…
Se ridică în picioare, cu capul plecat, cu lacrimi şiroindu-i pe faţa mică şi bălaie, şi suspinând se îndreptă spre casă. Trebuia să-l ajute cineva. Ce să facă?
Bunica îl văzu în mijlocul curţii. Era supărat. Tare supărat. Îl chemă la ea. Îl aşeză pe genunchii ei şi-l descusu puţin câte puţin. Matei abia oprindu-si suspinele îi povesti cu lux de amănunte tot ce se întâmplase cu prietenul lui piţigoiul, şi încheie abia reuşind să rostească printre sughiţuri: “Dar Dumnezeu n-a făcut o minune la rugăciunea mea!”
Bunica îşi descreţi fruntea, îi pieptănă părul bălai cu degetele ei subţiri şi delicate şi îşi începu povestea:
“Într-o mânăstire, în bibliotecă studiau patru călugări. Călugări îmbunătăţiţi, dornici de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a sta în legătură cu El, de a se ruga neîncetat, de a studia cât mai mult din ceea ce s-a scris despre Dumnezeu pentru a-l cunoaşte mai bine, a-l înţelege şi a se apropia mai mult de El. La un moment dat, noapte fiind, s-a stins lumina. Unul dintre ei a propus: “Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu şi să vedem pe care îl va asculta. La a cărui rugăciune se va aprinde lumina înseamnă că acela este mai apreciat de Dumnezeu. Înseamnă că acela este mai credincios şi mai iubit de Dumnezeu”. Se propunea un test de credincioşie. Un concurs de rugăciune în care Dumnezeu era pus arbitru. Dumnezeu trebuia să săvârşească acum o minune pentru ei, la cererea lor. Trei dintre călugări au fost de acord primind provocarea cu bucurie, considerând că acum pot să le dovedească celorlalţi cât sunt de credincioşi ei şi cât de mult îi ascultă pe ei Dumnezeu. Unul dintre ei era însă trist, căci cu puţin timp înainte tocmai citise un cuvânt al Sfintei Scripturi care spunea “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. Dar din smerenie nu putea să-i refuze pe fraţii lui de rugăciune, gândind că Dumnezeu îl va scoate din această încercare. Au acceptat cu toţi şi iată-l pe primul călugăr, rugându-se profund, pios, dar nu s-a întâmplat nimic. Biblioteca era pe mai departe cufundată în întuneric. A început rugăciunea cel de-l doilea, profund, pios, dar acelaşi efect; întuneric, beznă în jurul lor. S-a rugat apoi cel de-al treilea, profund, pios, dar nici de data aceasta nu s-a întâmplat nimic. Al patrulea dintre ei, cel care fusese trist că trebuie să-l ispitească pe Dumnezeu, şi-a început rugăciunea pios, profund… Apoi s-a ridicat de la locul lui şi zicându-şi rugăciunea mereu, s-a dus la tabloul de siguranţă al instalaţiei electrice de la bibliotecă şi l-a reparat. Şi în clipa când şi-a terminat rugăciunea a terminat şi reparaţia tabloului de siguranţă… şi s-a făcut lumină”.
Matei tresări. “Aha!” Deci Dumnezeu face minuni doar atunci când noi nu putem singuri să ne rezolvăm problemele. Deci Dumnezeu vrea ca ceea ce putem să facem noi, să facem. El intervine doar atunci când noi nu putem singuri să ne ajutăm. Acum am înţeles. Îţi mulţumesc bunico! Şi sărind ca un sfârlez din braţele bunicii, o zbughi repede pe poarta curţii şi se îndreptă spre închisoarea piţigoiului. Pe drum se ruga spunând: “Doamne ajută-mă să nu se supere ceilalţi copii pe mine dacă o să-l eliberez pe piţigoiul meu!” Ajunse la locul cursei. Le explică copiilor că piţigoiul de sub coş era prietenul lui şi îi roagă să-l lase pe el să-i dea drumul. Ceilalţi uitaseră deja de cursă, de micul piţigoi zbanghiu care tremura acum sub coş. O porniseră într-o mare hărmălaie spre maidan. Matei ridică singur coşul. Micul actor aerian îl privi cu ochii speriaţi dar plini de mulţumire. Îşi atinse uşor căpuşorul pufos de mâna micuţului Matei, apoi se înălţă în văzduh. Mai făcu două trei tumbe şi o porni voios spre zări. Matei a înţeles. Dumnezeu face minuni. Dar minunile se fac prin noi.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Niciun comentariu: