sâmbătă, 16 iunie 2007

Editorial: Curajul de a fi normal

De multe ori auzi că ceea ce faci e inutil, că e prea multă răutate pretutindeni ca să mai existe şansa de a găsi o persoană care să facă binele dezinteresat, că deşi merg unii la biserică sunt mai păcătoşi decât cei care ţin patul cald duminca dimineaţa, că n-are rost să-i zâmbeşti celui de lângă tine pentru că oricum nu contezi în ochii lui dacă nu faci parte din „planul lui personal de dezvoltare”, etc.
Trebuie să iei o decizie. Lumea te vrea altfel. Te vrea ca ea (k-lumea). Şi te întrebi de ce? Eşti chiar atât de diferit, chiar atât de ciudat, pentru că ai in bibliotecă şi nişte cărţi de spiritualitate pe lângă celelalte, pentru că îţi faci cruce când te aşezi la masă sau când te duci la culcare, că îţi mănânci omleta de miercuri joi, că ai „slăbiciunea” de a nu riposta celui care te agresează sau te contorsionează în faţa celorlalţi? Că ai curaj să fi normal?
Omul, prin creaţie, este „imago dei”, chip al Creatorului. Deci are o identitate, este cineva. Este capabil să perceapă lumea prin cele cinci simţuri şi să o depăşească, să dorească în mod natural binele şi să iubească frumosul, să discearnă raţional modul în care îşi activează şi lucrează propriile puteri fizice şi sufleteşti. Să depăşească cadrul natural al existenţei şi să se ancoreze în spaţiul duhovnicesc. Cu toate acestea nu mai putem recunoaşte omul, CHIPUL (lui Dumnezeu), NORMALUL, pentru că acestui Chip i se interpune astăzi MULŢIMEA FĂRĂ CHIP, „grosul” fară identitate, mulţimea fără dorinţe superioare, fără scopuri înalte, care nu mai vrea decât „pâine şi circ”, „dresaţii” zilelor noastre. Ne-am obişnuit atât de mult să stăm încruntaţi, să-l pândim pe celălalt, să-l punem la insectar...
Pentru unii ilare, pentru altii tragice, aceste constatări „fotografiază” o stare de spirit a contemporaneităţii, o stare de anormalitate în care ne complacem, o viaţă fără Hristos, o viaţă liberă dar fără libertate, pentru că am devenit sclavii propriei noastre libertăţi. O viaţă anormală.
Pentru omul dinlăuntrul Bisericii, creştinul ancorat în Dumnezeu şi angajat într-o viaţă senină, duhovnicească, lucrurile sunt simple. El ştie că „normal” înseamnă să ai viaţă evlavioasă, să-l pui pe Hristos în centru, să te împărtăşeşti de Tainele Bisericii, să ai comuniune cu toti, să suferi cu toţi şi să te bucuri pentru toţi, să ai libertate să faci orice dar să faci numai binele şi încă ceva pe deasupra: să ai puterea să-L mărturiseşti pe Hristos în faţa celorlalti... Omul dinlăuntrul Bisericii ştie al Cărui chip este şi se străduieşte zi de zi să nu facă de ruşine Chipul lui Dumnezeu din el, să se păstreze normal. Dar vom (mai) avea curajul să rămânem normali?
Pr. Adrian Magda
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Niciun comentariu: