Cum să se poarte soţul cu soţia sa? Află răspunsul cel adevărat!

Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai înainte un model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire. Vrei ca femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos? Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci. Căci nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu care eşti unit, iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors împotriva Lui şi L-a nesocotit.

Aşadar, pe când Hristos, nu cu ameninţări, nu cu huliri, nu cu spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe, cu grijă şi jertfă a reuşit să inspire încredere celei care atât de mult L-a necăjit, aşa să faci şi tu, aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă cu mândrie, dacă te nesocoteşte, vei putea s-o îndreptezi prin marea ta purtare de grijă, prin dragostea şi bunătatea ta, nu prin mânie şi înfricoşare. Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că nici pe el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai slujească. Pe tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia oricărei bucurii din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi ameninţări, ci cu iubire şi bune maniere.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii

Fericirea adevărată vine ca răsplată pentru efortul de a iubi

La prima tinereţe, în momentul primei îndrăgostiri, pe oameni îi stăpânesc sentimentele şi li se pare că fericirea constă tocmai în această furtună emoţională. Nu este adevărat. Fericirea adevărată vine ca un rezultat al acestor trăiri, al fidelităţii, al depăşirii în comun a piedicilor, al efortului de a iubi. O asemenea dragoste este semnificativ mai profundă, mai temeinică, ea înseamnă cu mult mai mult decât această furtună emoţională. Dragostea înseamnă şi efort, şi responsabilitate a unuia pentru celălalt; este încercare de a te schimba în bine împreună cu omul tău iubit, este permanenta descoperire reciprocă, este cunoaştere reciprocă.

Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte şi după căsătorie

O familie puternică, pregătită pentru orice

În societatea zilelor noastre, stabilitatea familiei este pusă la încercare în fiecare zi. Cum păstrăm echilibrul vieţii de familie şi ce avem de făcut pentru ca împreună să putem trece cu bine prin toate?

Primul lucru pe care trebuie să-l regăsească familia post-modernă este dulceaţa rugăciunii făcute împreună şi a rugăciunii colective din biserică. Câteva minute de rugăciune dimineaţa şi seara, mersul la biserică duminica cu toată casa, ar fi salutare. Familia creştină trebuie să se roage împreună, să cânte împreună, să facă lectură religioasă împreună. Nu se poate exprima în cuvinte cât de mare este folosul unei vieţi duhovniceşti în cadrul familiei. Roadele acestei vieţi sunt: sentimentul de linişte şi siguranţă, statornicia, dreapta judecată, armonia şi maturizarea spirituală.

Al doilea lucru, tot important, este regăsirea bucuriei de a mânca împreună. Programul supraîncărcat, graba permanentă, au ajuns să desfiinţeze aproape total această comuniune. Soţii vin de la serviciu pe rând şi mănâncă separat. Copiii vin de la şcoală şi mănâncă când apucă. Este adevărat că sunt unele situaţii obiective când oamenii mănâncă pe rând, dar dacă această practică devine lege, paguba spirituală este imensă.

Al treilea lucru pe care familia creştină trebuie să-l redescopere este petrecerea timpului liber împreună. Cu toate că în societatea noastră distracţia este practicată abuziv, ea îşi are locul ei în viaţa de familie. Este bine ca membrii familiei să râdă împreună, să se joace împreună, să-şi facă ieşirile, concediile şi drumeţiile împreună. Sunt situaţii în care joaca, drumeţia şi alte moduri de destindere consolidează legătura dintre soţi şi-i învaţă pe copii cinstea, onestitatea, spiritul de echipă şi politeţea.

IPS Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?

Paştile

În zilele noastre puţine suflete mai vibrează cu adevărat la auzul acestui nume ce vine parcă triumfător. La fel cum lumina răzbate întunericul pustiu în fiecare dimineaţă, aşa învierea izbăveşte moartea prin Paşti.

În mirajul colorat al iepuraşilor şi al ouălor tot mai decorate, adevărata semnificaţie a acestei sfinte sărbători este lăsată pe plan secund, dacă nu chiar uitată. Cu toţii ne pregătim intens şi asiduu pentru această zi specială: ne curăţăm casa, ne pregătim cele mai alese bucate, cadourile; până şi lumânările sunt alese după ultimele "tendinţe". Însă adesea uităm locul care ar trebui cel mai în detaliu pregătit şi decorat: acea cămăruţă mică din interiorul fiecăruia, unde putem de fapt să simţim bucuria zilei de Paşti – şi anume sufletul nostru. În el se află o flacără care pâlpâie firav sau dogoreşte falnic, o flacără ce diferă de la om la om, numită credinţă. Acest foc magic nu are nevoie de ouă cu imprimeuri din desene animate, ci de unele roşiatice, care să aducă aminte de sângele curs şi de chinul prin care Mântuitorul a trecut pentru ca această zi să fie pentru noi una a bucuriei. Nu are nevoie nici de feluri de mâncare sofisticate, ci doar de câteva bucate care să ne aducă în minte trupul plăpând al Mesiei frânt pe cruce. Nu necesită cadouri scumpe, ci simple atenţii pe care să ni le oferim unii altora asemenea cadoului suprem oferit de Iisus omenirii cu mii de ani în urmă. Cu atât mai mult nu are nevoie de candele fastoase, ci de un foc al bunăvoinţei, al milosteniei şi al candorii, ce trebuie întreţinut de-a lungul anului, care să lumineze piatra rece a mormântului Mântuitorului până la înviere şi să Îi lumineze drumul până în sufletele noastre.

Hristos doreşte clipă de clipă să intre în inimile noastre, însă de noi depinde dacă suntem pregătiţi să deschidem sau nu. Când vom sta Duminica în jurul mesei încărcate de bucate, înconjuraţi fiind de cei dragi, să ne amintim de toate acestea. Să trăim pătimirile pentru a ne putea bucura de înviere, să simţim rănile pentru a putea fi alinaţi de îmbălsămare. Dar cel mai important este să murim şi să renaştem odată cu Hristos şi să avem mereu în suflet şi în inimă, simţind şi trăind din tot cugetul nostru, cuvintele „Hristos a înviat!”.

Maria M., 16 ani, Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 91, mai-iunie 2016

Împreună cu copiii în călătoria Postului Mare

Cea mai importantă preocupare în educarea creştină a copiilor ar trebui să fie să îi ajutăm să stabilească o relaţie personală cu Dumnezeu. Să simtă iubirea Lui şi să răspundă la această iubire. Elizabeth White, educator specializat în metoda pedagogică Montessori şi catehet pentru copii, ne spunem cum putem aprofunda, împreună cu copiii noştri, relaţia cu Dumnezeu în timpul Postului Mare.

Marcaţi Duminicile pregătitoare

Noi, creştinii ortodocşi, nu ne aruncăm niciodată cu ochii închişi în ceva. De-a lungul anului nostru liturgic, deseori ne pregătim pentru câte ceva. În cazul Paştilor, nu doar că petrecem un anumit timp pregătindu-ne pentru Sărbătoarea sărbătorilor, ci ne pregătim şi pe noi înşine pentru această pregătire. În fiecare dintre cele cinci duminici dinaintea Postului Mare, Biserica ne atrage atenţia asupra diferitelor aspecte ale pocăinţei, prin intermediul lecturilor evanghelice.

De exemplu, în duminica lui Zaheu auzim despre un om care dorea să-L vadă pe Iisus, dar era prea scund pentru a-L putea zări în mulţime. Auzind cum s-a urcat într-un copac pentru a-şi îndeplini dorinţa, ni se aduce aminte că şi dorinţa noastră trebuie să fie cea cuvenită. Dacă nu avem o dorinţă reală de a ne apropia de Hristos, cum ne putem aştepta ca Hristos să ne răspundă aşa cum i-a răspuns lui Zaheu? (a se vedea Luca 19,1-10).

Înmuierea inimii

Şi aşa se întâmplă în fiecare dintre următoarele săptămâni: suntem chemaţi să ne pregătim inimile pentru adevărata lucrare a Postului Mare. „Să mai subliniem încă o dată că scopul Postului Mare nu este acela de a ne impune nişte obligaţii formale, ci de a ne „înmuia” inimile, pentru ca ele să se deschidă faţă de realităţile duhului, de a trăi tainica „sete şi foame” după comuniunea cu Dumnezeu” (Pr. Alexander Schmemann) Toată această pregătire poate părea inutilă unora, dar, gândindu-mă numai cât timp îi trebuie inimii mele să se înmoaie, mă face să cred că Biserica este foarte înţeleaptă în analiza făcută naturii umane şi, prin urmare, recomandărilor pentru Post. (…)

Dacă în Postul Mare accentul cade pe pocăinţă şi pe înmuierea inimii, ca pregătire pentru primirea Luminii, cum iniţiem această sarcină monumentală în ce priveşte copiii, mai ales când şi nouă ne este atât de dificil? Când noi înşine suntem atât de plini de mândrie, că nu vedem vreun motiv serios pentru pocăinţă?

Proiecte în familie

Poate că cu cei foarte mici nu prea este nevoie să faci aşa ceva, însă, odată cu creşterea fizică şi sporirea conştiinţei morale a copiilor, ei ar trebui să dobândească şi o mai mare înţelegere a semnificaţiei spirituale a Postului Mare. Învăţaţi-i cu postul. Programaţi participarea întregii familii la Taina Spovedaniei. Decideţi-vă asupra unui proiect pentru Postul Mare. Faceţi în aşa fel încât copiii să ştie că aceasta este o perioadă specială de pregătire pentru Paşti. Lecturaţi istorioare despre sfinţi, care să ilustreze exemple bune ale modurilor în care oamenii îşi pot schimba viaţa. Citiţi câteva pasaje biblice de la Facere, potrivite pentru Post. Implicaţi copiii într-o discuţie despre Isaia 53, 4-6. Cine ne-a purtat păcatele? Cine a suferit pentru noi? Cine a fost condus ca un miel spre tăiere? Meditarea la astfel de lucruri ne stârneşte inima, înlesnind pocăinţa.

Cum înţelegem pocăinţa?

Dar, mai întâi, ce este pocăinţa? Dacă confundăm acest cuvânt, metanoia în greacă, cu simpla remuşcare sau părere de rău pentru ceva făcut greşit, atunci ne înşelăm. Metanoia este o transformare fundamentală sau o răzgândire. Când ne pocăim, ne hotărâm să ne îndepărtăm de condiţia noastră păcătoasă, de cea care ne-a făcut să ne pierdem din vedere destinaţia, şi să ne întoarcem iarăşi la calea cea dreaptă. Cineva spunea că pocăinţa nu este un act autonom; este o trecere, o ieşire din moarte la viaţă, o continuă reînnoire a vieţii. Aş adăuga că este reconciliere – reconcilierea unui suflet care s-a abătut de la calea adevăratei Lumini, cea care ne ghidează fără greş.

Ce e Spovedania?

Pocăinţa ne conduce spre spovedanie (dar nu este acelaşi lucru). Spovedania noastră la un preot, ca mărturie înaintea lui Dumnezeu, este rezultatul pocăinţei, nu cauza ei. Spovedania este o încheiere, o modalitate de a ne convinge sufletul că am terminat-o cu un anumit păcat. Că ar trebui să trecem peste el, să-l depăşim, ştiind că Dumnezeu, în mila Sa plină de iubire, ne-a iertat şi l-a uitat. Mai mult decât atât, nu doar acum ne iartă greşelile fiecăruia. El a iertat toate păcatele pe cruce, dar depinde de noi să-I accesăm iertarea, căci nu intră pe uşa inimii noastre neinvitat.

Spovedania ne umple de har divin, care ne eliberează de sentimentele de vină împovărătoare. Da, ne putem spovedi direct lui Dumnezeu – şi ar trebui să facem asta din clipa în care ne-am dat seama că am păcătuit. Dar spovedania în faţa lui Dumnezeu, în timp ce preotul şi preotul stau în faţa icoanei lui Hristos, face parte din procesul de vindecare a sufletului nostru bolnav. Sfatul pe care îl primim de la duhovnic este deseori, în mod evident, inspirat de Sfântul Duh. Ne ajută să creştem tot mai mult în asemănarea cu Dumnezeu. Spovedania  nu este niciodată văzută ca un ritual legalistic. Ea este un balsam vindecător.

Elizabeth White, Paşi pe calea sfinţeniei. Cum să creştem copii iubitori de Dumnezeu

De reţinut:

·       Pregătirea pentru Paşti, cu „fericita întristare” a Postului Mare, ne ajută să pătrundem mai deplin în bucuria pascală.

·       Fiţi motivaţi să vă ajutaţi familia să sporească în înţelegerea Paştilor şi să nutrească dorinţa de a participa, pe cât este posibil, la cât mai multe slujbe ale Săptămânii Mari.

·       Participarea familiei la slujbele din Săptămâna Mare şi Paşti lasă o amprentă puternică şi de lungă durată asupra copilului. „Paştele a fost, este şi va fi, pentru fiecare suflet ortodox, cu adevărat singurul şi esenţialul ţel duhovnicesc al întregii sale vieţi.”