Divorţul, o realitate a zilelor noastre

În timpurile noastre, divorţul este, din păcate, o experienţă pe care o trăiesc din ce în ce mai multe persoane. Deşi s-a împământenit opinia că această decizie de separare este soluţia multor probleme ce par de nerezolvat sau pur şi simplu continuarea nestingherită a drumului în viaţă pentru doi oameni care s-au înstrăinat şi nu mai găsesc motive de a trăi împreună, la nivel individual impactul este cu totul altul.

Astfel, deşi societatea pare să facă presiuni la nivel subtil, prin opinii, judecăţi de valoare, modificarea ierarhiei valorilor, modele oferite, pentru a alege aşa-zisa soluţie a divorţului, persoana care trăieşte o astfel de experienţă este puternic afectată şi are nevoie de o perioadă de timp pentru a se vindeca şi a putea să îşi continue viaţa. Deşi înaintea deciziei finale, sub impactul stărilor puternice de mânie, frustrare, revoltă sau chiar frică, separarea în cuplu poate părea eliberatoare, senzaţia de după este departe de a fi resimţită drept eliberare. În această situaţie, oamenii se pot confrunta pentru perioade îndelungate de timp cu stări de depresie, sentimente de vinovăţie, lipsa încrederii în viitor şi mai ales în posibilitatea de a găsi din nou un partener/parteneră alături de care să îşi continue drumul în viaţă, dificultatea de a-şi relua vechile obiceiuri sau de a-şi contura un stil de viaţă independent.

Etapele pierderii

Tendinţa de a se arunca imediat în relaţii, chiar şi pasagere, cu caracter de consolare, pentru a încerca să umple în acest mod golul creat, sau tendinţa de a se izola aproape în totalitate reprezintă două extreme în egală măsură nocive pentru evoluţia persoanei. Aşa cum după pierderea, prin moarte, a unei fiinţe dragi, este necesară o perioadă de refacere, recunoscută şi delimitată şi de către psihologi drept „perioadă de doliu“, la fel şi după această pierdere, cu puternic impact psihic, este necesară parcurgerea unor etape, care ulterior fac posibilă refacerea. Trecerea, în prima perioadă, prin stări de negare, în care persoana, oricât de pregătită părea iniţial, parcă nu reuşeşte să înţeleagă, să creadă, să accepte că a finalizat o etapă din viaţă – fostul partener/parteneră pare încă prezent/-ă, te aştepţi să deschidă uşa când vine de la serviciu, te aştepţi ca atunci când sună telefonul să fie el/ea – este absolut firească.

Odată traversată această perioadă, evenimentul este conştientizat la adevărata dimensiune, pot apărea sentimente puternice şi uneori contradictorii – afecţiune faţă de fostul partener, revoltă faţă de el, tristeţe faţă de perioada de viaţă trecută, auto-învinovăţire, mânie. Deşi este o perioadă tulburătoare şi foarte solicitantă din punct de vedere afectiv, este bine să fie acceptată ca atare, pentru că, de cele mai multe ori, va trece de la sine şi va fi calea spre o vindecare stabilă, nu una aparentă, contextuală. În această etapă, orice sfat de genul „nu merită să suferi, fii tare, viaţa merge înainte“, oricât de bine intenţionat ar fi, nu dă rezultate şi nu duce decât la blocarea unor sentimente absolut fireşti, care, odată trăite, se vor estompa de la sine. Abia după acestea suferinţa se mai diminuează, iar persoana poate treptat să îşi restabilească priorităţi şi să îşi „refacă viaţa”, aşa după cum se spune în limbaj comun, să se adapteze la schimbările apărute.

Recăsătorirea

Este posibil în mod normal ca persoana să dorească să îşi găsească un nou partener/parteneră, alături de care să formeze o nouă familie. Deşi unele statistici demonstrează că trei din patru cupluri care se recăsătoresc ajung în timp la divorţ, vestea cea bună este că, dacă este abordată în mod matur, cea de a doua căsătorie poate fi durabilă. Pentru aceasta este important ca, înainte chiar de a vă găsi un nou partener/parteneră, după ce furtuna afectivă a mai trecut, să încercaţi să vedeţi şi să vă asumaţi partea dumneavoastră de responsabilitate în relaţia trecută. De multe ori oamenii spun că vor să uite tot ce a fost, pentru a putea merge înainte, şi au tendinţa de a atribui întreaga responsabilitate şi implicit vina fostului partener. Deşi această atitudine poate părea un balsam de moment bun pentru stima de sine, se va dovedi o piedică în calea unei relaţii de lungă durată, a unei a doua căsătorii.

Evitaţi să convieţuiţi cu viitorul partener

De aceea, înainte de a întemeia o a doua căsătorie, rugaţi-vă lui Dumnezeu să vindece rănile din sufletul vostru, precum şi pe cele din ale viitorului soţ/soţie şi să vă transforme în parteneri capabili să ofere şi să primească iubire într-un mod sănătos, nedependent.

Evitaţi să convieţuiţi cu viitorul partener înainte de a fi legaţi prin Taina Cununiei, iar dacă deja aţi început acest lucru, luaţi decizia de a pune capăt relaţiilor intime, până după momentul în care deveniţi soţ şi soţie. Deşi este larg răspândită opinia conform căreia este bine să îţi cunoşti cât mai mult partenerul înainte de căsătorie, mai ales atunci când ai mai trăit o experienţă traumatizantă de divorţ, dacă îţi doreşti o căsătorie bine plăcută lui Dumnezeu, este important să respecţi legile Sale. 

Fiţi conştienţi de riscurile de a vă implica într-o relaţie cu un partener imatur din punct de vedere emoţional sau duhovnicesc. Este de dorit să evitaţi o relaţie cu un partener care abia a finalizat o relaţie de durată şi este încă implicat afectiv, este instabil emoţional, nu are independenţă materială, suferă de o dependenţă, are trăsăturile partenerului abuziv, este codependent, nu este credincios sau are o atitudine extrem de critică şi distructivă.

De asemenea, pentru a construi căsătoria dvs. viitoare, este important să vă dezvoltaţi abilităţile de comunicare – modul în care vă exprimaţi mulţumirile şi nemulţumirile, tonul în discuţie – modul în care abordaţi disensiunile între voi, modul în care discutaţi aşteptările fiecăruia cu privire la relaţie, consolidarea legăturilor cu ceilalţi membri ai familiei extinse, precum identificarea rolurilor şi responsabilităţilor care se potrivesc fiecăruia dintre voi şi asumarea acestora.

Psiholog Dana Alecu, doxologia.ro

Blestemul, chiar dacă e politicos, e tot blestem

- Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptăţit: "S-o afle de la Dumnezeu!"? (în română expresia corespunzătoare ar fi acel "Dumnezeu să-i răsplătească!" spus în sens negativ)

- Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu înţelege că în felul acesta blestemă într-un mod politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili, şi au dragoste şi fineţe, şi suportă nedreptăţile ce li se fac de oameni, dar spun: "S-o afle de la Dumnezeu!". În viaţa aceasta toţi oamenii dăm examene pentru ca în cealaltă viaţă, cea veşnică, să ne învrednicim de rai. Gândul îmi spune că acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceasca şi nu îi este îngăduit creştinului, pentru că Hristos nu ne-a învăţat un astfel de mod de dragoste, ci: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". Tot astfel binecuvântarea cea mai mare dintre toate este atunci când suntem blestemaţi pe nedrept, iar noi primim aceasta în tăcere şi cu bunătate.

Când suntem clevetiţi sau nedreptăţiţi fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au răutate şi strâmbă şi adevărul, dacă putem, e bine să nu dorim să ne îndreptăţim atunci când nedreptatea priveşte numai persoana noastră. Nici să spunem: "S-o găsească de la Dumnezeu!", pentru că şi asta e tot blestem. E bine să-i iertăm cu toată inima noastră şi să rugăm pe Dumnezeu să ne întărească astfel ca să putem ridica greutatea clevetirii şi să continuăm viaţa duhovnicească pe cât putem în ascuns. Oamenii care au ca tipic să judece şi să osândească, în felul acesta ne pregătesc mereu cununi de aur, pentru Viaţa cea adevărată. Fireşte, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodată nu pot fi blestemaţi pentru că nu au răutate, ci numai bunătate, şi orice rău ar arunca cineva asupra acestor oameni sfinţiţi se sfinţeşte, iar ei simt o bucurie mare şi tainică.

Cuv. Paisie Aghioritul, „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013  

Colindători, martori şi mărturisitori

Au trecut sărbătorile de iarnă şi suntem deja intraţi în noul an calendaristic. Am retrăit încă o dată bucuria şi pacea acestor sărbători, cărunte şi anul acesta, din mila lui Dumnezeu, atât în casa noastră cât şi în Casa lui Dumnezeu. Dacă acasă bucuria noastră nu avea de ce să fie umbrită, masa fiind plină, bradul împodobit şi cetele de colindători pline de voie bună, parcă în Casa lui Dumnezeu nu am avut parte de acelaşi sentiment de plinătate. Nici în acest an nu au venit la Casa Tatălui ceresc mulţi din fiii Lui. Împrejurul ieslei nu au poposit mulţi din „păstorii” şi „magii” vremurilor noastre.

Bucuria pe care o are un părinte atunci când fii săi vin „acasă” nu cred că poate fi exprimată în cuvinte. Nimic nu poate egala bucuria unui tată şi a unei mame atunci când pruncii lor sunt „ împrejurul mesei”. Nimic nu poate înlocui sau egala această bucurie. La fel este şi pentru Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri, şi pentru Biserică, nimeni alta decât Mama noastră. Împreună, şi Tatăl cel ceresc şi Mama noastră, Biserica, se bucură de fiecare copil venit „acasă”, împrejurul „mesei altarului”, înfruptându-se din „bucatele liturgice”; şi se întristează pentru fiecare din pruncii care lipsesc.

Am primit şi în anul acesta mai mulţi colindători acasă decât la Casa lui Dumnezeu. Nu pot să nu mă întreb ce fel de fii sunt cei care colindă pe la casa părinţilor şi fraţilor lor, dar nu şi la Casa Tatălui lor. Încă mai sunt colindători ce cântă despre Pruncul din iesle pe care nu vor să-L vadă. Prin colindele lor se arată pe ei a fi martori şi mărturisitori ai Naşterii celei minunate, precum au fost păstorii şi magii de demult. Cum pot însă ei să fie martori, dacă nu vin împrejurul „ieslei” – adică împrejurul mesei altarului? Vestesc ceva ce nu au văzut şi nici nu vor să vadă. Au mesele pline de bucate, dar din ospăţul credinţei nu se înfruptă. Petrec în toate zilele, dar bucuria cea adevărată nu o pot simţi. Prin felul lor de a petrece sărbătorile nu par nicidecum martori şi mărturisitori ai Naşterii Domnului, ci mai degrabă par a fi martori falşi şi măsluitori ai Naşterii Pruncului. Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva cei ce se poartă astfel nu sunt mai degrabă împotrivitori ai Naşterii Pruncului, devreme ce, prin purtarea lor, sunt pildă rea pentru fii lor – care sunt şi fii ai lui Dumnezeu. Nu sunt oare aceştia năimiţi de poftele lor sau năimiţi de „înşelătorul”, asemenea ostaşilor care au păzit mormântul lui Iisus, tocmiţi şi ei să spună ceva ce de fapt nu au văzut? Nu sunt oare colindătorii de acest fel căzuţi în somnul păcatului, precum în somn greu au fost căzuţi şi ostaşii de la mormânt?

Cum eu, ca părinte, nu mă pot bucura pe deplin fără să am familia lângă mine, tot aşa şi Părintele Cel Ceresc nu poate să se bucure pe deplin, dacă nu suntem toţi împrejurul Lui. Fiecare părinte să se gândească în acest fel la orice praznic şi la orice sărbătoare ce-i stau înainte. Numai astfel suntem deopotrivă colindători, martori şi mărturisitori ai minunii celei adevărate, prin care Dumnezeu se face pe Sine om, pentru ca omul să se îndumnezeiască.

Pr. Marius Demeter

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013 

Generaţia COOL şi Biserica azi

De-a lungul întregii istorii a umanităţii, comunităţile, societăţile din toate timpurile şi din toate locurile şi-au dorit pentru urmaşii lor o altă lume, o altă viaţă, mult mai bună, de multe ori chiar idilică sau utopică. Iubirea şi grija pentru generaţia tânără i-au determinat pe oameni în permanenţă să investească în educaţia urmaşilor, indiferent că aceasta se făcea în sânul familiei ori în cele mai luminate locaşuri de cultură ale timpului.

De multe ori dorinţa părinţilor de a-şi educa copiii şi de a-i feri de propriile greşeli e atât de mare, încât face apel uneori la metode diverse, de la cele mai severe până la cele mai patetice. Ajungem astfel la eternul „conflict între generaţii” , care începe cu nedumeririle celor maturi faţă de comportamentul, deciziile şi mentalitatea afişată de tineri, continuă cu frustrările celor tineri de a nu fi înţeleşi şi duc în cele din urmă la revoltă, încetarea dialogului şi alte forme de protest specifice vârstei.

Tipul acesta de conflict există şi astăzi, cu atât mai mult cu cât noua generaţie născută şi crescută într-un sistem nerestrictiv nu pare să înţeleagă pe deplin sau să preţuiască sistemul de valori al generaţiilor mature, generaţii crescute şi educate într-un alt sistem, sever prin comparaţie cu ce avem astăzi. Nu-i de mirare faptul că părinţii şi bunicii noştri nu prea văd cu ochi buni interesul scăzut pentru educaţie, disciplină, cultură sau religie al celor tineri şi cu atât mai mult interesul sporit pentru frivolităţi, cluburi, distracţii şi aşa mai departe.

Părerea tinerilor despre Biserică

Studii recente de specialitate făcute în rândul tinerilor par să confirme temerile celor maturi. Biserica pare să fie, în viziunea multor adolescenţi, mult prea restrictivă. Tinerii doresc să experimenteze lumea şi cultura în care trăiesc, cu toate ofertele bune, dar şi cu ispitele ei. Vor să aibă o credinţă care să îi ţină conectaţi la realitate şi, cel puţin o parte dintre ei, cred că Biserica îi împiedică să menţină legătura cu lumea în care trăiesc. Un sondaj efectuat de agenţia Barna Group (SUA) atât în SUA cât şi în Europa constată faptul că un sfert dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 29 de ani au declarat că, în opinia lor, creştinii demonizează tot ce este în afara Bisericii. Bisericile ignoră problemele lumii reale, cred unii dintre cei intervievaţi. Aceeaşi sursă evidenţiază faptul că adolescenţii şi tinerii în jurul vârstei de 20 de ani experimentează creştinismul într-o manieră superficială. O treime dintre tineri susţin că Biserica este „plictisitoare"; un sfert dintre ei spun că, pentru cariera şi interesele lor, credinţa nu este relevantă; cca 20% au concluzionat că Dumnezeu pare să fie absent din experienţa lor religioasă.

Biserica pare să fie, în opinia tinerilor, şi antagonică ştiinţei. În aceeaşi opinie, poziţia Bisericii vizavi de sexualitate este mult prea restrictivă. Cultura profană care supraestimează carnalul, accesul facil la materiale pornografice, creşterea vârstei la care tinerii se căsătoresc, reprezintă provocări serioase pentru trăirea unei vieţii creştine autentice. O şesime dintre tinerii intervievaţi au declarat că „au făcut greşeli" în privinţa vieţii lor intime şi că se simt „judecaţi de Biserică" din acest motiv.

O problemă care ne priveşte pe toţi

Se pune într-un final întrebarea firească cum s-a ajuns în acest punct şi care ar fi motivele pentru care unii tineri au această perspectivă asupra Bisericii, în condiţiile în care Biserica reprezintă un dar divin oferit oamenilor, pentru ca în ea dragostea lui Dumnezeu şi dragostea dintre oameni să se poată manifesta deplin. Un posibil răspuns ar fi faptul că tinerilor nu li se explică suficient valoarea, sensul şi rostul Bisericii. Iar această explicare ar trebui făcută, într-un limbaj accesibil noii generaţii, cu smerenie, cu iubire, dar şi cu gravitate, cu seriozitate şi responsabilitate maximă.

Explicarea rostului fundamental al credinţei în construirea unei vieţi şi unui viitor durabil, cu efecte pentru eternitate, reprezintă responsabilitatea maturilor pentru tineri. Precizarea consecinţelor unei vieţi promiscue reprezintă o altă responsabilitate. Rugăciunea pentru şi împreună cu tinerii, exemplul personal – ar fi alte soluţii pentru problemele mai sus enunţate. Iar demersul acesta trebuie conştientizat şi realizat în comuniune şi comunitate, pentru că reprezintă responsabilitatea tuturor.

Un exerciţiu de sinceritate

Astăzi avem pe de o parte o generaţie tânără preocupată mai mult de a fi „cool” decât responsabilă, iar de cealaltă parte constatăm adesea, cu durere, o lipsă a iniţiativei unui dialog real, ba chiar o lipsă de preocupare pentru creşterea şi educarea corespunzătoare a celor tineri, un refuz al conştientizării acestei responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu. În aceste condiţii, nu cred că ar trebui să ne mai mirăm de ce tinerii ajung să simtă şi să primească păreri ca cele din sondajul de care am amintit.

Nu ne rămâne decât să conştientizăm, fiecare în parte, într-un exerciţiu de sinceritate, starea în care suntem în această relaţie. Cei tineri să înveţe să caute adevărul mai adânc, dincolo de anumite aparenţe, iar cei maturi să înveţe să renunţe la degetul acuzator şi să ridice fruntea, să zâmbească şi să ofere dragoste şi căldură fraţilor mai mici. În relaţiile încălzite de focul dragostei şi al rugăciunii, Dumnezeu este prezent şi face lucruri minunate.

Augustin Ciubotariu, Oraşul Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013  

Ce mâncăm, ce bem? Aspartamul

În goana după o siluetă mai zveltă, cădem adesea în capcana produselor „light” pe care le consumăm fără să ne uităm pe etichetă. Unul din înlocuitorii zahărului folosiţi în România este aspartamul. Câteva detalii despre acesta şi toxicitatea lui ne ofer domnul Dr. Pavel Chirilă:

Aspartamul (E951) este un îndulcitor artificial obţinut din doi aminoacizi (acid aspartic şi fenilalanină) şi alcool metilic. Aspartamul a fost aprobat pentru alimente solide în 1981, iar pentru băuturi carbonatate în 1983. Aspartamul este una dintre substanţele cele mai toxice care se adaugă alimentelor, posedând peste 75% din efectele adverse ale aditivilor alimentari, raportate de US-FDA (federaţia americană responsabilă cu reglementarea alimentației, n.red.).

Se cunosc 90 simptome diferite, bine argumentate, dintre care: durere de cap, ameţeală, greaţă, spasme musculare, urticarie, oboseală, halucinaţii, iritabilitate, tahicardie, insomnie, palpitaţii, anxietate, pierdere a memoriei, dureri articulare ş.a. Unul din 20.000 de copii se naşte fără capacitatea de a metaboliza fenilalanina (cu fenilcetonurie), unul din cei doi aminoacizi din aspartam. Acumularea acestui aminoacid în sânge la nivele toxice poate duce la retardare mentală. Unii cercetători cred că aspartamul poate duce la alterarea funcţiei creierului şi la tulburări de comportament printre consumatori. Este admis în România.

Dr. Pavel Chirilă, „Despre alimentaţia modernă”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013