Pe cărările Athosului

Din viaţa şi trecerea prin lume a creştinului dreptmăritor, face parte, negreşit, şi pelerinajul religios – bucuria de a vedea cele din auzite şi de a călca, cu paşii tăi, pe urmele paşilor sfinţilor, prilej de întărire în credinţă şi de a ridica mintea şi inima către Dumnezeu.



Vârfuri ale Ortodoxiei.
Înălţarea şi trăirea duhovnicească oferite pelerinului îndeamnă cugetul să caute la cele de sus, aşa cum şi Bunul Dumnezeu a rânduit ca cele mari şi minunate ale Sale să fie înfăptuite deasupra lumii celei de jos, adică pe vârfuri de munte: tablele Legii pe muntele Sinai, Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor, Înălţarea pe muntele Măslinilor – locuri sfinte cercetate de creştini cu mare evlavie. Şi mai este un „munte înalt” al Ortodoxiei, ales de Maica Domnului, Sfântul Munte Athos, spre ale cărui culmi se îndreaptă paşii fraţilor creştini, an de an, la praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Cu siguranţă, un pelerin „împătimit” îşi doreşte şi se pregăteşte să ajungă să se închine, la această sărbătoare, la capela de pe vârful Athonului. În acest an, pentru mine, nevrednicul, s-a împlinit dorinţa mai de demult de a fi printre închinătorii ce urcă pe cărările Athosului până pe vârful cel mai înalt.

De la nivelul mării, spre culmi.
Cu ajutorul Maicii Preasfinte am călătorit cu bine până la Uranopoli, unde, după ridicarea permisului de intrare – diamonitirion – ne-am îmbarcat pe un vaporaş rapid cu plecare la ora 8 dimineaţa şi care peste o oră ne va lăsa la arsanaua (portul) schitului Sfânta Ana. De aici va începe un foarte greu urcuş de 7 ore doar până la Panaghia, la cota 1500. Începem să păşim, de la nivelul mării, pe trepte de beton şi piatră, timp de o oră, până la arhondaricul schitului Sfânta Ana, unde facem un popas de câteva minute pentru a gusta din kerasma (trataţia) cu care ne întâmpină călugării greci de acolo. Ne închinăm în bisericuţa schitului şi pornim în grupuri – români, greci, ruşi – pe cărarea abruptă, prin pădure, vreme de circa trei ore, până la stavros (cruce), o întretăiere a două poteci: Sfânta Ana – Prodromu şi Katunakia – Panaghia – vârful Athon. De aici continuăm urcuşul, mai dificil ca până acum, pe povârnişul vestic al muntelui, pe o căldură de 30 de grade, trecând prin zone împădurite şi desişuri, iar mai apoi printre brazi şi pini până în golul alpin la Panaghia.

Purtaţi de Maica Domnului.
În acest răstimp ne rugam în taină Maicii Domnului să ne ajute şi să ne întărească. Şi ne mângâia Măicuţa Sfântă cu triluri de păsări nevăzute, cu câte o briză răcoroasă ce cobora din înalt, cu un îndemn din partea unui călugăr athonit şi mai mult, atunci când puterile erau pe sfârşite, ne-au venit în ajutor o caravană de mulari (catâri) care ne-au cărat pe ultima parte a traseului, timp de o oră. Şi aşa am ajuns cu bine la Panaghia, o capelă cu anexe construită pe un mic platou care se termină in dreapta cu o imensă prăpastie iar în stânga e străjuit de culmea Atonului.
Peisajul şi atmosfera sunt mirifice. Contemplăm cu nesaţ frumuseţile pe care ni le oferă, ca o răsplată, Maica Domnului şi îi mulţumim din suflet pentru toate. Alături de câteva sute de pelerini aflăm o binevenită odihnă şi aşteptăm începerea procesiunii spre vârful Athon. La ora 18 pornim iar, pentru două ore, pe cărarea abruptă, având în faţă preoţi şi diaconi de la mănăstirea Marea Lavră. În acest răstimp se cântă Paraclisul Maicii Domnului.

Privelişti cereşti.
La ora 20 ajungem la capela Schimbării la Faţă şi atingem vârful situat la 2033 metri. Avem parte de o panoramă unică. Soarele, de la asfinţit, aruncă umbra muntelui pe mare, în formă de triunghi, asemenea celei a muntelui Sinai. Întreaga peninsulă de 60 de kilometri se desfăşoară sub privirile noastre. Desluşim mănăstiri, schituri athonite, insule. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. Şi nu avem cuvinte să dăm slavă, laudă şi mulţumire Bunului Dumnezeu şi Maicii Sfinte. Vederi şi amintiri care nu se pot lua de la noi niciodată. Frigul pătrunzător ne obligă să nu zăbovim mult timp şi începem să coborâm cu alţi pelerini, rând pe rând, spre Panaghia, unde vom rămâne peste noapte. Vom priveghea acolo, întrucât pe vârf e multă lume şi nu suntem pregătiţi şi echipaţi să rezistăm frigului nopţii.

Acasă la Athos.
Dimineaţa devreme gustăm ceva şi pornim la vale, pe răcoare, pentru un drum de 6 ore, spre schitul românesc Prodromu. După o grea coborâre de două ore, ajungem la stavros, ne odihnim puţin şi apoi, însoţiţi de un pustnic român, pornim la drum lăsând în dreapta cărări spre schiturile Kafsokalivia, Sfântul Nil – izvorâtorul de mir, trecem pe la izvorul de la Kria Nera (ape reci), pe lângă chilia Sfântului Ioan Cucuzel, şi apoi coborâm spre schitul nostru românesc. Când intrăm pe poartă, simţim că am ajuns acasă.
Aşa a fost între ai noştri vreme de două zile, după care ne-am continuat pelerinajul şi am trecut pe la izvorul (agheasma) Sfântului Atanasie, la schitul Sfântul Andrei din Kareia, la mănăstirea Kutlumuş şi chilia cuviosului Paisie Aghioritul de la Panaguda, am poposit două zile printre românii din schitul Lacu şi apoi, în ultima zi de pelerinaj, la mănăstirea Vatopedi. După o săptămână ne despărţim de Grădina Maicii Domnului cu simţământul şi întrebarea dacă am visat sau a fost real. Mai aruncăm, din depărtare, câte o privire spre vârful Athonului şi ne zicem minţii: „- Am fost până acolo, sus !?” Să fie oare o dorire, o chemare pentru un alt pelerinaj? Facă-se voia Stăpânei şi Ocrotitoarei noastre şi a locurilor binecuvântate ale Athosului.

Pr. Gherasim Frăţilă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011

Idolatria undelor

,, Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită. Încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării.“ (Iisus, fiul lui Sirah 2, 1-2)

Sclavi ai tehnicii
Începând din anii ’80 încoace au apărut foarte multe ecranizări, mai ales la Hollywood, ale căror scenarii vorbesc despre o dictatură a roboţilor asupra omenirii. În unele dintre acestea acţiunea este teleportată într-un anume viitor, în care roboţii vor ieşi de sub controlul oamenilor şi vor prelua controlul întregii lumi, ajungând să-i transforme în sclavi pe cei care i-au creat. Lăsând deoparte succesul unor asemenea ecranizări, trebuie să recunoaştem că şi printre regizori există oameni foarte capabili care au darul de a intui linia pe care se îndreaptă omenirea. Cel mai elocvent exemplu de astfel de oameni capabili îl avem în persoana lui Jules Verne: scria despre submarin prezentând detaliat toate componentele acestuia într-un timp în care aşa ceva era de domeniul fantasticului. Şi iată că submarinele au devenit o realitate banală.
Deşi scenariile hollywoodiene sunt uşor exagerate, ele pleacă de la o realitate contemporană –omul a devenit dependent de aparatele şi roboţii oferiţi de progresul tehnicii. Odată cu acest progres are loc şi un regres în ceea ce priveşte viaţa spirituală: omul a uitat să contemple, să se bucure de natură, să se delecteze în urma unei plimbări în aer liber, să facă mişcare sau să redescopere plăcerea lecturii. Practic luăm totul de-a gata, fără a mai face un anume efort intelectual. Vrem să aflăm ceva despre Vlad Ţepeş? Nu mai citim, pentru că găsim pe Internet. Ori acest lucru nu ne mai predispune la muncă, la cercetare, căutare într-o bibliotecă – care ne dau răgaz de gândire, de asimilare. Astfel ne transformăm, uşor, uşor, în nişte fiinţe mecanizate, sclavi ai tehnicii, care nu este rea în sine, ci rău este modul exagerat în care o folosim.

Devorator de vieţi
Un alt aspect deloc de neglijat îl reprezintă acapararea vieţii noastre prin intermediul undelor. Televizorul a devenit în ultimul timp un adevărat idol, nelipsit în casele noastre, care ne absoarbe toată vlaga, făcându-ne să uităm de Dumnezeu, de familie şi copii. Ca şi Internetul, acesta nu este un rău în sine, ci o realitate a dezvoltării societăţii umane. Cei care văd în televizor pe Diavol exagerează fără doar şi poate, dar utilizarea exagerată a acestui aparat poate duce la devieri periculoase ale vieţii noastre. Prin intermediul undelor primim un amalgam de informaţii din care este destul de greu să selectezi binele de rău, iar în acest sens e nevoie de o auto-educaţie permanentă. La televizor putem urmări filme istorice care ne îmbogăţesc cunoştinţele şi ne ajută să aflăm despre trecutul, tradiţia şi cultura altor naţiuni; vizionăm spre exemplu ,,Festivalul George Enescu“, care ne îmbogăţeşte cultura muzicală; canalele sportive ne ajută să înţelegem că sportul este sănătate; suntem la curent cu ceea ce se întâmplă în lume etc. Dar există şi programe TV care încurajează violenţa, oportunismul sau câştigul fără muncă prin emisiuni de genul ,,euro-bingo“. Telenovelele (mai nou de calitate diferită, pentru a-i prinde în joc şi pe cei care nu agreează prostul gust al serialelor sud-americane) induc treptat anumite concepţii de viaţă iluzorii. Programele de aşa-zis folclor ni le prezintă pe cele mai agramate „vedete” post-decembriste: maneliştii. Maneaua a devenit o adevărată plagă socială în România şi un pericol real pentru tradiţiile şi chiar fiinţa poporului nostru.
La toate acestea există şi alternative: filme bune, educative, muzică bună şi cărţi bune. Nu trebuie să renunţăm complet la televizor, deşi sunt oameni care au făcut-o şi trăiesc foarte bine. Însă avem mare nevoie de discernământ. „Toată înţelepciunea vine de la Domnul şi cu El este în veac“, spune aceeaşi Carte a înţelepciunii lui Isus Sirah. Iar a selecta înseamnă înţelepciune. Biserica ne învaţă calea echilibrului, să avem o măsură în toate, şi un lucru esenţial pentru viaţa noastră: capacitatea de a discerne.

Robie sau libertate?
Fără această capacitate de a discerne, omul sau copilul care petrece foarte multe ore în faţa televizorului intră într-o experienţă delocalizată spaţio-temporal, care poate avea efecte halucinatorii. Întâlnim adesea persoane care trăiesc într-o realitate iluzorie, dictată nu de experienţa lor, ci de ceea ce văd la TV, sau copii agresivi care se luptă cu „monştri”, adesea „confundându-i” cu cei din jurul lor, pe care îi lovesc sau le vorbesc urât. Aceste stări sunt stări de robie, de dependenţă, din care nu se poate ieşi decât cu multă luptă şi rugăciune.
Sfântul Apostol Pavel a spus, plin de înţelepciune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.” (I Corinteni 10, 23). Tot înţeleptul Iisus Sirah spune: „Întocmai ca apa pentru viaţă este pentru om vinul, de-l vei bea cu măsură. (…) Bucuria inimii şi veselia sufletului este vinul, când se bea la vreme cu măsură. Amărăciune sufletului este vinul când se bea mult; certuri şi căderi face. Beţia înmulţeşte mânia celui fără de minte spre împiedicare şi împuţinează virtutea şi agoniseşte răni.“ (31, 31-35)
Ortodoxia ne învaţă cumpătarea, dreapta-măsură. Iar dreapta-măsură înseamnă să fii liber, adică să nu fii stăpânit de nimic. Nici de băutură, nici de bârfă, nici de mâncare, nici de televizor, nici de calculator. De nimic.

Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011

În fiecare zi e Vineri, fraţilor!

Trăim fiecare zi din viaţa noastră rostind cu buzele credinţa noastră şi... cam atât. Dovadă stau faptele noastre de fiecare zi: neiertările, certurile, clevetirile, desfrânările de toate felurile. Ne risipim în toată ziua printre firele de nisip şi prin norii cerului. Suntem rătăciţi şi orbi! Spunem despre noi că suntem creştini, dar bisericile noastre sunt mai mult goale. Procentele referitoare la cei ce caută biserica parohială sunt cutremurătoare. Nu sunt nici măcar 10% din cei botezaţi.
Preferăm în schimb grătarul la malul apei (sau iarbă verde, fără apă!) şi berea cât de rece. Vrem la mare şi la munte. Căutăm oare pe Dumnezeu printre firele de nisip de la malul mării? Sau poate în ceaţa (norul) de la munte? Numărăm firele de nisip degeaba şi orbecăim prin nori.
Peste săptămână, uităm că înainte de sâmbătă e vineri. Problema este că viaţa noastră de creştini se desfăşoară ca şi cum e mereu sâmbătă şi niciodată vineri sau duminică. Cum să reuşim a ne veseli cu adevărat duminica dacă nu înţelegem „întristarea” zilei de vineri? Putem noi oare să înţelegem ce e dulceaţa dacă nu ştim ce e fierea? Nu uităm oare că Învierea vine după Răstignire? Iar astăzi e Vineri, fraţilor! Faptele noastre arată că e Vineri! Faptele noastre-L răstignesc zi de zi pe Mântuitorul nostru. Nici bucuriile noastre însă nu sunt cele care trebuie să fie, că nu facem grătarul pentru Înviere, ci pentru poftele noastre. Nu bem bere şi nu prăjim peşte cu gândul la peştele cu care-i aştepta Iisus cel Înviat pe malul apei pe Sfinţii Apostoli. Noi suntem cei care-L urcăm pe Hristos pe cruce şi, când ne spune că-i este sete, noi suntem cei care-I dăm oţet şi fiere. Dar noi facem asta nu numai vineri, ci o facem şi-n ziua Învierii. Batem cuiele în mâinile Lui chiar şi în ziua când El biruie pentru noi moartea şi ne ridică din păcat. Trăim din nefericire o zi de vineri ce nu se mai sfârşeşte şi nici măcar nu realizăm asta.
De ce nu reuşim însă să ne bucurăm de înviere? De ce nu vrem să ne bucurăm de Înviere? Nu cumva nu vrem să-L dăm jos pe Hristos de pe Cruce? Nu cumva nu vrem să-L aşezăm în mormânt? Credinţa noastră şubredă e arătată de această teamă a noastră. Ştim că dacă-L dăm jos de pe Cruce şi-L aşezăm în mormânt, noi suntem cei care trebuie să-i luăm locul. Am vrea să-L urmăm în Înviere, dar fără să-L urmăm pe Cruce şi-n mormânt! Teama noastră ne ţine permanent departe de Bucuria cea Mare. Nu avem însă cum să învingem, de vreme ce nici nu vrem să începem războiul. Hristos ne îndeamnă la luptă („Îndrăzniţi! Eu am biruit...!”) iar noi ne declarăm invalizi cu speranţa că o să fim scutiţi de această luptă. Problema este însă că suntem pe acelaşi front cu toţii şi duşmanul nu cruţă pe niciunul din noi. Iar Hristos nu poate să ne ajute pentru simplul motiv că.... nu vrem să-L dăm jos de pe Cruce. Trebuie să înţelegem, până nu e prea târziu , că nu putem evita Crucea, orice am face. Fie ne răstignim (păcatele, poftele) acum, fie o să fim răstigniţi în veşnicie!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011

Sănătatea e legată de familie şi de prieteni

„Nu este bine să fie omul singur”. Realitatea acestor cuvinte dumnezeieşti este etern valabilă, fapt confirmat şi de studii recente, care spun că, pentru a fi sănătos şi fericit, omul are nevoie de familie şi de prieteni. Pe de altă parte, societatea modernă otrăveşte încet familia, numărul familiilor destrămate crescând vertiginos de la un deceniu la altul. Cât de importantă este investiţia de timp, energie şi voinţă în familie ne spune Dr. Emil Rădulescu:

Sănătatea e afectată de tensiunile din familie
În timp ce mulţi cred că descărcarea agresivă şi zgomotoasă constituie modalitatea sănătoasă de a scăpa de supărare şi de tensiunea nervoasă, statisticile arată că bărbaţii care răbufnesc cu violenţă, în mod regulat, fac de două ori mai des accidente vasculare cerebrale, în comparaţie cu cei care sunt în stare să-şi potolească mânia, fără să o exteriorizeze. Chiar dacă se întâmplă să ne enervăm din când în când, pentru sănătatea noastră şi cu siguranţă şi pentru sănătatea celor asupra cărora se revarsă descărcarea nervilor noştri, e mult mai bine să nu ajungem la niveluri explozive. Chiar şi în cazul celor cu o căsnicie fericită de decenii, sănătatea celor doi e afectată de stresul neînţelegerilor familiale. Cercetătorii de la Universitatea de Stat Ohio, SUA, au constatat că neînţelegerile dure între soţi căsătoriţi în medie de 42 de ani duceau la o slăbire a sistemului imunitar şi la creşterea hormonilor de stres. La rândul lor, aceste modificări pot creşte susceptibilitatea faţă de multe boli, în special faţă de cele neoplazice şi infecţioase.
Iată că sănătatea are de-a face şi cu buna înţelegere şi dragostea care domnesc între membrii familiei. E nevoie, aşadar, să tratăm şi aceste aspecte. În cursul unui interviu, Joseph Hodges Choate, fostul ambasador al Statelor Unite în Anglia, a fost întrebat ce-ar vrea să fie dacă, după moarte, ar avea ocazia să mai trăiască o dată pe pământ. Fără nici o ezitare, bărbatul care a avut o strălucită carieră diplomatică a spus: „Aş dori să fiu soţul doamnei Choate!” În mod evident, complimentul spontan şi sincer i-a făcut o deosebită plăcere soţiei sale. Cu siguranţă, fostul ambasador cunoştea secretul de a exprima iubire şi apreciere faţă de soţia sa.

Sănătatea are nevoie de iubire
Se pare că uităm adesea că sănătatea fizică nu e încă garanţia fericirii şi că nu poate exista fericire acolo unde nu este iubire. Iar căminul este mediul cel mai prielnic de a oferi şi de a primi ingredientul atât de necesar pentru o sănătate adevărată. Însă iubirea trebuie întreţinută, apoi exprimată, împărtăşită şi demonstrată.
Ne permitem deci să prezentăm câteva modalităţi de a spune „te iubesc”.

1. Folosiţi orice ocazie pentru a lăuda, complimenta sau omagia. Gândiţi-vă la personalitatea şi la acţiunile soţului sau soţiei dumneavoastră. Identificaţi-le pe cele excelente şi vrednice de laudă, felicitându-vă soţul sau soţia pentru ele. Copleşiţi-vă partenerul cu expresii alese de apreciere. Repetaţi cuvintele drăguţe care i-au fost adresate de alţii. Niciodată să nu uitaţi că un compliment sincer e un cadou colosal.

2. Nu permiteţi ca televizorul să împiedice timpul petrecut împreună. Multe familii sunt extrem de ocupate, mai ales când ambii soţi lucrează. La ce bun să ştii tot ce se întâmplă în lume, dar să nu cunoşti frământările, succesele sau insuccesele, planurile şi dorinţele soţului sau ale soţiei? Pregătirea împreună a cinei, luarea mesei în tihnă, strângerea mesei şi continuarea dialogului să nu fie tulburate de cutia vrăjită, care anihilează posibilitatea comunicării în familie.

3. Practicaţi o justă diviziune a muncii. Când ambii soţi au serviciu, e frumos ca responsabilităţile gospodăreşti să fie împărţite în mod egal. Când Margaret Thatcher, prim-ministrul Angliei, s-a mutat în Downing Street 10, reşedinţa oficială, un reporter l-a întrebat pe soţul ei: „Cine poartă pantalonii în casa aceasta?” La care soţul doamnei Thatcher a răspuns: „Eu îi port, dar tot eu îi spăl şi-i calc”.

4. Cheia pentru orice este răbdarea. Puiul din ou se obţine prin clocire, şi nu făcându-l zob. S-ar putea să nu înţelegeţi întotdeauna acţiunile soţului sau ale soţiei şi nici să apreciaţi atitudinea luată. Tocmai în aceste ocazii extindeţi amabilitatea răbdării. Acordaţi partenerei sau partenerului privilegiul îndoielii. Indiferent cât de apropiat sunteţi de soţia sau de soţul dumneavoastră, este cu neputinţă să fiţi conştient de frământările pe care le are.

5. Unele persoane se simt mult mai bine să dea decât să primească. Le vine greu să ceară o favoare deosebită. O cale eficientă de a depăşi acest obstacol este de a oferi soţiei sau soţului ceea ce şi-ar dori.

6. Gândiţi înainte de a vorbi! „Tonul ridicat scade aprecierea şi consideraţia. Ieşirea din fire distruge prieteniile. Limba nestăpânită denaturează adevărul”, a spus William Arthur Ward. Cuvintele sunt arme. Ele pot inspira sau leza, pot vindeca sau răni. Căutaţi să vă cheltuiţi cuvintele măcar tot cu atâta grijă cum vă cheltuiţi banii. E bine să-i împărtăşiţi partenerului de viaţă felul cum vă simţiţi, însă în cuvinte alese cu grijă.

7. Trimiteţi semnale de iubire în mod constant. Adesea, gesturile mici au semnificaţii mari. Exprimaţi-vă dragostea prin gesturi mici de bunăvoinţă, amabilitate şi politeţe. Iată câteva modalităţi de a emite mesaje de iubire:

• - permiteţi să fie atârnat pe perete tabloul îndrăgit al celuilalt, dar pe care dumneavoastră nu-l puteţi suferi;
• - îndepliniţi una dintre datoriile obişnuite ale celuilalt, doar pentru a-i oferi o mică plăcere;
• - lăudaţi-vă în faţa altora cu ceva realizat de soţia dumneavoastră, bineînţeles, şi în prezenţa ei;
• - la o reuniune, şoptiţi soţului că e bărbatul cel mai bine din sală;
• - cumpăraţi câte o carte soţiei sau soţului dumneavoastră;
• - susţineţi-vă atunci când unul are o neînţelegere cu cineva;
• - spuneţi-i că niciodată nu puteţi realiza cât a făcut ea sau el.

8. Învioraţi şi înseninaţi viaţa cu râs. Acum 3.000 de ani, înţeleptul Solomon scria: „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele” (Proverbe 17,23). Râsul adaugă bogăţie, calitate şi culoare zilelor obişnuite. E un dar, o opţiune, o disciplină şi o artă. Sociologul şi gerontologul Fiunegan Alford Cooper, de la Universitatea Long Island, SUA, a studiat 576 de cupluri, căsătorite de cel puţin 50 de ani: 93% dintre ele au descris căsnicia lor ca fiind fericită. Sociologul a descoperit că unul dintre secretele longevităţii lor, ca familie, a fost simţul umorului. Apoi 79% dintre ele au spus că râdeau împreună zilnic. Un bărbat de 84 de ani, căsătorit la 64 de ani, spunea: „Râdeam la glumele spuse de soţie, chiar dacă le-am auzit de un milion de ori”.

9. Ascultaţi cu inima. Când soţia e supărată, permiteţi-i să-şi exprime sentimentele. Nu corectaţi inexactităţile ei. Nu respingeţi logica ei. Nu încercaţi să-i spuneţi cât este de lipsită de raţiune. Nu vă referiţi la amănunte. Ascultaţi doar. Singurele comentarii să fie cele care caută lămuriri şi înţelegere. Mai târziu, când spiritele s-au liniştit, va sosi timpul mai favorabil al răspunsului. Nu evitaţi contactul de privire. Ascultaţi cu atenţie şi nu vă pregătiţi răspunsul. Aşteptaţi până ce s-a spus totul.

10. Fiţi generoşi cu iertarea, care oferă posibilitatea reînnoirii relaţiei. Iertarea implică dispariţia mâniei, restaurarea respectului şi oferirea acceptării. Oferind darul iertării, vă eliberaţi de povara pe care o purtaţi şi, având mâinile şi inima eliberate, puteţi clădi o nouă relaţie şi mai satisfăcătoare.

Singurătatea este dăunătoare
Până la o anumită vârstă, sănătatea pare să fie ceva de la sine înţeles. Privind în jur, vedem că toată lumea e preocupată de atâtea probleme, însă prea puţini se gândesc să facă ceva şi pentru sănătate. (…) Câţi ştiu că lipsa activităţii fizice şi alimentaţia constituie principalele cauze de îmbolnăvire în ţara noastră? Activitatea fizică e necesară nu numai pentru menţinerea muşchilor şi a oaselor, dar şi pentru o bună funcţionare a inimii, a creierului, a vaselor de sânge, a articulaţiilor şi, nu în ultimul rând, a sistemului imunitar. Dintre multele cauze care conspiră să ne facă viaţa scurtă şi mizerabilă sunt: fumatul, alimentaţia nepotrivită şi lipsa activităţii fizice. (…)
Dar sănătatea şi fericirea mai au nevoie şi de alte ingrediente. „Un prieten bun este binele cel mai mare de pe lume”, a spus cineva, şi azi, afirmaţia aceasta e mai adevărată ca oricând. Sociologii constată o izolare rapidă a fiinţelor care alcătuiesc societatea de azi. Contactele sociale sunt mai superficiale decât înainte. Din ce în ce mai mulţi oameni trăiesc singuri în marile oraşe germane, o treime din gospodării constau numai dintr-o singură persoană. Familia, ca sediu al protecţiei şi al siguranţei, îşi pierde din ce în ce mai mult semnificaţia, iar numărul mare al divorţurilor ne spune foarte mult. În această stare de lucruri, prieteniile devin mai importante, nu doar pentru confortul social. Până acum s-a subapreciat importanţa prieteniei şi pentru sănătatea fizică.

Prietenii, mai importanţi decât stilul de viaţă
Deoarece prietenii au o influenţă echilibrantă şi armonizantă asupra noastră şi în cercul lor ne relaxăm şi râdem mai mult decât oriunde în altă parte, mai ales dacă nu avem familie, prieteniile constituie reţeta cea mai bună pentru bolile condiţionate de stres, ca: hipertensiunea arterială, boala ulceroasă şi stările depresive.
Numeroase studii din Statele Unite şi din Scandinavia, privind legătura dintre stilul de viaţă şi sănătate, au arătat foarte clar că adevăratele prietenii şi contactele sociale bune sunt la fel de eficace ca şi alţi factori de sănătate, precum abţinerea de la fumat, alimentaţia sănătoasă, respectarea orelor de odihnă şi activitatea fizică zilnică.
Iar constatarea cea mai uimitoare a fost că oamenii cu prietenii excelente şi cu relaţii bune cu toţi cei din jur trăiesc mai mult, în ciuda stilului de viaţă nesănătos, decât cei care sunt atenţi la sănătatea lor, dar sunt lipsiţi de contacte sociale.

Investiţi în prieteni
Dar cum devine cineva un prieten, o prietenă? În ce constă particularitatea, caracteristica principală a unei prietenii? (…) Ne este simpatic cel a cărui prezenţă o suportăm cu plăcere. Prietenii vibrează pe aceeaşi lungime de undă cu noi, şi aceasta nu numai psihic, ci şi fizic.
Desigur, alegerile noastre ţin şi de factori psihici. Prietenii sunt înrudiţi spiritual şi, spre deosebire de rude, pe ei îi putem alege. Împărtăşim cu ei aceleaşi interese, valori, vederi şi aspiraţii. De multe ori, cele mai puternice prietenii sunt legate de persoanele care fac parte din aceeaşi comunitate religioasă. Psihologul Renate Valtin consideră că prietenia îndeplineşte trei funcţii importante:

• 1. satisface nevoia noastră de apartenenţă şi confirmare;
• 2. în situaţii de crize şi conflicte, putem avea un sfat şi un ajutor;
• 3. prietenia ne permite să încercăm planuri şi idei noi, pentru a ne dezvolta în continuare.

Cine crede că n-are nevoie de nici un prieten, deoarece are o viaţă de familie excelentă, se înşeală. Prietenii pot avea neutralitatea care nu se poate cere de la membrii familiei. Este adevărat că azi pare mult mai greu decât în trecut să găseşti un prieten sau prieteni adevăraţi. Sau, poate, am uitat că prietenia trebuie cultivată, că nu apare din senin şi că cere chiar sacrificii. Ce bine ar fi dacă am deveni mai conştienţi de importanţa prieteniilor pentru sănătatea noastră fizică şi spirituală! Ca luptători însinguraţi, avem mai puţine şanse de a fi sănătoşi şi fericiţi. De aceea, merită să investim mai mult timp, mai multă energie şi mai multă voinţă pentru a ne câştiga prieteni, iar pe cei pe care-i avem, să-i păstrăm şi să-i apropiem şi mai mult.
Există unii care vor să ne convingă că sunt prieteni cu toată lumea. Ne dăm seama că aşa ceva e cu neputinţă. Cred că înţeleptul Solomon a avut dreptate atunci când a spus: „Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un Prieten care ţine la tine mai mult decât un frate.” (Proverbe 18,24)

Din Dr. Emil Rădulescu – Alimentaţia inteligentă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011

Alcoolismul, suferinţă a familiei

Omul caută permanent să îşi îmbunătăţească dispoziţia, starea psihică. O cale fără succes şi periculoasă este consumul a diverse substanţe care îi aduc alinare pe moment. Pentru că alcoolul este cel mai ieftin drog, iar consumul redus este considerat de unii chiar benefic, alcoolismul a devenit o boală tot mai răspândită, chiar dacă cel mai adesea negată. Dependenţa unei persoane are efecte asupra întregii familii, comportamentul membrilor ei fiind modificat de aceasta; în limbajul de specialitate se spune că membrii familiei unei persoane dependente sunt co-dependenţi. Pentru că aceste boli (fizice şi/sau sufleteşti) sunt extrem de răspândite, vom încerca în cadrul acestei rubrici, „Alcoolismul, suferinţă a familiei”, să aducem diverse materiale de folos în abordarea şi rezolvarea acestor probleme.

Eliberarea din dependenţă

La ora actuală se foloseşte tot mai mult noţiunea de dependenţă, prin această înţelegându-se manifestarea excesivă a unui mod de comportament anormal şi dăunător. Aproape toate activităţile umane – de exemplu munca, alimentaţia, sexualitatea, acumularea unor valori materiale, stabilirea unor recorduri, consumul de medicamente etc. – pot lua trăsătura unei dependenţe. Neavând însă o delimitare negativă în perceperea lor, aceste activităţi nu sunt privite în general ca dependenţe. Libertatea, îndeplinirea funcţiilor sociale şi sănătatea sunt valori deosebit de apreciate ale societăţii în care trăim. Astfel că, atâta vreme cât cineva se dedică anumitor pasiuni sau chiar plăceri care nu îi afectează grav sănătatea, poziţia socială sau capacitatea de muncă, probabil că nimeni nu-l va considera dependent sau maniac. Aceşti termeni se folosesc numai dacă valorile respective au fost lezate, dacă întreaga sferă de interese se îngustează şi comportamentul dependent apare tot mai frecvent.
Iată câteva lucruri foarte importante pentru cei care se luptă cu dependenţa de alcool sau altă substanţă:

Voinţa nu are valoare fără motivaţie
Dependentul de alcool ce vrea să renunţe la consum trebuie să aibă o MOTIVAŢIE reală pentru care să renunţe la consum. Renunţarea la consum nu se reduce la o chestiune de voinţă sau de ambiţie. Ambiţia înseamnă, în acest context, un chin, o întrecere adesea pierdută. Rezistenţa la schimbare în cazul alcoolicilor este foarte mare, iar o voinţă (oricât de puternică ar fi) nu este suficientă pentru a renunţa la alcool fără a fi susţinută de MOTIVAŢIE. Să doreşti un lucru este condiţia minimă pentru a avea/a face acel lucru. Voinţa canalizează energiile spre obţinerea acelui lucru.

4 dimensiuni de recuperare
- Tratamentul dependenţei fizice – se realizează în spitale, prin dezintoxicare;
- Tratamentul dependenţei psihice – se realizează prin consiliere şi terapie;
- Relaţiile sociale – se realizează în paralel cu tratamentul dependenţei fizice şi psihice;
- Dimensiunea spirituală – apropierea de Dumnezeu este esenţială în tratamentul dependenţei.

Abstinenţa
De obicei dependentul de drog/alcool parcurge mai multe încercări de a se lăsa de consum. Pericolul este că fiecare eşec al acestor încercări scade şansele ca dependentul să mai încerce odată. Este demoralizat şi respinge informaţii utile sau oferte de ajutor. Aşa cum spuneam, dependenţa de alcool are la bază o dependenţă psihică şi una fizică. Schimbarea stilului de viaţă, tratamentul adecvat al celor două feluri de dependenţă, înţelegerea bolii – sunt priorităţi pentru dependent. Eliberarea din dependenţă are o singură soluţie: abstinenţa. Aceasta înseamnă renunţarea definitivă la consumul de alcool/drog sau orice alt preparat care conţine alcool/drog. Pentru dependenţi renunţarea la consum este una dintre condiţiile obligatorii pentru începerea tratamentului.

Este posibil băutul controlat pentru un alcoolic?
Atunci când dependenţii acceptă un tratament, speră că totuşi mai târziu vor putea bea din nou, controlat. Este greu de înţeles şi pentru un nealcoolic de ce este imposibilă revenirea la “băutul controlat”. Dependenţa de alcool este o boală progresivă şi cronică. Băutul “controlat” sau “băutul cu măsură” nu mai este posibil pentru un alcoolic. Orice cantitate de alcool consumată va duce în scurt timp la pierderea controlului, la reluarea consumului, ajungându-se chiar până la consumul cantităţilor iniţiale. Un diabetic rămâne diabetic toată viaţa; la fel şi un alcoolic, rămâne dependent de alcool toată viaţa, diferă însă modul în care îşi trăieşte viaţa: într-o abstinenţă fericită sau într-un consum perpetuu.

Psiholog Cristina Tîmboiu,
Societatea de binefacere Diakonia Făgăraş

Grupă de suport la Făgăraş

Cel mai important element al tratamentului dependenţei de alcool este terapia de grup. Rolul discuţiilor din cadrul unei grupe de suport este acela de a da ocazia persoanei dependente să constate că nu este singura care se află într-o situaţie de dificultate, că şi alte persoane traversează astfel de perioade şi trăiesc o stare de disconfort psihic. O astfel de grupă de suport există acum şi la Făgăraş, iar despre rolul ei şi despre dependenţă în general am vorbit cu doamna psiholog Cristina Tîmboiu.

Ce înseamnă dependenţa şi care este începutul ei?
A recunoaşte că avem o problemă implică să recunoaştem că nu prea ne descurcăm singuri, că avem nevoie de ajutor dinafară pentru a trece de asta, că am depăşit o limită dincolo de care nu mai deţinem controlul. Şi pierderea controlului propriei vieţi este tare greu de "digerat". Deşi conştientizezi că ai o problemă, în loc să o confrunţi, încerci o „depăşire” a problemei, o alinare, prin consumul unei substanţe de unul singur, ascunzându-te de cei dragi ţie sau cei care ar fi în măsură să îţi facă observaţii, să îţi spună că ai exagerat. Mai mult decât atât, începi să renunţi la lucruri, activităţi sociale, ocupaţionale sau recreaţionale pentru a putea fi singur sau pentru a avea ocazia de a consuma substanţa respectivă.

Practic începi să îţi distrugi singur viaţa, a ta şi a celor de lângă tine, pentru că ceea ce faci îi afectează şi pe ei. Care este primul pas pentru o trezire din această situaţie?
Da, se poate spune şi aşa. Când un membru al familiei devine dependent de alcool, droguri, jocuri de noroc, ceilalţi membri tind să reacţioneze într-un mod necorespunzător, tipic şi previzibil. Pe măsură ce dependenţa progresează, membrii familiei trăiesc sentimente de teamă, furie, vinovăţie, singurătate. Fiecare membru al familiei îşi dezvoltă un comportament defensiv, care în cele din urmă devine parte a problemei, intrând într-o stare de co-dependenţă. Membrii familiei nu trebuie să găsească vreo scuză pentru comportamentul inadecvat al persoanelor alcoolice şi nu trebuie să evite să ceară ajutor corespunzător. Trebuie de asemenea să încurajeze persoanele în cauză să apeleze la tratament de specialitate. În multe cazuri, din diferite motive, persoanele care suferă de dependenţă nu primesc sprijinul necesar din partea familiei. În acest caz ei trebuie să apeleze cu încredere la ajutorul oferit de centrele specializate în vederea recuperării.
Primul pas pentru o trezire din această situaţie ar fi identificarea şi recunoaşterea problemei, susţinută de dorinţa de a nu mai consuma. Următorul pas ce trebuie făcut spre vindecare este etapa numită „de contact”. De regulă consumatorul sau familia acestuia caută psihologi, medici, preoţi, clinici sau centre de specialitate pentru tratamentul dependenţei, care propun persoanei şi familiei sale alternative pentru tratamentul dependenţei.

Ce rol au aceste centre de specialitate? O ieşire din impas doar prin forţele proprii nu este posibilă?
Există şi cazuri excepţionale care au reuşit prin forţele proprii, dar şi persoane care trebuie să fie ajutate. Ieşirea din dependenţă poate avea loc fie prin forţe proprii, fie cu sprijinul grupelor de întrajutorare sau prin asistenţă de specialitate. În cazul dependenţelor, pacientul poate manifesta pe lângă problemele de sănătate şi probleme mentale, emoţionale şi medicale. Aici familia sau grupul restrâns de prieteni au un rol important şi trebuie să intervină.
Centrele de specialitate oferă ajutor, metode şi tehnici de depăşire a problemei, dar urmăreşte şi schimbarea atitudinii consumatorului faţă de responsabilităţi, sarcini, greutăţi, sentimente neplăcute, frustrări, astfel încât persoana dependentă să trateze aceste situaţii cu maturitate, fără să apeleze la consumul de alcool. Cele mai mari şanse de succes le au pacienţii care s-au hotărât să facă o terapie, pe care o încheie, după care se ataşează unui grup de întrajutorare. Terapia de grup este un instrument de bază în tratamentul dependenţei. Este utilizată atât în centrele ambulatorii şi staţionare, cât şi în cadrul grupurilor de sprijin. Prin participarea la grup a persoanelor cu aceeaşi problemă se stimulează capacitatea de autovindecare a fiecărui membru al grupului, discutându-se sincer, deschis, despre avantajele şi dezavantajele abstinenţei, despre recidivă, dezamorsarea mecanismelor dependenţei psihice, traversarea recidivei şi factorii de risc care pot declanşa apariţia ei.

Deci şansele de recuperare sunt mult mai mari dacă apelăm la ajutorul centrelor specializate. La ce astfel de centre pot apela locuitorii din Ţara Făgăraşului care se confruntă cu astfel de probleme?
Da, şansele de recuperare cresc mult dacă apelăm la ajutorul centrelor specializate. Acestea oferă şansa unei restabiliri şi vin în ajutor cu diverse terapii, condiţii şi etape de tratament. Centrul nu are rolul de a judeca, ci de a oferi o cale de ieşire din dependenţă.
Din cât cunosc, zona noastră nu beneficiază de un centru de tratament staţionar. Cele mai apropiate centre sunt în judeţul Sibiu. În schimb, de mai bine de un an există, în cadrul Societăţi de binefacere Diakonia Făgăraş, o grupă de suport psiho-social, care vine în sprijinul persoanelor dependente, abstinente şi co-dependenţi ai acestora (familia şi aparţinătorii). Ajutorul este disponibil fără plată şi obligaţii. Oricine se adresează poate fi asigurat că anonimatul său va fi respectat.

Care este ritmul întâlnirilor şi în ce constă concret ajutorul pe care îl poţi primi în cadrul acestui grup de suport?
Întâlnirile sunt stabilite în funcţie de specificul dependenţei şi necesităţile beneficiarilor. Poate fi vorba de una/două întâlniri pe săptămâna sau o dată la două săptămâni.
În ceea ce priveşte ajutorul primit în cadrul unei grupe, aici putem vorbi foarte mult, pentru că dependenţa este numai una, dar problemele care se ridică în jurul ei sunt diverse. O să încerc să rezum. Ajutorul este variat şi se adresează atât cauzelor psihologice legate de dependenţă, dar şi celor sociale. Rolul grupului de suport este acela de a oferi membrilor posibilitatea de a împărtăşi temerile lor, de a observa propriile probleme oglindite în alţii şi de a găsi modalităţi de rezolvare. Grupul reduce stresul legat de situaţia traumatizantă prin care trec şi oferă posibilitatea de a ieşi din izolare. Aici se întâlnesc oameni care au acelaşi ţel. Ascultându-i pe alţii care au reuşit să se menţină abstinenţi, căpăta încredere şi putere pentru a merge mai departe.
Grupul de suport pune la dispoziţie:

• - un loc sigur unde pot face cunoştinţă cu problemele reale
• - feedback şi idei practice de la cei care au experimentat deja
• - un loc unde pot începe să construiască relaţii de calitate cu ei şi cu ceilalţi
• - întâlnirile de grup reduc simţul izolării şi încurajează umorul
• - furnizarea unui model şi a unor sfaturi
• - sprijin interpersonal
• - înţelegerea, empatia şi încurajarea noastră, a celor care susţinem întâlnirile
• - o serie de informaţii preţioase care îi pot ajuta să se cunoască mai bine şi să prevină recăderile.

În cadrul acestor întâlniri se dezvoltă multe alte propuneri şi idei prin care participanţii se sprijină reciproc. Există, aşadar, mai multe forme de ajutorare, însă cea dintâi este frăţietatea noastră, adică ceea ce putem face noi unul pentru altul.

Cine poate face parte din acest grup şi cum vă poate contacta?
Grupul se adresează adulţilor (femei şi bărbaţi) care s-au confruntat şi se confruntă cu probleme legate de dependenţă, dar şi membrilor familiei, cunoştinţe sau persoane apropiate acestora, tuturor celor care se confruntă cu problema dependenţei. Persoanele interesate pot primi mai multe detalii la sediul nostru din str. I. M. Klein nr.22 sau la telefon 0744.352785, între orele 9-16.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Centre de recuperare:

Aşezământul Nazareth - centru de recuperare pentru bărbaţi
Şura Mică, nr. 405, jud. Sibiu; tel. 0269/577316
www.asezamantulnazaret.cabanova.ro

Insula Speranţei - centru de reabilitare pentru femei dependente de alcool, droguri, medicamente şi alte dependenţe.
Şelimbăr, str. Triajului, nr. 512 B, jud. Sibiu. Tel: 0269.560.960
www.insula-sperantei.net

Grupă de suport psiho-social:
Societatea de binefacere Diakonia
Făgăraş, str.I. M. Klein nr.22, tel. 0744.352785.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011