Căsuţa copiilor: Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României

30 noiembrie

În rândul celor 12 apostoli, chemaţi de Mântuitorul să-L urmeze în Ţara Sfântă, se aflau două perechi de fraţi, toţi pescari: Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu; Petru şi Andrei, fiii lui Iona.
Se spune că, dintre toţi apostolii, Sfântul Andrei a fost chemat primul de Mântuitorul Hristos. Până la întâlnirea cu Domnul Hristos, Sfântul Andrei îşi petrecea timpul pe lângă Sfântul Ioan Botezătorul. Îi plăcea viaţa lui simplă, dar şi învăţăturile sale. Atunci când l-a auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul spunând că Iisus Hristos este Mântuitorul pe care Îl aşteptau toţi, Sfântul Andrei a plecat îndată după Domnul Hristos şi s-a făcut ucenic al Lui. A petrecut mai bine de trei ani urmându-L peste tot şi ascultându-L pe Iisus, împreună cu ceilalţi Apostoli.
După moartea şi Învierea Domnului Hristos, Apostolii au mai rămas 50 de zile la Ierusalim, până au primit harul Duhului Sfânt. Acesta îi învăţa cum să se roage şi ce să le spună celorlalţi oameni. După ce au primit Duhul Sfânt, Apostolii au plecat în lumea largă, vorbind oamenilor despre Domnul Hristos.
Sfântul Andrei a luat cu el mai mulţi ucenici şi a plecat şi el în călătorie. Au mers foarte mult şi pe unde treceau le vorbeau oamenilor despre Domnul Hristos. Pe cei care credeau îi botezau şi aceştia deveneau creştini. Trecând prin mai multe ţări, Sfântul Apostol Andrei a ajuns şi în ţara noastră, în Dobrogea de azi. De aceea noi, românii, îl numim Ocrotitorul României.
Spre sfârşitul vieţii, Sfântul Apostol Andrei a vestit pe Mântuitorul Hristos în cetetea Patras, o localitate în sudul Greciei. Pentru că învăţăturile sale erau însoţite şi de minuni, mulţi dintre locuitorii cetăţii au crezut în Dumnezeu şi au devenit creştini; între ei se afla şi soţia stăpânitorului acelei cetăţi. Din această cauză, Sfântul Andrei a fost băgat la închisoare. Pentru că nu a vrut să se lepede de credinţa în Dumnezeu, el a suferit multe chinuri. Apoi, în ultima zi a lunii noiembrie, a fost răstignit pe o cruce în formă de X, numită de atunci „crucea Sfântului Andrei.”

Ştiai că…
numele Andrei înseamnă curajos, viteaz? De aceea ne rugăm Sfântului Andrei să ne ajute să fim şi noi curajoşi.

Planşă de colorat cu Sf. Andrei:

Concurs pentru copii

Premiul acestei etape:

Biblia istorisită pentru copii

• - Citiţi cu atenţie viaţa Sfântului Andrei de la Căsuţa copiilor de mai sus şi rezolvaţi rebusul de pe verso.
• - Completaţi corect talonul, decupaţi-l şi puneţi-l într-un plic.
• - Trimiteţi-l pe adresa Protopopiatului Făgăraş (Str. A. Mureşanu, nr. 2, 505200, Făgăraş), cu specificaţia „Pentru concurs”, până în 10 decembrie. Puteţi fie să îl trimiteţi prin poştă sau prin părintele vostru paroh, fie să îl lăsaţi direct în cutia poştală de la sediu.

Câştigătorul va fi desemnat în data de 16 decembrie, prin tragere la sorţi dintre răspunsurile corecte.

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Ispita infidelităţii

„Prietena mea are un admirator la serviciu. Acesta îi face complimente, îi dă cadouri şi ea nu ştie ce să facă. I se pare că el este bărbatul visurilor ei, dar ea este măritată. Ce-i de făcut?”

Să nu-şi permită nimic. Este necesar să se ţină minte că legea morală e indestructibilă. În acest caz nu există situaţii în care ai putea fi îndreptăţit, chiar şi în mod excepţional. Nu poţi spune: „Îmi permit să-l iubesc pe acest om pentru că soţul meu este atât de grosolan, lipsit de delicateţe şi nu avem nici un fel de comunicare sau unitate spirituală. Dar la N sufletul este altfel, coincidem întru toate şi avem aceleaşi păreri despre viaţă. Cum să nu-l iubesc atunci?” O astfel de gândire, chiar şi cu un comportament decent, constituie tot infidelitate. Sigur că infidelitatea poate fi de diferite feluri, dar chiar şi gândul la acel om se constituie în păcatul desfrânării. Nu putem privi lucrurile altfel. Pentru a lupta cu păcatul, trebuie să-i spunem neapărat pe nume; să nu numim păcatul acesta dragoste, ci patimă. Aşa vom putea lupta mai uşor împotriva lui.
Femeia care este într-o astfel de situaţie ar fi bine să se întrebe: ce înseamnă că nu-mi mai iubesc soţul? Faptul că nu-i mai sare inima din piept atunci când el se apropie de uşa apartamentului? Sau atunci când îl vede nu o ia cu călduri? Ori poate, dimpotrivă, atunci când el o mângâie pe cap, ea este iritată de acest gest?
În viaţa fiecărei familii există momente în care tendinţa soţilor de a fi foarte apropiaţi trece în plan secund. Tocmai atunci este necesară forţa autentică a dragostei: „Îl voi privi la fel ca atunci când l-am luat.” Aceasta este o lege spirituală generală. Foarte multe lucruri i se dau omului în dar, după care vine o perioadă în care, pentru a păstra uniunea sfinţită de Biserică, trebuie să depui eforturi. Trebuie să lucrezi încontinuu cu tine însuţi şi să nu-ţi arăţi iritarea, iar răceala să o surmontezi prin eforturi proprii. Nu trebuie să îţi permiţi să stai la serviciu peste program, motivând solicitarea şefului. Dacă mai priveşti ceea ce se întâmplă în suflet cu mare seriozitate, atunci această perioadă din viaţa de familie nu va fi finală. Trebuie să luptăm cu păcatul şi în această luptă ne vor ajuta Spovedania şi Împărtăşania. Domnul vă va dărui o nouă atitudine faţă de soţ. Fiecare familie adevărată ştie aceasta. Dragostea creştină iubeşte până la sfârşit, nu doar pentru un timp. Ea este statornică şi durabilă.

Dr. Dmitri Avdeev
(în volumul „Femeia şi problemele ei – perspectiva psihiatrului ortodox”, Sophia, 2010)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Despre dragoste sau "Dacă m-ai iubi, ai..."

Se vorbeşte mult în zilele noastre despre îmbunătăţirea vieţii de cuplu. Am citit şi eu multe articole pe această temă, dar sunt genul de om care degeaba îşi face liste de reguli ori citeşte tone de reţete, pentru că memoria nu mă ajută să pun în practică exact ceea ce citesc. Am nevoie de medicamente concentrate, pe care să le iau „o dată pe zi”.

Respectul. Şi, după lectura multor cărţi şi articole, baza a rămas tot Sfânta Scriptură. Într-un moment de cumpănă al vieţii mele, când toată „teoria” s-a disipat din mintea mea, singurul precept care mi-a rămas ca sprijin a fost „femeia să-şi respecte bărbatul” ("fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat" – Efeseni 5, 33)

”Sunt soţie”. Am auzit nu mai ştiu pe unde că „sunt călugăr” e un lucru pe care trebuie să şi-l spună un călugăr în fiecare dimineaţă, când se trezeşte. Că monahismul nu e un vot care se depune odată, la tundere şi asta ajunge pentru toată viaţa. Cred că, aplicat la viaţa de familie, „sunt soţie” e un lucru de care femeile căsătorite au nevoie să şi-l amintească în fiecare dimineaţă. Gândul acesta – „sunt soţie” – trăit conştient (în conformitate cu Taina Cununiei) poartă în el sămânţa seriozităţii cu care îmi asum rolul acesta. Şi poartă în el respectul pe care îl acord soţului, respect care e esenţial pentru bunul mers al unei căsnicii.

O soţie smerită nu are aşteptări de genul „Dacă m-ai iubi, ai…”. Soţia e cea care trebuie, mai întâi, să se plece soţului, într-o smerenie care nu o coboară, ci o ridică la demnitatea pe care o are. O soţie smerită (a nu se înţelege prin asta că tolerează un comportament abuziv) poate muta munţii din loc, prin soţul ei. Smerenia ei, baza respectului pe care îl are faţă de el, îl va face pe acesta să strălucească din iubire. Simţind respectul ei, el va putea să-şi exprime în realitate întregul potenţial pe care îl are, cu care l-a înzestrat Dumnezeu.
O soţie smerită nu are aşteptări. Nu va spune niciodată „dacă m-ai iubi, ai...” Ea respectă în cel pe care l-a ales, din dragoste, pe Însuşi Domnul (Efeseni 5, 22).

Cristina Sturzu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor. Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mama şi tata este un dezastru pentru el.
Aşa încât, smerenia înseamnă în primul rând bună-cuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă luptă împotrivă mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor. Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, şi bună-cuviinţă faţă de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui. De aceea, sinceritatea şi buna-cuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea smereniei într-o căsnicie.

Părintele Sofian Boghiu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Independenţa, cel mai frumos dar pe care îl poţi face copilului

Vedem adesea cum oamenilor le este frică să rămână singuri. Singuri cu ei înşişi, cu Dumnezeu până la urmă... Radio, televizor, căşti în urechi – un permanent „zgomot de fond” – folosim orice ne ajută să fugim de această întâlnire. Preferăm să trăim viaţa altora, prin ştiri, filme, seriale, muzică. Discuţia despre ce şi cum e lungă, însă despre un posibil de ce – ne atrage atenţia un psiholog, Wilhelm Stekel, într-un volum apărut de curând şi în limba română. Iată un fragment despre ce se întâmplă atunci când nu îi învăţăm pe copii să fie independenţi, să descopere farmecul de a fi singuri, să se descopere pe ei înşişi (şi, astfel, şi pe Dumnezeu, care îşi face simţită prezenţa atunci când Îi facem loc):

Cocoloşirea copilului împiedică auto-descoperirea
Mamele mai puţin înţelepte cred că copilul se plictiseşte şi trebuie să fie întreţinut.
Astfel încât sunt cumpărate jucării colorate care sunt balansate prin faţa ochilor copilului, obiecte strălucitoare, purtătoare de clopoţei, care să-i sune copilului; mamele povestesc lungi istorii în limbajul copiilor, cântă cântece şi când nimic nu reuşeşte, încep dansul prin cameră, copilul trecând din mână în mână. Urmarea la toate acestea este că copilul uită să se ocupe de el însuşi.
Nu subestimaţi capacitatea de asimilare a creierului infantil! Totul este nou pentru copil. El face zilnic mii de noi descoperiri. El nu încetează să se mire şi să descopere. El priveşte propriul picior ca pe o jucărie minunată şi face efortul, multă vreme zadarnic, de a-l băga în gură, până când marea acrobaţie reuşeşte. Primii ani de viaţă constau din adevărate acrobaţii şi zilnic apar unele mai noi şi mai frumoase care trebuie să fie învăţate puţin câte puţin. Lumina şi întunericul, diverse voci, schimbarea scutecelor, îmbăiatul, masa — copilul ar putea fi invidiat pentru bogăţia programului său de viaţă.

Tiranie şi vid interior
Greşeala acestei cocoloşiri a copilului este plătită în scurt timp. Cel mic este un fin observator şi tinde să devină un puternic tiran. Dacă observă că la cel mai mic plâns sau ţipăt se adună în fugă întreaga familie, el ştie că se află în posesia unui mijloc sigur de a-şi ademeni mama la patul său şi uită farmecul de a fi singur şi de a se ocupa de el însuşi.
Nu aţi observat cât de mulţi oameni care nu suportă să fie singuri există? Singurătatea este un chin pentru ei, în loc să fie o plăcută pauză de respiraţie în agitaţia colectivă a vieţii, în loc să fie o perioadă a reculegerii şi autoînnoirii. Ei se înghesuie în cafenele pline de fum, în baruri îngrozitoare, în cârciumi mai mult sau mai puţin rău-mirositoare, se agaţă de oameni străini — din pură teamă de singurătate.
Copiii trebuie să înveţe să fie singuri, să „se dea cu totul lor înşişi“, să „se joace cu ei înşişi“. Dacă mama sau persoana care îi îngrijeşte le umple fiecare minut de veghe, ei se obişnuiesc să aibă un divertisment. Mai târziu, ei devin supărători la modul cel mai dezagreabil. Cunosc copii care îşi sâcâie mama încă din primii ani de viaţă, strigând-o mereu:
* „Mama! Ce să fac?“
* Sau: „Mama, spune-mi o poveste. Mă plictisesc aşa de mult“.
Aceşti sărmani copii suferă greu mai târziu din cauza propriei lor agitaţii şi vidul de timp este pentru ei o problemă de nedepăşit.

Independenţa se învaţă în primii ani de viaţă
Cel mai preţios dar pe care-l putem oferi copiilor noştri este independenţa. Dar educaţia în spiritul independenţei trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă. Fiecare greşeală este plătită amar mai târziu. Numai medicul psihiatru cunoaşte acele fiinţe nefericite care rămân „veşnici copii“ pentru că suferă de infantilism psihic. Aşa sunt fetele care până se căsătoresc trebuie să fie coafate şi ajutate să se îmbrace de către mamele lor, cărora mamele trebuie să le spună întotdeauna ce să îmbrace. („Cu ce mă îmbrac astăzi, mamă? Care rochie? Care pălărie? Care pantofi?“). Aşa sunt acei tineri bărbaţi care aleargă prin viaţă nesiguri, care au nevoie mereu de un prieten, de un profesor, de un înlocuitor de părinte, care apleacă urechea temători faţă de fiecare imperativ din afară, pentru că ei s-au dezobişnuit să asculte de imperativele proprii, de vocea lor interioară. Suferinţa poate atinge niveluri groteşti. Adulţi care trebuie să fie conduşi la toaletă şi spălaţi de către mamele lor, care beau încă din biberon, care se joacă cu jucării, citesc basme şi se sustrag de la îndatoririle vieţii…
Încercaţi să educaţi copilul în spiritul independenţei încă de la începutul vieţii lui! Nu uitaţi că fantezia sa nu are nevoie de nici un sprijin din partea realităţii. Un copil se joacă cu o minge şi cu o bucată de lemn mai bine decât cu cei mai frumoşi ursuleţi de stofă, cele mai minunate păpuşi şi jucării mecanice.

Fragment din volumul “Recomandări psihanalitice pentru mame“, de Wilhelm Stekel Editura Trei

“Fiecare are profunzimi pe care îi este frică să le exploreze; în fiecare există un dezacord interior care îl îngrozeşte. Să rămâi cu tine însuţi e unul dintre cele mai înfiorătoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacă face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar când încercăm să privim mai profund suntem cuprinşi pur şi simplu de groază. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru că explorăm un domeniu absolut necunoscut nouă: cine oare poate spune câţi monştri se pot ridica din aceste profunzimi? Câtă răutate, câtă furie, câtă minciună, cât neadevăr, câtă frică? Câtă aviditate – şi sufletească, şi duhovnicească, şi trupească? Câtă ură, câtă impasibilitate, câtă cruzime voi vedea dacă voi privi înlăuntrul meu? Ne este, cu siguranţă, mult prea oribil. Însă dacă nu facem asta, dacă refuzăm această groaznică, înspăimântătoare întâlnire, nu vom putea găsi nicicând suficientă bărbăţie pentru a-L întâlni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010