În cele mai multe cazuri religiozitatea este sădită în inima omului din fragedă pruncie. De aceea, părinte Ion, pentru început aş vrea să ne spuneţi câteva lucruri despre copilăria sfinţiei voastre din punct de vedere religios.Am avut o copilărie frumoasă în sensul că vacanţele le petreceam la bunicii mei în Moldova, în judeţul Galaţi, şi acolo împreună cu bunicii mei obişnuiam în fiecare Duminică şi de sărbători să mergem la biserică. Am început să îndrăgesc şi slujbele şi biserica. Îmi era drag şi de părintele de acolo. Era un părinte în vârstă, cu barbă albă, cărunt, şi vroiam să merg la biserică şi pentru părintele. Apoi am început cu tipul între jocurile copilăriei să am un joc tare interesant. Mă jucam de-a părintele acasă la bunica, în staul, unde ea îşi ţinea vitele. Am improvizat acolo o toacă, nişte clopote şi mă jucam de-a părintele cu diferite veşminte de-ale bunicii. Jocul acesta a ţinut până la vârsta de 14-15 ani, atunci când eram în şcoala generală şi acasă aveam în camera mea o măsuţă pe care aveam mai multe cărţi de rugăciuni şi acolo îmi făceam rugăciunile. Şi acasă, cu bunicii din partea tatălui, la fel obişnuiam să merg la biserică şi la noi în casă a fost întotdeauna o atmosferă de biserică în sensul că părinţii mei ştiau de post, ştiau de rugăciune şi nu mi-a fost greu când am fost pus în situaţia de a alege spre ce liceu să mă îndrept, mi-a fost foarte uşor să aleg teologia. Aşa am ajuns la Seminarul Teologic din Caransebeş, cel mai apropiat de Lupeni.
Cum aţi petrecut la Seminarul din Caransebeş? Cu ce gânduri aţi început? Eu am fost un pic mai sensibil la înjurături, la vorbe urâte pentru că am fost crescut în biserică şi îmi era foarte greu să accept ideea că aş putea vorbi urât sau că aş putea să stau lângă cineva care să vorbească urât. Din cauza acestei sensibilităţi şi la Seminar am triat din mulţimea de colegi şi am avut un grup de colegi care ne potriveam în gândire, în sensul că am avut preocupări de a învăţa, de rugăciune.
La seminar am avut o biserică frumoasă de care am rămas ataşat aşa cum sunt ataşat şi de capela facultăţii de Teologie din Sibiu, am avut de la Dumnezeu bucuria, binecuvântarea, darul că m-am ocupat de îngrijirea bisericilor atât la Caransebeş cât şi la Sibiu. În sensul acesta cea mai mare parte din timpul meu liber l-am petrecut în biserică nu numai făcând curat ci şi rugându-mă. Aş putea să spun că acolo în biserică fiind singur sau cu doi trei colegi, având şi aceiaşi gândire, aceeaşi preocupare, cântam împreună, ne rugam împreună şi acolo am descoperit frumuseţea rugăciunii şi puterea ei.
Am intrat le Seminar cu gândul de a mă face preot dar la un moment dat, din cauza unor împrejurări, mai puţin plăcute, mă refer la unii dintre colegii mei care din punctul meu de vedere nu ar fi trebuit să fie elevi ai Seminarului Teologic, la un moment dat am fost dezamăgit şi am vrut să renunţ la a mă mai face preot, dar am avut un bun îndrumător, pe părintele meu duhovnic, care m-a sfătuit bine şi m-a ţinut aproape de Biserică şi poate datorită lui astăzi sunt preot.
Cred că ar merita să ne spuneţi şi numele acestui părinte duhovnic.Este vorba de părintele Petru Pantiş, care a venit la Caransebeş în 1993. Când a terminat dânsul Facultatea eu eram spre sfârşitul anului I şi de atunci l-am ales ca povăţuitor, ca îndrumător, şi am simţit că părintele mi se potriveşte sufleteşte şi am ţinut legătura cu el tot timpul, în timpul Seminarului şi apoi în timpul Facultăţii şi iată şi acum, căsătorit fiind şi preot, ţinem legătura şi simt puterea harului lui Dumnezeu pe care trebuie să o simtă fiecare om faţă de duhovnicul lui.
După toate acestea s-a schimbat un pic peisajul. Aţi ajuns student la Sibiu. Aţi fi putut să mergeţi la Timişoara, la Arad, Oradea sau în altă parte. De ce aţi ales Sibiul?Eu eram din judeţul Hunedoara, aparţineam de Episcopia Aradului şi ar fi trebuit să mă înscriu la Facultatea de Teologie din Arad. Am ales Sibiul tot datorită părintelui meu duhovnic şi pentru faptul că era deja instalat la Caransebeş episcop Prea Sfinţitul Laurenţiu care era profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu şi care întotdeauna ne-a încurajat să mergem la Sibiu.
Odată ajuns la Sibiu s-au schimbat şi oamenii şi profesorii şi felul de a face Teologie. Cum v-aţi adaptat la noile cerinţe?Am simţit că am înaintat de la nivelul de Seminar la un nivel superior de studii în sensul că erau cursurile mult mai frumoase, mult mai argumentate şi exista mai multă seriozitate în rândul studenţilor faţă de elevii de seminar şi aceasta datorită vârstei. M-am bucurat mult de tot ce mi-a oferit Facultatea şi chiar şi de pregătirea profesorilor, în special ale unora dintre ei care s-au prezentat în faţa noastră, a studenţilor, nu numai cu cuvântul scris, cu cursul în sine ci şi cu exemplul vieţii lor. Aş putea să spun că aici am aprofundat cel mai mult din Teologie. Seminarul a fost doar o bază cu noţiuni generale dar formarea mea ca preot o datorez facultăţii de Teologie din Sibiu.
La sfârşitul Facultăţii s-au succedat în viaţa sfinţiei voastre destul de repede mai multe evenimente şi anume după licenţă v-aţi căsătorit şi aţi şi primit parohie lângă Caransebeş. Cu ce gânduri aţi mers în parohie?Am fost foarte doritor de taina preoţiei şi în anul IV am hotărât împreună cu soţia să ne căsătorim. Ne cunoşteam dinainte. Am fost colegi de an. Eu fiind îngrijitorul capelei Facultăţii, ocupându-mă împreună cu alţi colegi de curăţenia în sfântul altar, soţia mea, Simona, făcea parte din grupul studentelor care se îngrijeau de curăţenia în biserică, în corabia bisericii. Aveam o colaborare în sensul că ceea ce era de spălat, perdele, dvere, feţe de masă, erau spălate şi călcate de fete şi erau aduse la biserică să le schimbăm la momentul potrivit. O simpatizam duhovniceşte pe viitoarea mea soţie şi la sfârşitul anului III a început între noi o relaţie de prietenie în vederea căsătoriei şi spre sfârşitul anului IV am luat împreună hotărârea să ne căsătorim şi am vorbit cu Prea Sfinţitul Laurenţiu dacă ar putea să ne primească în Eparhia Caransebeşului. Prea Sfinţitul ne-a încurajat şi ne-a spus să mergem să stăm de vorbă după ce ne căsătorim. Aşa s-a şi întâmplat, după ce am terminat licenţa în iunie, la sfârşitul lunii iulie ne-am căsătorit şi în septembrie am fost chemat pentru hirotonie pe seama parohiei Borlova.
În parohie ne-am dus idealişti, cu gânduri măreţe, să slujim lui Dumnezeu, să-i mulţumim pe oameni, să ne rugăm pentru credincioşii noştri, să le fim de folos. În final aceasta este menirea preotului în parohie, să servească mântuirii credincioşilor lui. Ne-am dus cu gândurile acestea şi cred că în cei patru ani şi jumătate cât am stat acolo în ciuda faptului că am avut greutăţi fiind departe de părinţi, însă le-am depăşit pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul credincioşilor din fosta parohie care au arătat înţelegere faţă de noi şi ne-au sprijinit.
Cât de mult vă foloseşte experienţa acumulată acolo?Consider că în parohia Borlova am învăţat să lucrez cu omul. Am învăţat să ascult pe fiecare şi am învăţat să vorbesc fiecăruia pe limbajul lui. Am fost mai idealist la început şi pe parcurs m-am lovit de anumite probleme şi din fiecare încercare am învăţat câte ceva. Din fiecare eşec trebuie să rămâi cu o lecţie de viaţă şi cred că am învăţat multe în fosta parohie şi aici vin doar să continui lucrarea preoţiei, cu atât mai mult cu cât vin într-o parohie deja formată, cu o anumită rânduială de viaţă duhovnicească statornicită de părintele profesor Glăjar şi de aceea lucrurile au o continuitate.
Părinte, eu îmi aduc aminte de vremea când eraţi paraclisier al capelei Facultăţii de Teologie din Sibiu şi atunci mi-aţi făcut cadou o icoană cu Maica Domnului. M-a surprins bucuria şi dărnicia cu care aţi făcut acest gest. În afară de această dărnicie, care ar trebui să fie specifică tuturor preoţilor, ce calităţi nu ar trebui să lipsească slujitorilor altarului?
Mă bucur că îţi aminteşti de astfel de momente, eu nu îmi amintesc şi e foarte bine că am uitat pentru că după ce faci o faptă bună e bine să şi uiţi imediat şi în acelaşi timp tu cel care ai fost beneficiarul să îţi aminteşti şi să fii cu gând de recunoştinţă înaintea lui Dumnezeu.
E adevărat că mă simt larg la suflet şi îmi place să-i cuprind pe cât mai mulţi în inima mea, în sufletul meu, să ajut pe fiecare cu ce pot şi lucrul acesta îmi este de folos şi ca preot pentru că contează foarte mult ca preotul să adune în jurul lui credincioşii şi ei să se simtă liniştiţi, să se simtă odihniţi în preajma părintelui şi să apeleze oricând la el cu încrederea că apelează la omul lui Dumnezeu, la omul prin care Dumnezeu dă un răspuns la problemele lor.
Dacă ar fi să vorbesc şi despre alte însuşiri necesare preotului în parohie ar trebui să plec de la lipsurile mele, de la ceea ce îmi lipseşte mie. Eu sunt o fire mai iute şi în anumite situaţii îmi dau seama că ar trebui să fiu mai calm, mai liniştit, mai încet în a spune sau a face ceva. Una dintre însuşirile de bază ale preotului ar trebui să fie blândeţea prin care poţi să-l linişteşti pe cel de lângă tine, poţi să-i oferi un plus de încredere în ceea ce credinciosul are nevoie.
În încheiere aş vrea să adresaţi un cuvânt credincioşilor pe care îi aveţi acum.O latură a pastoraţiei pe care am accentuat-o în parohia Borlova şi pe care intenţionez să o pun în evidenţă şi în această nouă parohie ţine de deasa spovedanie şi împărtăşanie însă o împărtăşanie conştientizată şi pregătită. În cealaltă parohie i-am îndemnat tot timpul pe credincioşii mei să se spovedească des, să nu se limiteze doar la cele patru posturi, i-am îndemnat să fie mai preocupaţi de viaţa lor duhovnicească.
Pe credincioşii mei îi îndemn prin intermediul revistei noastre să se spovedească mai des şi să-şi dorească să se împărtăşească mai des, conştienţi fiind că se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos şi în acelaşi timp să fie cu gândul că aceste Sfinte Taine sunt darurile pe care Dumnezeu ni le oferă pentru a ne mântui. Aşa cum ne învaţă şi Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu în diverse cuvântări, Împărtăşania este şansa mântuirii noastre.
Prin Sfânta Împărtăşanie avem acces la mântuire, se realizează comuniunea, ne simţim fraţi cu cei cu care ne-am împărtăşit din acelaşi potir, cu aceeaşi linguriţă. Prin împărtăşanie eşti mai responsabil faţă de cel de lângă tine, simţi că Hristos trăieşte prin tine şi simţi că poţi să fi de folos şi ţie şi familiei tale şi celui de lângă tine. Acestea sunt sfaturile pe care le dau credincioşilor mei din noua parohie, să se spovedească şi în afara posturilor în aşa fel încât să nu îmi rămână nici măcar o Sfântă Liturghie fără să se împărtăşesc pe cineva. Măcar copiii să-i aducă şi aş vrea să le mulţumesc pe această cale pentru că în fiecare duminică de când slujesc aici vreo 20-30 de copii tot timpul am la Împărtăşanie pe lângă ceilalţi credincioşi. Sunt mai puţini pentru început, sperăm să fie mai mulţi pe viitor.
Părinte Ion, vă mulţumim ce ne-aţi primit cu bucurie şi aţi dat curs invitaţiei noastre de a vă face cunoscut prin paginile acestei publicaţii. Vă dorim ca bunul Dumnezeu să vă dăruiască ani mulţi în această parohie şi activitate rodnică din punct de vedere duhovnicesc.Să dea Dumnezeu!
Interviu realizat de Pr. Ovidiu Bostan
