Căsuţa copiilor: Sfântul Fanurie, mângâierea celor necăjiţi

În Insula Rodos, din Grecia, pe la anul 1500 s-au făcut nişte săpături la zidurile unei fortăreţe. Atunci a fost descoperită o biserică aflată în ruină, iar sub podeaua ei au fost găsite mai multe icoane. Dintre acestea una singură era întreagă. În ea se vedea chipul unui ostaş tânăr, care ţinea în mâini o cruce şi o lumânare aprinsă, numit Fanurie.

Sfântul Fanurie a trăit în insula Rodos şi a murit de foarte tânăr, ca martir, pentru că în vremea aceea erau puţini creştini şi adesea ei aveau de suferit pentru credinţa în Hristos. Sfântul Fanurie însă nu a rămas în amintirea oamenilor pentru credinţa sa puternică, sau pentru curajul său, ci mai ales pentru dragostea pe care i-o purta mamei sale. El s-a născut într-o familie bogată şi mai avea încă 12 fraţi mai mici. Tatăl lor însă a murit şi în scurt timp familia a sărăcit. Se spune că mama lui Fanurie nu era credincioasă şi a murit fără să Îl primească pe Dumnezeu în suflet. Sfântul Fanurie s-a retras în pustie şi toată viaţa s-a rugat pentru iertarea păcatelor mamei sale, ducând o viaţă aspră: mânca foarte puţin şi rar, priveghea în timpul nopţii şi făcea multă milostenie. Era atât de bun încât animalele în preajma lui deveneau blânde şi îl ascultau. De multe ori cobora în cetate şi, plin de bunătate faţă de săraci, orfani şi văduve, cu gândul la mama şi fraţii lui, Sfântul se ruga mult pentru oameni. Aşa, cu rugăciunea lui a dăruit vedere orbilor, i-a făcut pe muţi să vorbească şi pe surzi să audă.

Toată viaţa Sfântul Fanurie s-a rugat pentru mama sa. Chiar şi în ultimele sale clipe de viaţă, când era chinuit de călăii care vroiau să îl omoare, el a spus: „Pentru aceste suferinţe, Doamne, ajută-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie!”

De aceea, de atunci există tradiţia ca atunci când cineva se roagă Sfântului Fanurie să împartă săracilor nişte turte numite fanuropite, făcute din făină, ulei şi zahăr, pentru pomenirea mamei lui. Cei care le împart se roagă pentru mama lui Fanurie, iar Sfântul le vine grabnic în ajutor. Ca şi Sfântul Mina, Sfântul Fanurie ajută mai ales la descoperirea obiectelor sau animalelor dispărute.

Activităţi practice:

• 1. Citiţi viaţa Sfântului Fanurie sau rugaţi un adult să v-o citească, dacă sunteţi prea mici.
• 2. Rugaţi-o pe mama să vă ajute să pregătiţi turtele Sfântului Fanurie (fanuropitele). Iată şi o reţetă:

Aveţi nevoie de:

• 1 cană de zahăr
• 1 cană de ulei
• 2 căni suc de portocale
• 3/4 de cană stafide
• 3/4 de cană nuci mărunţite
• 1 linguriţă scorţişoară
• 1 linguriţă praf de copt
• zahăr vanilat
• 4 căni făină

Zahărul şi uleiul se amestecă bine. Praful de copt se dizolvă în sucul de portocale şi se toarnă în compoziţie. Se adaugă şi celelalte ingrediente, se toarnă compoziţia în tava unsă, dându-se la cuptor pentru 45-50 min (până când la proba cu scobitoarea aceasta iese curată). Tăiaţi-le în pătrate şi împărţiţi-le după ce au fost binecuvântate la biserică de către părintele paroh.

• 3. Ca şi Sfântul Fanurie, rugaţi-vă mereu pentru părinţii voştri. Iată şi o rugăciune pe care să o rostiţi în fiecare seară:

Rugăciunea copiilor pentru părinţi

(sub 10 ani)

Doamne, cât este de bine
Când e mama lângă mine!
Doamne, cât este de rău
Când nu-l văd pe tatăl meu!

Tata, mama, mă iubesc,
Pentru mine ostenesc.
Ţine-i, Doamne Îndurate,
La mulţi ani cu sănătate.

Fă-le parte tot de bine,
Să aibă grijă de mine.
Şi mereu, cu harul Tău,
Izbăveşte-i de cel rău. Amin.

Rugăciunea copiilor pentru părinţi

(peste 10 ani)

Dumnezeule Preasfinte, Părinte, Tu eşti Cel Care din necuprinsa Ta dragoste m-ai făcut din nimic şi tot Tu eşti Cel dintâi Care m-a văzut. Din marea Ta înţelepciune ai poruncit să ne cinstim părinţii şi să fim recunoscători pentru viaţa ce ne-ai dat-o prin ei. De aceea Te rog să-mi ajuţi să le fiu supus(ă), ascultător(oare), şi să nu fac nimic care să îi întristeze. Răsplăteşte-le, Preabunule, cu darurile Tale, pentru dragostea şi grija neadormită ce întotdeauna o au pentru mine. Apără-i de toate nenorocirile şi întristările. Dă-le viaţă lungă, fericită, liniştită şi cu bună înţelegere. Fă-i părtaşi binecuvântării Sfinţilor Tăi. Înmulţeşte roadele ostenelilor lor. Povăţuieşte paşii lor spre căile mântuirii şi ale fericirii veşnice. Fă să prisosească peste ei binefacerile Tale şi să sporească în toate cele bune, ca să Te binecuvântăm în toate zilele vieţii noastre şi în Viaţa cea fără de sfârşit. Amin.


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009

Mireasma dulce a prieteniei

Prietenia e existat dintotdeauna. Omul are nevoie de ea ca de aer, pentru că nu e făcut să trăiască singur. Ce este însă prietenia adevărată? Mai există ea astăzi, sau a fost înghiţită de indiferenţă şi interes doar pentru propria persoană? Sf. Ioan Gură de Aur ne descrie prietenia adevărată, plină de iubire. O recunoaştem, o trăim?

Prietenia adevărată, un mare dar
Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.
Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici. Vorbim despre aceia care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte. Ştiu pe cineva care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.
După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.
Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc care au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.
Prietenii - desigur prietenii după Hristos - trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al prieteniei adevărate. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii simpli. „Sufletul şi inima tuturor”, zice Scriptura, „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”. Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.

Mai fericit este a dărui decât a primi
Mare lucru este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe de la altul, nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Lipsa prieteniei a produs ereziile, acest fapt îi face pe
păgâni să fie încă păgâni. Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă, ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască decât să primească vreun dar. Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Dacă vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult!
Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru faţă de alt mădular. În adevăr; un mădular n-ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs: Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n-ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ţi-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s-a născut pe acelaşi pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm, care sunt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii.
Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de gheaţă: „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multă dragoste, ca să-l atragi spre tine. Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă, ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebuie să ne purtăm şi cu cei care nu ne arată dragoste. Atunci este răsplata noastră mai mare, când vom atrage, prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubească.
Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei care nu pot să ne răsplătească, spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ţi-ai primit răsplata; dar dacă iubeşti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu în locul aceluia. Dar în afara de aceasta: Când te iubeşte cineva nu trebuie să-ţi dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceea ce s-a răcit. Dacă vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic; dar când iubim pe cineva cu căldură si sinceritate, chiar dacă cel iubit este mic şi neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne înconjoară cu cea mai mare slavă.

Sfântul Ioan Gura de Aur

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009

„Aşa e obiceiul”

Nu sunt sigur că veşnicia s-a născut la sat, dar de un lucru sunt sigur – sintagmele ,,aşa e obiceiul” şi ,,aşa trebuie făcut!”, spuse cu gravitatea care să te facă să renunţi la gândul de a mai pune alte întrebări, au făcut parte dintotdeauna din apanajul culturii ,,de biserică” al credincioaselor de la sat care, în râvna lor, de multe ori nu mai caută explicaţie ci îndeplinesc cu rigurozitate datorii creştine şi ritualuri religioase ale căror manifestări le umplu de o aură de mister.
Dornic de a mă integra în comunitatea mea rurală cât mai repede şi mai bine, hotărăsc să învăţ obiceiurile locale prin practicarea lor directă, aşa că botez un copilaş şi iau ca normă de relaţionare populară o mămăiţă care cu precizia unui ceasornic îmi atrăgea atenţia: „de moşi daţi pomană finului…, de Crăciun naşii invită finii acasă…, de…, de…” şi culminăm cu sărbătoarea Sfântului Ilie, când ceasul meu sună din nou şi spune: „de Sfântu’ Ilie naşii dau de pomană haine finilor”. Răzvrătit, întreb: „Da’ de ce trebuie să dau neapărat finilor şi nu altora, poate mai săraci?“ Răspunsul cade tranşant ca o lovitură de secure: ,, pentru că aşa trebuie, aşa este obiceiul şi aşa veţi face!” Şi aşa am făcut, dar m-am întrebat permanent de ce tocmai de Sfântul Ilie se dau haine şi de ce tocmai finilor?
Anul acesta, în ajunul sărbătorii recitesc viaţa sfântului, şi o ascult din nou în paremiile de la strană. Glasul profetului care îi spune lui Elisei „cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine” răsună puternic ca tunetul. Răspuns scurt şi simplu - Duhul care este în tine să fie îndoit în mine. Ilie condiţionează îndeplinirea dorinţei: dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, aşa va fi. Ce bucurie aproape copilărească răsună în glasul lui Elisei când vede carul şi caii de foc ai lui Israel! Ştia că va primi ce a cerut. Urmărind cu gândul cojocul lui Ilie care cădea din cer, unealtă a înmulţirii credinţei şi a primei minuni săvârşită de Elisei, răspunsul îmi vine în inimă: da, aşa trebuie să fie. Semn al credinţei naşului înmulţită de două ori în fin, al moştenirii duhovniceşti lăsată fiului său duhovnicesc, mărturisirea lucrării de învăţător către ucenicul lui se face prin haina dată acum, de Sf. Ilie, de pomană finului. Hristos îi înmânează haina luminoasă creştinului prin mărturisirea naşului, chiar prin mâna lui în acest obicei vechi, iar Sfântul Ilie le reaminteşte în fiecare an amândurora: tu învaţă-l iar tu învaţă!
Ceea ce trebuie să le reamintim zeloaselor noastre credincioase este însă faptul că nici un obicei local nu trebuie să se transforme într-un reţetar de nezdruncinat, din care ele să dea leacuri sufleteşti personale, sau, şi mai periculos, într-un contraargument al învăţăturilor preotului – „Lasă, dragă, că părintele nu este de aici, nu ştie obiceiul locului. Tu fă cum îţi spun eu!“ Ascultarea de preot trebui să fie mai presus de „aşa e obiceiul”, pentru că el ne aduce Legea Testamentară şi Tradiţia Bisericii ca sprijin pe cărarea cea strâmtă a mântuirii.

Pr. Nicolae Bărăgan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009

Cuvinte veşnice: Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! (Ps. 32, 1)

Cuvântul „bucurie”, obişnuit în Scriptură, arată starea veselă şi bucuroasă a sufletului, care se vede în cei vrednici de bucurie. „Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul”, nu când vă merg bine treburile gospodăriilor voastre, nici când sunteţi sănătoşi cu trupul, nici când ogoarele voastre sunt pline de tot felul de roade, ci „bucuraţi-vă” pentru că aveţi pe Domnul, o frumuseţe ca aceasta, o bunătate ca aceasta, o înţelepciune ca aceasta. Să vă fie de ajuns bucuria aceasta, pe care o aveţi de la El! De altfel trebuie să ne bucurăm de Domnul, aşa cum ne bucurăm şi ne veselim când ni se făgăduiesc lucrurile pe care le dorim foarte mult. De aceea cuvintele psalmului îndeamnă pe cei drepţi să aibă un sentiment de vrednicie că au fost învredniciţi să fie robii unui Stăpân ca acesta şi să se bucure de această robie cu bucurie nespusă şi cu săltări, săltându-le oarecum inima în entuziasmul dragostei de bine. Dacă vreodată a intrat în inima ta o idee neaşteptată despre Dumnezeu, căzând ca o lumină, şi dacă ţi-a luminat sufletul, încât să iubeşti pe Dumnezeu şi să dispreţuieşti lumea şi toate cele trupeşti, cunoaşte din imaginea aceea slabă şi de scurtă durată întreaga stare sufletească a drepţilor, care au ajuns să se bucure de Dumnezeu în chip egal şi fără întrerupere. Poate, potrivit rânduielii lui Dumnezeu, ţi-a venit şi ţie vreodată bucuria aceea, ca printr-o mică gustare să-ţi aminteşti de bunătăţile de care eşti lipsit; pentru cel drept, însă, bucuria cea dumnezeiască şi cerească este continuă, pentru că în cel drept locuieşte odată pentru totdeauna Duhul cel Sfânt. Şi cel dintâi „fruct al Duhului este dragostea, bucuria, pacea” (Gal. 5, 22) Bucuraţi-vă, deci, drepţilor, în Domnul! Domnul este oarecum loc încăpător pentru drepţi; şi neapărat cel ce este în El se bucură şi se veseleşte. Dar şi dreptul ajunge loc în care se află Domnul; Îl primeşte în el. Păcătosul însă face loc diavolului său, pentru că nu ascultă de Cel ce a spus: „Nu daţi loc diavolului” (Efes. 4, 27) şi nici de Ecclesiast: „Dacă duhul celui ce are putere se va ridica asupra ta, nu te clinti din locul tău” (10, 4). Fiind, deci, în Însuşi Domnul şi privind, pe cât ne este în putinţă, lucrurile cele minunate ale Lui, adunăm astfel, din contemplarea lor, veselie în inimile noastre.

Sf. Vasile cel Mare – Tâlcuire duhovnicească la Psalmi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009

Simplificaţi-vă viaţa

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească, şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii - precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatri, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă că aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009