Părinţi inteligenţi (2): Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea

Continuăm serialul dedicat formării de „părinţi inteligenţi”, despre care vorbeşte Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, în cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“. Dr. Cury atrage atenţia asupra modului defectuos în care se face educaţia contemporană şi pledează pentru trecerea de la „părinţi buni” la „părinţi inteligenţi”; în acest sens vorbeşte despre şapte deprinderi ale celor dintâi, care trebuie transformate. În numărul acesta, a doua dintre ele: „Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea”.

Sistemul social formează consumatori, nu persoane umane
Părinţii buni au grijă de hrănirea fizică a copiilor lor, învăţându-i să aibă un regim alimentar bun, cu alimente proaspete şi sănătoase. Părinţii inteligenţi merg mai departe. Ei ştiu că personalitatea are nevoie de o hrană psihică excelentă şi se îngrijesc de elementele care îmbogăţesc inteligenţa şi emoţia.
Altădată o familie bine structurată era o garanţie pentru formarea unor copii cu personalitate sănătoasă. Astăzi însă societatea s-a transformat într-o fabrică de stres, iar noi nu mai avem controlul asupra formării personalităţii copiilor noştri, pentru că ei intră încă de mici într-un sistem social care ajunge să îi controleze, pentru că le oferă zilnic mii de stimuli atrăgători care se înfiltrează în matricele memoriei lor.
De exemplu părinţii îi învaţă pe copii să fie înţelepţi şi să consume numai cât le este necesar. Sistemul însă, prin publicitatea excesivă, îi învaţă individualismul şi să consume fără rost. Cine câştigă în această luptă? Sistemul social, pentru că el exercită asupra tinerilor o cantitate foarte mare de stimuli şi presiune emoţională.
Trebuie deci să fim conştienţi că faptul că avem cultură, o situaţie financiară şi familială bună, iar în plus oferim copiilor o şcoală bună, nu este suficient pentru a le oferi sănătate psihică. Noi trebuie să îi pregătim pentru a supravieţui în apele învolburate ale emoţiei şi pentru a-şi dezvolta discernământul. Numai aşa vor fi capabili să filtreze stimulii şi vor fi liberi să aleagă. Părinţii care nu îşi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii şi a ceea ce le oferă televiziunea îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator, care nu vede în noi persoane umane, ci doar potenţiali consumatori. Pregătiţi-vă copilul pentru „a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „a avea”.

Igienă emoţională
Părinţii buni îşi învaţă copiii să se spele pe dinţi, însă nu acordă atenţie igienei emoţionale. La ce foloseşte să previi cariile, dacă emoţia copiilor se transformă într-o ladă de gunoi plină de gânduri negative, mofturi, temeri, reacţii impulsive şi atracţie către capcanele sociale? Învăţaţi-i pe tineri să-şi protejeze emoţia! Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor! Problemele vor exista întotdeauna. Dacă pot fi rezolvate, trebuie să le rezolvăm. Dacă nu putem să le rezolvăm, trebuie să ne acceptăm limitele. Dar niciodată nu trebuie să gravităm pe orbita lor.
Milioane de tineri sunt ţinuţi captivi în închisoare emoţiilor lor, suferind din cauze diverse, pentru că educaţia actuală le vorbeşte despre lumea în care ne aflăm, dar nu spune nimic despre lumea din noi. Întrebaţi-vă mereu copiii: Ce se petrece cu tine? Ai nevoie de mine? Ai avut vreo dezamăgire? Acordaţi-le o protecţie emoţională, care să îi înveţe să fie stabili, să nu fugă de probleme, să nu le fie frică de critici, să nu aştepte să li se spună întotdeauna: DA.
Hrăniţi personalitatea copiilor voştri cu înţelepciune şi linişte. Vorbiţi despre peripeţiile voastre, despre momentele de ezitare, de căderile voastre emoţionale.

Pesimismul este cancerul sufletului
Puteţi să nu aveţi bani, dar dacă sunteţi dotaţi din plin cu bun-simţ veţi fi nişte părinţi străluciţi. Dacă vă veţi molipsi copiii cu visele şi entuziasmul vostru, viaţa lor va fi mai bună. Dacă sunteţi un specialist în a vă lamenta, dacă vă e frică de viaţă, de ziua de mâine, de boli, le veţi paraliza şi lor inteligenţa şi emoţia.
Arătaţi copiilor voştri că aveţi forţă şi siguranţă şi încurajaţi-i mereu. Adevăratul optimism se construieşte prin confruntarea cu problemele şi nu prin negarea lor. Pesimismul este cancerul sufletului, iar mulţi părinţi sunt vânzători de pesimism. Pe lângă gunoiul social pe care mass-media îl depozitează pe scena minţii tinerilor, mulţi părinţi le prevăd un viitor sumbru – totul este greu şi periculos. Astfel ei îşi pregătesc copiii să se teamă de viaţă, să se închidă într-un cocon, să trăiască fără poezie. Alimentaţi-vă copiii cu un optimism solid! Nu trebuie să formăm „supra-oameni”. Părinţii inteligenţi nu formează eroi, ci fiinţe umane care îşi cunosc limitele şi forţele.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Notă: Partea I o găsiţi aici: Părinţi inteligenţi

Viaţa de familie şi televizorul

Slăbirea capacităţilor mentale, a puterii de judecată şi a motivaţiei, deficienţele de atenţie şi concentrare sunt tot mai des întâlnite la copiii şi tinerii de astăzi. Cercetătorii atrag atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă tehnologia audio-video şi cultura divertismentului pentru sănătatea mintală şi pentru viaţa fiecăruia dintre noi, de aceea este foarte important să cunoaştem ce efecte au aceste mijloace asupra noastră. Biofizicianul Virgiliu Gheorghe ne oferă în acest sens un rezultat al cercetărilor sale, cuprins în mai multe cărţi: „Efectele televiziunii asupra minţii umane“, „Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor”, „Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii. Faţa nevăzută a tele-viziunii”. În numărul acesta vă oferim un fragment despre efectele privitului la televizor în viaţa de familie:

Influenţa negativă a televiziunii în viaţa familiei contemporane se exercită sub mai multe forme. Forţa distrugătoare a televiziunii se manifestă atât direct, prin promovarea avortului, a libertinajului sexual, prin limitarea înţelegerii relaţiei de dragoste la satisfacerea mecanică a plăcerii sexuale, cât şi indirect, prin promovarea unei vieţi lipsite de griji, comode, cu mult confort şi multă distracţie, pentru care familia sau copiii ar putea constitui un serios impediment. În general, întreaga atmosferă a lumii micului ecran este potrivnica unei vieţi normale de familie. Să urmărim însă ceva mai sistematizat care ar fi principalele probleme pe care televiziunea le creează familiei din zilele noastre.

1. Timpul petrecut de membrii familiei în jurul televizorului este un timp mort pentru existenţa acesteia. În loc să se sprijine reciproc, să se completeze unul pe celălalt în treburile casei, membrii familiei se uită la televizor. Nu numai că activităţile casnice intră în criză - femeia nu pregăteşte la timp mâncarea, bărbatul nu repară ceva sau nu face cumpărăturile -, dar membrii familiei nu mai au nici răgazul de a comunica spre a-şi împărtăşi problemele, grijile sau împlinirile, de a se sfătui unul cu celălalt, de a găsi sprijin şi mângâiere.
Masa în familie, eveniment central în existenţa cotidiană a acesteia, un moment al împăcării, al comuniunii, al comunicării şi al mulţumirii, a fost înlocuită cu luatul mesei în faţă televizorului. Chiar şi atunci când întreaga familie este prezentă, uitându-se la aceeaşi emisiune, fiecare se află departe de celălalt, cu mintea plecată în lumea de pe micul ecran. Nu mai este deplină nici bucuria femeii că mâncarea pentru care s-a ostenit cu dragoste a plăcut soţului şi copiilor, nici a bărbatului că se află în mijlocul familiei sale, avându-i pe toţi împrejur, nici a copiilor că se află alături de părinţi. Masa în faţa televizorului este cel puţin un motiv de indiferenţă sau de lipsă de respect pentru celălalt, dacă nu chiar o pricină de irascibilitate, de dezbinare şi ceartă pe marginea emisiunilor urmărite.

2. Starea de fericire este o realitate subiectivă. Oamenii pot să aibă bani, bucurii, succes, să fie chiar iubiţi, şi totuşi să se considere nefericiţi. Totodată, există oameni săraci, cu probleme, cu griji şi chiar lipsiţi de o afecţiune deosebită care se consideră fericiţi sau, oricum, mai fericiţi decât primii.
Omului nu-i este de ajuns că trăieşte bine, că se simte mulţumit de situaţia în care se află, sau de oamenii din jurul său, pentru a se considera fericit. El are nevoie de confirmarea că într-adevăr situaţia pe care o trăieşte este una fericită, demnă de râvnit. De aceea el compară permanent ceea ce i se întâmplă cu modelul pe care-l are în minte sau cu ceea ce vede în jur. În acest context, televiziunea joacă un rol nefast în viaţa oamenilor. Ea devine termenul de comparaţie pentru cei mai mulţi telespectatori, deoarece pe micul ecran se configurează modelul de om fericit. Aici începe drama omului contemporan. Orice ar face, el nu poate realiza în chip desăvârşit prototipul lumii TV. Şi, chiar dacă se presupune că reuşeşte acest lucru, constată cu amărăciune că încă nu a ajuns la fericire. Aceasta nu înseamnă însă că va conştientiza faptul că modelul prezentat la televizor sau cel furnizat de nihilismul culturii de consum nu este viabil.
Care este oare rezultatul acestei permanente raportări a telespectatorului la modelul propus de televiziune, care sunt consecinţele acestui fapt pentru viaţă familiei contemporane? Viaţa de familie apare arareori pe micul ecran, cu toate că, în realitate, în jurul acesteia se configurează în chip firesc existenţa majorităţii oamenilor. Familia şi întâmplări legate de viaţă acesteia, prin însăşi natură lor, sunt socotite subiecte foarte puţin potrivite pentru a fi mediatizate. În emisiunile de divertisment, sportive, de ştiri, în talk-show-uri sau în programele politice, familia nu-şi găseşte locul său, chiar dacă este amintită, apare într-o ipostază senzaţională, electorală sau, oricum, maladivă.
Prezenţa familiei devine sesizabilă, mai cu seamă, în filme, în special în seriale sau telenovele. Din păcate, nici aici telespectatorilor nu li se oferă posibilitatea de a cunoaşte o viaţă normală de familie. Familia obişnuită, simplă, nu are nimic spectaculos, pentru a putea atrage atenţia telespectatorilor. Astfel, chiar şi atunci când familia apare într-un anumit context pe micul ecran, această nu va avea decât puţine elemente care să o identifice cu o familie normală.

3. În familia de pe micul ecran, oamenii au mai mult timp liber şi mai mulţi bani, şi se distrează aproape tot timpul. Trăiesc întâmplări senzaţionale, fascinante poveşti de dragoste, emoţii puternice. Trăiesc mult mai intens, nu au timp să se plictisească şi să se uite la televizor, căci trebuie să acţioneze.
Telespectatorii care au această lume drept model când revin la atmosfera propriei case vor constata izbitoarea diferenţă care există între cele două lumi. Propria viaţă de familie pare cenuşie, apăsătoare, plictisitoare, cu probleme, griji, lipsuri şi chiar cu neînţelegerile inerente unei vieţi normale, în comparaţie cu întâmplările extraordinare, cu viaţă deosebită pe care telespectatorii îşi închipuie, prin prismă televiziunii, că o duc alţii.
Apare astfel un cerc vicios: problemele se acutizează tot mai mult, proporţional cu timpul dedicat vizionării, căci viaţa de familie devine tot mai săracă, iar oamenii se vor simţi din ce în ce mai mult îndreptăţiţi să caute cu jind la ideala lume ficţională. Comparaţia vieţii personale de familie cu cea strălucitoare, trăită pe micul ecran, devine astfel o sursă permanenţă de nemulţumire şi frustrare, cadru prielnic pentru apariţia tensiunii şi neînţelegerilor familiale.

4. Membrii familiilor de pe micul ecran sunt independenţi unul faţă de celălalt. Activitatea filmului este centrată aproape întotdeauna pe ceea ce îi individualizează pe aceştia - interesele, cariera, aventurile fiecăruia. De aici telespectatorul, femeie sau bărbat, învaţă sau îşi însuşeşte acea mentalitate în care obiectivele şi interesele individuale sunt separate de cele ale familiei. Această atitudine prin care telespectatorul începe să acorde mai multă importanţă nevoilor, intereselor şi satisfacţiilor individuale, decât celor comune, ale familiei, este una dintre principale cauze ale divorţului în lumea modernă. Fiecare cu cariera lui, cu banii lui, cu preferinţele, cu programul, cu prietenii lui, cu propriul ego, încât până la urmă soţii se trezesc că au mai multe lucruri care îi separă decât îi apropie.

5. O altă frustrare pe care o naşte televiziunea este produsă de comparaţia, uneori chiar inconştientă, pe care telespectatorii o fac între propriii soţi şi eroii micului ecran. Bărbaţi sau femei, drăguţi, şarmanţi, fermecători, aproape întotdeauna foarte sexi, bogaţi şi puternici, gata să satisfacă plăcerile partenerului, îi pun în stare de inferioritate pe bieţii soţi sau pe soţiile care, în chip firesc, nu pot concura cu un personaj ficţional, interpretat de un actor tânăr, bine machiat şi retuşat cu ajutorul tehnologiei video, care trăieşte şi se pregăteşte numai pentru a întruchipa idealul, a forma o imagine cât mai perfectă. Acest erou ficţional care pătrunde şi ia proporţii în imaginaţia telespectatorului este cel mai mare duşman al vieţii de familie. Cu el se săvârşeşte prima oară adulterul şi, adesea, tot el este cel care împinge în viaţă cotidiană persoana respectivă către adulter.

6. Dorinţele inoculate de televiziune, în special prin publicitate, se transformă în mintea telespectatorilor în zid despărţitor între bărbat şi femeie sau în pricină de tensiune şi scandal. Dorinţa de lucruri, bani şi plăceri cultivă în special instinctul posesiunii, egoismul şi individualismul, şi prin această slăbeşte relaţia cu celălalt. Omul îşi transferă treptat orizontul de împlinire de la comuniune, iubire faţă de cel de lângă el, de la bucuria de a fi împreună cu soţul sau cu copilul, la universul obiectelor şi al plăcerilor egoiste, o realitate care - în versiunea TV - este vrednică de dorit. Maşinile, hainele scumpe, distracţia, confortul, luxul de la televizor nu sunt la îndemână oricui. De aici încep să apăra nemulţumirile şi reproşurile.

7. Televiziunea joacă un rol principal în normalizarea relaţiilor sexuale în afara căsătoriei, a adulterului, a perversiunilor sexuale şi a divorţului. În telenovele, spre exemplu, relaţiile sexuale sunt de 24 de ori mai frecvente în afara căsătoriei decât cele între soţi sau 94% dintre întâmplările erotice se desfăşoară între persoanele necăsătorite. De asemenea, adulterul şi divorţurile abundă, depăşind cu mult rata celor din realitate. „De ce să te mai străduieşti să-ţi păstrezi fidelitatea faţă de soţ sau soţie când plăcerea o poţi obţine şi în altă parte sau când toată lumea procedează la fel?" sugerează televiziunea prin falsa realitate pe care o promovează.

8. În condiţiile în care soţul sau soţia îşi vor hrăni simţurile şi imaginaţia prin vizionarea materialelor erotice sau pornografice, criza familială se va acutiza extrem de rapid. Vizionarea acestora generează, după numai câteva săptămâni, mutaţii vizibile în mentalitatea indivizilor. Nemulţumirile sau frustrările privind persoana celuilalt şi chiar propria persoană, slăbirea fidelităţii, a dorinţei de a avea copii sau de a întemeia şi a susţine o familie sunt consecinţele directe ale vizionării materialelor erotice şi pornografice. Plăcerea devine personajul principal în viaţa oamenilor dependenţi de astfel de mesaje. Dacă pentru o asemenea persoană plăcerea va putea fi găsită şi în afara căsniciei, o plăcere lipsită de responsabilităţi, facilă şi seducătoare, atunci această alegere devine foarte probabilă.

Vocea care ne convinge că „merităm mai mult”

Televizorul este un străin care pătrunde în casele noastre şi care, insinuându-se în viaţa fiecărui membru al familiei, reuşeşte să-i îndepărteze pe unul de celălalt. Televiziunea este mai mult decât o persoană: este o lume cu care ne împrietenim, împreună cu care petrecem adesea mai mult timp, în care investim mai multă afectivitate decât în cei apropiaţi. Lumea TV ne revendică numai pentru ea şi permanent ne şopteşte, ne sugerează cu subînţeles că există o altă viaţă care merită să fie trăită decât cea a monotoniei familiale, iar noi merităm această fericire.
Procesul de transformare a omului aşezat zilnic câteva ceasuri în faţă televizorului este unul de natură cvasistatica. Adică suficient de încet pentru ca în fiecare zi oamenii să apară ca şi neschimbaţi, identici cu ei înşişi. Efectele mici, cumulate pe parcursul timpului, fac ca după câţiva ani să se ajungă ca oamenii să nu se mai poată înţelege, să nu se mai recunoască unul pe celălalt. Ei nu mai sunt ei înşişi cei din trecut, ci un produs al formării sau al alienării mediatice. Astfel, încet-încet, această voce, care prin toate imaginile ce ne pătrund în minte devine din ce în ce mai convingătoare, ne va face să ne simţim tot mai îndreptăţiţi să ne revendicam o viaţă mai comodă, cu mai multe plăceri şi mai puţin efort.

Divorţ sau violenţă

Celălalt, soţul sau soţia, în măsura în care nu ne poate oferi această viaţă sau care constituie o piedică în dobândirea „libertăţii" sau a plăcerilor va fi receptat, chiar dacă numai la nivelul inconştientului, ca un potenţial duşman. Dacă despărţirea nu este posibilă din cauza copiilor, a mediului social sau din alte cauze, atunci individul se va simţi îndreptăţit în sufletul său să se poarte urât şi violent cu cel de lângă el (soţul sau soţia), să se răzbune pe el pentru eşecul, starea de nefericire indusă, de altfel, prin mass-media. Chiar dacă nu vor divorţa, viaţa familiei ajunge adesea să fie un adevărat coşmar. Fantasmele plăcerilor neîmplinite sădite de televiziune în minţile telespectatorilor fideli devin astfel cei mai mari duşmani ai vieţii de familie şi, în ultima instanţă, ai oamenilor pe care îi stăpânesc şi îi neliniştesc permanent.
Având în vedere toate acestea, reproşurile, cearta, violenţele verbale şi fizice vor deveni tot mai frecvente şi mai grave în viaţa familiei configurate în jurul televizorului şi a valorilor acestuia, mai cu seamă pe fondul irascibilităţii şi nervozităţii generate de viaţa stresantă a omului contemporan. Acest comportament se încadrează, de altfel, în atmosfera generală a dramei TV. Prin acest comportament, telespectatorii au şansa să-şi transforme propria viaţă într-o scenă, să se simtă pentru câteva clipe eroii propriei telenovele. În astfel de condiţii, despărţirea poate deveni iminentă, în special în contextul unei mentalităţi induse tot de televizor, al unor stereotipii de genul: "Dacă relaţia nu merge, ne despărţim civilizat şi ne refacem fiecare viaţa".

Drumul cel mai sigur către o mentalitate egocentristă

Există o mulţime de aspecte privind forţa disolutivă pe care televiziunea, ca experienţă prin excelentă nihilistă, o are asupra familiei. Aceasta preia copilul sau omul matur de la nivelul mentalităţii pe care o are, pentru ca printr-o succesiune de paşi, printr-o serie de metode, argumente şi justificări - construcţia şi manipularea situaţiilor de viaţă, a contextelor, a replicilor şi atitudinilor personajelor de pe micul ecran - să-l conducă pe telespectator către o mentalitate egocentristă, străină sau chiar polemică vieţii de familie.
Familia fiind principalul duşman al societăţii de consum, este normal ca aceasta, prin instrumentul ei principal - televiziunea - să lupte împotriva familiei. Cine îşi asumă riscurile de a deţine un televizor în propria casă trebuie să conştientizeze toate cele prezentate anterior, căci depinde în primul rând de noi soarta acestui război.

Virgiliu Gheorghe

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Iosif cel bun

Iacov a avut 12 fii, însă fiul lui preferat era Iosif. Lui i-a făcut o haină deosebită, care trebuia de fapt să i-o dea fiului cel mai mare, Ruben. Acest lucru i-a făcut geloşi pe fraţii lui Iosif, care i-au pus gând rău. Într-o zi, când Iacov l-a trimis pe Iosif la câmp, să vadă dacă fraţii lui şi vitele erau bine, aceştia s-au hotărât să îl omoare. Ruben însă i-a convins însă să nu îl ucidă, ci să îl arunce într-o fântână secată. Ei au fost de acord, iar când au trecut pe acolo nişte negustori ce călătoreau spre Egipt l-au vândut ca sclav. Apoi i-au luat haina, au pătat-o cu sângele unui ied şi i-au arătat-o tatălui lor, spunându-i că fiul său a fost sfâşiat de nişte animale sălbatice.
Dumnezeu însă i-a purtat de grijă lui Iosif care, după multe greutăţi, a ajuns un înţelept guvernator al Egiptului. Din cauza foametei, fraţii lui au fost trimişi de Iacov în Egipt, pentru a cumpăra grâu. Aşa au ajuns să ceară ajutor chiar de la Iosif, fratele lor, căruia îi făcuseră atâta rău. Ei nu l-au recunoscut îmbrăcat în hainele egiptene de guvernator. După ce i-a supus la mai multe încercări, Iosif le-a spus cine este. Ei s-au speriat foarte tare, pentru că erau convinşi că se va răzbuna pentru ceea ce i-au făcut. Iosif însă i-a iertat şi i-a chemat pe toţi în Egipt, împreună cu Iacov, tatăl lor, şi cu întreaga lor familie, pentru a-i ajuta.

Fraţii lui Iosif au făcut un păcat mare faţă de fratele lor, dar şi faţă de Dumnezeu, care ne spune: „Cel ce nu-şi iubeşte fratele, acela nu iubeşte nici pe Dumnezeu”. Dumnezeu însă a avut grijă de Iosif, pentru că acesta era bun şi credincios. Chiar dacă fraţii lui i-au făcut mult rău, Iosif i-a iertat. Aşa să facem şi noi, pentru că Domnul Hristos ne îndeamnă să iertăm greşelile fraţilor noştri, ca să fim şi noi iertaţi atunci când greşim: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre“. (Matei 6, 14)

Iertarea

Cât de curând începe Postul Mare. Ultima zi dinaintea lui se numeşte şi Duminica Iertării, care anul acesta este pe 1 martie. Această duminică este ziua în care trebuie să ne cerem iertare de la toţi cei pe care i-am supărat, dar şi să îi iertăm pe toţi cei care au greşit faţă de noi. Vecernia din seara acestei duminici se numeşte Vecernia Iertării, când toţi credincioşii îşi cer iertare unii de la alţii, pentru a putea începe Postul împăcaţi.
Iertarea este ca un cadou pe care îl facem unii altora, un cadou care nu se vede cu ochii, însă se vede cu inima şi valorează foarte mult. Iertarea este şi cadoul pe care îl primim noi de la Dumnezeu, şi se vede cel mai bine în Taina Spovedaniei. Atunci când la spovedanie îi spunem părintelui duhovnic o greşeală, Dumnezeu ne şterge acea greşeală, aşa cum se şterge creta de pe tablă iar aceasta rămâne curată.
Să nu uităm însă, ca să fim iertaţi trebuie mai întâi să iertăm!

Exerciţii:

• 1. Spune unui prieten sau cuiva din familie povestea lui Iosif cel bun.
• 2. Gândeşte-te la ce ai greşit în ultima vreme şi cere-ţi iertare de la cei pe care i-ai supărat, înainte de a începe Postul.
• 3. Ia o foaie de desen şi culori şi desenează ce îţi vine în minte atunci când te gândeşti la iertare.

Pregătire pentru Paşti

Postul Mare este o pregătire pentru a sărbători Învierea lui Hristos. Este un timp al schimbării, o perioadă în care Dumnezeu ne cheamă să fim mai buni. Iată ce puteţi face în cele 7 săptămâni:
- rugaţi-vă mai mult
- mergeţi mai des la biserică
- citiţi povestiri din Biblia copiilor
- vorbiţi cu părintele duhovnic şi cu părinţii despre cum aţi putea şi voi să postiţi
- uitaţi-vă cât mai puţin la televizor

Pagină realizată de Natalia Corlean

NOTĂ: în varianta de tipar găsiţi şi planşe de colorat.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Hrana ca gest de iubire

După ce am traversat încă o perioadă a festinurilor culinare, dacă nu ne-a copleşit cantitatea de mâncare, poate v-ar interesa o discuţie despre semnificaţia psihologică - mai puţin conştientizată - a hranei.

A oferi mâncare şi a (te) hrăni sunt gesturi asociate cu dragostea, în diverse forme şi la diferite vârste. Cu toţii avem amintiri din copilărie asociate cu anumite gusturi plăcute. Plăcinta cu mere a bunicii, clătitele, grişul cu lapte etc. se regăsesc uneori în tablouri nostalgice păstrate de memoria afectivă. Unii ne aducem aminte cu năduf de spanac sau vreo ciorbă de peşte, sau de alte coşmaruri culinare din timpurile când eram prea mici să le putem refuza.
Părinţii sunt responsabili cu hrana imediat după naşterea copilului, care primeşte astfel prima dovadă concretă de iubire. Relaţia strânsă dintre copil şi mamă începe cu acel act intim al alăptării, pe care nimic nu-l va putea înlocui în memoria sa afectivă, deşi deseori va caută în viaţă diverse substitute capabile să reînvie acel sentiment.
Chiar şi în expresiile celor din jur, de genul "Ce frumos e ăsta mic, îmi vine să-l mănânc!", se regăseşte iubirea ca un gest de îngurgitare. Într-un sens mai puţin gingaş, dar tot simbolic ca şi semnificaţie psihologică, pot să apară motivul canibalismului sau al devorării celuilalt, care se manifestă prin posesivitate în relaţiile cu ceilalţi.
Pe măsură ce creştem, avem nevoie de mai multe feluri de hrană, iar mâncarea continuă să deţină o coloratură afectivă specială. Deseori, părinţii îşi hrănesc copiii doar cu alimente, uitând de nevoile lor afective. Copilul resimte lipsa afecţiunii concrete, deşi i se satisfac capriciile culinare. Mai târziu, în momente de criză, îşi poate alege cu predilecţie anumite alimente, hrănirea preluând funcţia unei supape de descărcare nervoasă.
Studiile au arătat că latura afectivă influenţează comportamentul alimentar, într-atât încât relaţiile nereuşite între mame şi fiice pot degenera – inconştient – în dezechilibre precum bulimia şi anorexia nervoasă. Se pare că printr-o mentalitate primitivă de apărare, cele afectate de aceste dezechilibre dozează cantităţile de mâncare (în exces sau dimpotrivă, în cantităţi infime) ca pe o răzbunare simbolică pe mamă sau pentru a compensa o lipsă afectivă.
Este dovedit prin diverse cercetări că o mâncare gustoasă, care ne place, ne stimulează echilibrul psihofizic prin secreţia unor hormoni care ajută la ridicarea bunei-dispoziţii. Totul e minunat, însă uneori tindem să ne bazăm pe soluţii temporare, cum ar fi stimularea serotoninei rupând un ambalaj de pe o ciocolată frumos mirositoare.
Dacă simţi că relaţia cu ţine însăţi nu este una prea bună, că imaginea de sine e una deformată şi că nu îţi dai prea multe şanse în relaţiile de iubire, totuşi nu da iama în tortul de îngheţată. Această funcţionează pentru femeile părăsite, deprimate sau pur şi simplu plictisite, doar în filme - nu acolo este soluţia.
Nici comercianţii nu se lasă mai prejos, ştiind foarte bine că mâncarea a devenit un leitmotiv pentru crize afective. Ni se oferă reclame comerciale sugestive: ciocolată e cu dragoste, cafeaua la fel, iaurtul şi îngheţata creează clipe de vis ş.a.m.d. Atenţie la rafturi! Cumpăraţi mâncare sau sentimente?
Într-adevăr, stomacul nostru este foarte sensibil la emoţii şi de aici provine o mentalitate populară în fondul psihic colectiv: „dragostea trece prin stomac”. Chiar dacă nu are structură neuronală, stomacul are un fel propriu de a reacţiona la trăiri afective şi de a „traduce” în reacţii fizice ceea ce simţim (aţi auzit probabil metafora „am fluturaşi în stomac” sau, dimpotrivă, „mi s-a întors stomacul pe dos”).
A lua masa cu o altă persoană poate fi un test (parţial) de personalitate. Urmărind felul în care celălalt interacţionează cu mâncarea, poţi desprinde câteva observaţii despre felul sau de a fi.
Şi experimentatul bucătar Horia Vârlan spune: „Cred că mâncarea e doar un combustibil când suntem singuri şi o declaraţie de dragoste atunci când o împărţim cu altcineva, în special cu familia”. Aşadar, într-o anumită măsură, a găti şi a oferi de mâncare poate fi un gest delicat din punct de vedere afectiv. Mâncarea căpăta altă semnificaţie atunci când o împarţi cu altcineva.
Dar cea mai înaltă semnificaţie o atinge abia în dimensiunea religioasă, cel mai înalt gest de iubire regăsindu-se în credinţa ortodoxă. În cadrul fiecărei Liturghii, când pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos, Hristos Însuşi se lasă mâncat de credincioşi, pentru a deveni unul. Noi devenim El printr-un act sublim şi paradoxal de iubire.
Aşa-i că mâncarea nu este aşa de simplă precum pare?

Raluca Ionescu, psiholog

„Celui ce flămânzeşte pentru Hristos harul i se face hrană; celui ce însetează băutură preadulce; celui ce tremură de frig haină; celui ostenit odihnă; celui ce se roagă deplină încredinţare; celui ce plânge mângâiere“.

Sf. Marcu Ascetul

„Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? - cum zice Eclesiastul. Dar hrana şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup. De ce, aşadar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricină sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeieşti şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim că să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta să fie cinstit şi încununat."

Sf. Nil Ascetul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Azi mergem sau nu la biserică?

A participa la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare este una din cele nouă porunci bisericeşti. Excepţiile sunt doar în caz de boală şi serviciu. De ce trebuie să participăm? Mi-a plăcut ce am auzit odată la o predică a unui părinte: pentru că, Biserica fiind un organism real, în care fiecare suntem un organ, cu rolul propriu, orice lipsă a noastră de la orice chemare a Sfintei Liturghii e ireversibilă şi irecuperabilă. Putem începe acum să mergem, dar nu vom înlocui, nu vom acoperi spaţiile în care nu am fost. Ele vor rămâne în veşnicie spaţii goale, momente în care nu ne-am respectat rostul. Cum ar fi dacă ne-am uita la trupul nostru, şi o mână ar zice că nu vrea să facă parte din noi? Sau un ochi? Pentru că noi nu percepem importanţa pe care o avem în Biserică, botezaţi fiind, nu înseamnă că, obiectiv vorbind, nu avem nicio importanţă, că participarea noastră la slujbe nu are un sens în întreaga istorie. Pentru că noi nu vedem rostul în prezenţa unui bebeluş la slujbă, nu înseamnă că acesta nu este.

Copiii crescuţi în biserică
Am cunoscut pe cineva care avea 4 copii până în 7 ani şi care participa, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Ajungea puţin mai târziu, pe la Apostol, dar stătea să-i împărtăşească pe toţi, la sfârşitul slujbei. Copiii aceia au crescut în biserică, practic. Pentru ei, a frecventa biserica era ca şi cum ar fi mers într-o casă la un prieten. Erau mititei, dar aşa cuminţei, se jucau lângă mama lor, fără prea mare zgomot.
Multe mame spun că nu-şi duc copiii la biserică, să nu deranjeze slujba. Dar, dacă şi-ar duce pruncii la Biserică de când sunt – chiar şi în perioada prenatală – aceştia nu ar mai face gălăgie. Fac gălăgie în biserică doar atunci când le e teamă de biserică. Atunci când pentru ei la biserică este Doamne-Doamne care, aşa cum le spunem noi de multe ori, îi bate (ceartă etc.) dacă sunt obraznici, sau părintele care „le taie limba” dacă vorbesc sau nu sunt cuminţi, nu e de mirare că au o anumită aversiune sau ţipă atunci când se apropie de părintele.

Să ne hotărâm să primim darul lui Dumnezeu
Apoi, unele mame mai spun că nu merg, pentru că oricum nu pot fi atente la slujbă, că trebuie să fie atente la copii. Dacă am înţelege că participarea aceasta a noastră e mai mult decât înţelegere! Că ne împărtăşim de Dumnezeu, chiar şi în această situaţie! Că putem să nu avem copii, iar la slujbă tot să nu fim atenţi. Ba pentru că o femeie din faţa noastră are un pulover frumos, ba că ne aducem aminte că avem nu ştiu ce probleme de rezolvat… Că aşa e mintea noastră, împrăştiată, şi putem număra pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-adevăr, trup şi suflet prezenţi la Sfânta Slujbă a Liturghiei.
Trebuie doar să ne hotărâm, să mergem la slujbă şi să stăm cât trebuie să stăm, încercând, cât ne stă în putere, să fim prezenţi acolo, în acel moment. Şi, încetul cu încetul, copilul nostru se va linişti, noi ne vom linişti şi vom putea primi mai mult din ce ne dăruieşte Dumnezeu în biserică. Căci nu e vorba doar de partea noastră atunci când ne hotărâm să mergem la biserică. Dacă vrem să începem această relaţie, Dumnezeu va pune, smerit şi nevăzut, partea Lui.
Participarea la Sfânta Liturghie nu ţine de simţire. Nu trebuie să am o anumită stare de spirit ca să pot merge la slujbă, pentru că stările mele sunt ca vremea. E nevoie de hotărâre şi determinare, de a merge în ciuda oricărei stări.

Biserica, locul unde „se dă“ Dumnezeu
Apoi, să căutăm să mergem la o biserică la care ne putem implica şi din punct de vedere comunitar, la care să putem merge şi vara, şi iarna… Numai în felul acesta vom putea avea sentimentul că suntem parte a unui trup, pentru că vom şti ce se întâmplă cu tot acel trup, ce nevoi are, unde intervine rolul nostru specific. Nu trebuie să confundăm mersul la biserică cu mersul la spectacol, atraşi de un cor deosebit care să ne mângâie doar auzul sau de o predică extraordinară, care să ne încânte doar intelectul. Dacă putem, să mergem la biserica la care avem duhovnicul, căci el este tatăl nostru călăuzitor pe cale şi în felul acesta vom întări această legătură şi cu el, vom putea fi “într-un duh” cu el şi vom înţelege mai bine ce vrea Dumnezeu să ne spună atunci când ne spovedim.
Dacă părintele duhovnic e, să zicem, din altă localitate, cred că cel mai bine e să încercăm să mergem la biserica de la parohia din care suntem. Dacă nu este o comunitate în care să ne putem încadra, atunci să căutăm o biserică la care putem merge oricând, unde ne place preotul, ne place strana şi ne putem implica. Să avem însă grijă să nu judecăm nici un preot. Dumnezeu ne poate vorbi nouă, fiecăruia, şi printr-un preot pentru care nu avem respect. Noi trebuie să ne vedem rolul propriu în biserică, nu al altcuiva. Noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu la biserică, nu altceva.
Este deci nevoie să frecventăm biserica, pentru ca să primim ce ne dă Dumnezeu în biserică, nu ce aşteptăm noi. Iar în biserică, vorba Maicii Siluana, „se dă“ Dumnezeu. Biserica e Mireasa lui Hristos. Şi, spunea un părinte, că nu-L putem avea pe Dumnezeu tată, dacă nu avem Biserica mamă.

Cristina Sturzu

„Trebuie să ştiţi că din toate slujbele care se fac la biserică, cea mai folositoare şi mai puternica este Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este jertfa şi răscumpărarea lumii întregi.“

Părintele Cleopa

„Sfânta Liturghie e cea mai importantă slujbă din spiritualitatea ortodoxă. De aceea cred că cel mai important lucru pentru noi, pentru a trăi momente deosebite de înălţare spirituală, este acela de a pătrunde în sensul slujbei Sfintei Liturghii. E foarte greu să vorbeşti, limitat de timp şi spaţiu, despre acea rânduială care constituie însăşi esenţa vieţii creştine. Dacă am pierde tot ceea ce avem noi şi am rămâne doar cu această sfântă rânduială, nu am pierde nimic… Pentru că ea ne oferă, potenţial, Împărăţia lui Dumnezeu. Iar Liturghia este slujba slujbelor noastre. Toate celelalte slujbe pregătesc Liturghia, iar ea le împlineşte pe toate.
Săvârşitorul adevărat al Liturghie este Hristos, şi nu episcopul sau preotul, care sunt săvârşitorii văzuţi, adică mijlocitorii, cei care oficiază rânduiala, pentru ca din spatele acestei rânduieli să se realizeze această unire a noastră cu Hristos, cu Dumnezeu prin Hristos.“

ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009